— Găsitu-mi-ai pe Rareş?

— Nu, murmură tremurând bietul Fliondur.

— Vino-ncoace, jupâne vornice! zise Bogdan, cătră boierul Boldur care sta gânditor la o parte.

— Porunceşte, doamne!

— Îmi spusesi, pare-mi-se, că finul tău...

— Finul meu Luca, nepotul lui şarpe, scăpă ieri viaţa doftorului măriei-tale şi linişti răscoala măcelarilor.

— Spune-i dară că-l fac vel-armaş în locul ăstuia, pe care ţi-l dau pe seamă ţie, vornice, ca să să-l închizi în foişorul cetăţii.

— Finul meu e prea tânăr, măria-ta.

— Nimic, nimic, zi-i numai să-mi prinză pe Rareş, şi atunci îl voi face chiar... îl voi face... haidem la Mitropolie.

Capitolul VI

Doveditor că hainele boiereşti nu sunt totdeauna respectate.

Prin ce ţări, sub ce ceruri rătăceşte, ce face şi ce drege acum nemernicul copil găsit, în Codrul Cosminului? acel copil care fusese cauza fugii postelnicului şarpe, cauza întemniţării hatmanului Arbure, cauza durerilor lui Luca.

Reproduserăm în unul din capitolii precedinţi conversaţiunea lui Luca cu cuviosul chir-popa Sofronie Gangur, în urma căriia, pe temeiul institutelor împăratului Justinian, se decise a se trimite şi a se părăsi criminalul copil în fundul unui codru.

— Hai cu mine, Mihule! îi zise Iorgu, aşezându-l pe cal înaintea-sa. Hai cu mine, să te plimb puţin la aer curat.

— Unde?

— Afară din târg, la codru...

— La codru? haidem, bădiţă, haidem! că mi-e drag codrul! strigă copilul, renviindu-şi în memorie arborii seculari şi frageda verdeaţă, în mijlocul cărora văzuse lumina zilei.

În depărtare de o oră de la Suceava, pe drumul Cernăuţilor se afla o pădurice, astăzi tăiată ca atâtea altele, şi care se numea în limba poporului Barba Buţului. Din acelea ce le întâlniţi la tot pasul în Moldova, se compunea din ganguri ce şuierau, din ghionoi ce ciocăneau, din mierle ce îngânau...

Este ceva falnic în traiul codrilor. Respiri un aer ce-ţi iuţeşte şi învioaie circulaţiunea sângelui; priveşti în giuru-ţi uriaşii naturii şi te simţi mai tare decât ei; nu vezi oameni, şi ţi se pare a fi singurul om de pe faţa pământului; forţa, libertatea şi orgoliul îţi dilată inima.

Dacă în acele momente de expansiune îţi aminteşti cumva traiul oraşelor, cu şubredele sale edificiuri în formă de morminte, cu aerul său îndesat şi morbid, cu tapagiul său scârţâitor, cu meschinele sale lupte, alianţe şi intrige... atunci zâmbeşti cu despreţul, superiorităţii.

Această latitudine poetică a vieţii de codru, în alăturare cu îngusta proză a oraşelor, produce ca un efect imediat o neînvinsă dorinţă de a cânta. Imaginaţiunea îşi regăseşte patria, cuibul său de vedenii dulci şi groaznice, de zâne şi de zmei, de mama-pădurii şi de surioara-florilor; şi în extazul său, imaginaţiunea îţi apasă mintea şi-ţi forţează limba a intona o doină.

Aici descălecară drumeţii noştri, cam pe la ora chindiilor.

Mihu începu a alerga prin tufiş, iar Iorgu se opri melancolic, în mijlocul poienii şi începu fără voie vechea baladă:

Sub poale de codrii verde,
O zare de foc se vede;
Nu ştiu zare.
Ori foc mare,
Dar în giurul focului
Şed voinicii codrului;
Frig berbecii câmpului;
Nu ştiu zece,
Cincisprezece,
Că de mulţi nu-i poţi alege...

Dar pe dată ce simţi că Mihu lipseşte în tufe, Iorgu depuse pe iarbă urciorul cu apă şi cele două pâni albe, luate, precum arătaserăm, din porunca lui Luca, încalecă şi dispăru.

Mihu reveni şi se văzu singur.

— Bădiţă! bădiţă! bădiţă!

Strigătele se, pierdeau în depărtare, se pierdea apoi şi ecoul lor.

Băiatul era prea inteligente pentru a nu pricepe în clipă poziţiunea în care se afla!

„O, bădiţă Taică! rău te-ai răzbunat!“ strigă el din adâncul sufletului.

Seara se întuneca şi codrul începea a se îmbrăca în sumbrerele haine de noapte: copacii se prefăceau în o mie de fantasme negre ce clătinau din capete, pe când vântul fluiera printre crengi nişte cuvinte misterioase, nişte şoapte în o limbă necunoscută...

Mihu îşi aduse aminte despre lupi.

Părul i se rădică în sus.

Un băiat de nouă ani, singur, în fundul unui codru, în întunerecul nopţii!

O idee îi trecu prin minte.

Cu iuţeala veveriţei, el adună vreascuri, rumpe rămurelele arbuştilor, smulge iarbă, şi într-un moment grămădeşte o moviliţă vegetală, sub care se ascunde ca sub o plapumă.

„Aici — Îşi zise el cu mângâiere — aici n-o să mă găsească lupii...“

Abia se pitula copilul în curiosul său adăpost, când deodată se auzi lătratul cânilor, nechezarea cailor, un răsunet confuz de glasuri ţipătoare, scheuietoare, răguşite, ce nu semănau deloc a fi umane.

Închipuiti-vă starea lui Mihu! El îşi aminti basmul despre Mângefer-viteazul, cum îl asediară în castelul cel fermecat leghioane de moroi, liliaci, bufniţe, nişte degite, gheare şi labe de o mărime colosală, broaşte, năpârce, şopârle, chiţcani, şoareci, porci mistreţi, schelete etc., etc., şi cum apoi voinicul îi făcuse pe toţi chisăliţă... dar Mângefer-viteazul avea o sabie de două ori mai mare decât întreaga personalitate a eroului nostru.