— Asta-i, că trebuie.

— Un drumeţ o fi murind mai uşor decât unul de alde mine.

— Drumeţi sunt în tot felul. Sunt şi adevăraţi, care îs plăcuţi lui Dumnezeu, îşi păzesc sufletul lor, da sunt şi de cei ce umblă noaptea prin ţintirim, îi bucură pe draci aşa-a! Altul, care-i drumeţ, să vrea îţi dă-n cap c-o coadă de topor şi-ţi iese sufletul.

— De ce grăieşti tu aşa?

— Ia aş... Ei, iaca-mi pare şi portiţa. Chiar aşa, îi ea. Ian deschide-o, dragă! Păzitorul pe pipăite deschide portiţa, îl scoate pe drumeţ afară de-o mânecă şi zice:

— Aici se şi sfârşeşte ţintirimul. Acu să mergi tot pe câmp şi pe câmp pân' ce nu-i da de drumul haznalei. Numai tot acolo o să fie şanţul hotarnic, să nu dai în el... Da dacă-i ieşi la drum, s-apuci în dreapta ş-aşa chiar pân' la moară...

— Of-of-of, oftează drumeţul după puţină tăcere. Da eu acu aşa socot, că n-am la ce să merg la moara cea din Mitrievo... La ce dracu să mă mai duc şi eu acolo? Eu mai bine, drăguţă, voi sta aici cu dumneata...

— Ce să mai stai cu mine?

— Ia aşa... cu tine mi-e mai vesel...

— Ţi-ai găsit şi tu om de veselie! Drumeţule, eu văd că ţie-ţi plac glumele...

— Ştiut că-mi plac! zice trecătorul râzând răguşit şi c-un hohot mărunt. Of, dragă-drăguţă. Cred că mult l-îi pomeni tu pe drumeţ!

— De ce să te pomenesc şi pe tine?

— Aşa, că te-am înşelat bine... Ce crezi, că-s drumeţ eu? Nu mai sunt eu drumeţ.

— Cine eşti, dar, tu?

— Îs un mort... Numai ce m-am sculat din sicriu... Îl ţii minte pe lăcătuşul Gubarev, care s-a spânzurat (în) săptămâna cea albă? Apoi ia, eu şi sunt Gubarev...

— Mai spune o minciună! Păzitorul nu-l crede, însă simte în tot trupul o frică atât de grea şi friguroasă, încât se mişcă iute din loc şi începu să pipăiască iute portiţa.

— Stai, încotro? zice trecătorul, apucându-l de mână. Hei-hei... vezi-l cum îi! D-apoi cui, dar, mă lepezi pe mine?

— Dă-mi drumul! strigă păzitorul, silindu-se să-şi ia mâna.

— Sta-ai! Îţi spun să stai şi stai... Nu te zgâlţâi, câine ticălos!

Vrei să fii între vii, apoi stai şi taci pân' când nu ţi-oi spune eu... Nu vreau eu să vărs sânge, că demult ai fi pierit, ticălosule... Stai!

Genunchii păzitorului se îndoiaie. El închide ochii cu frică şi, tremurând cu tot trupul, se reazemă de zid. El ar răcni, însă ştie că răcnetul nu va ajunge la loc locuit de oameni... Alăturea cu dânsul stă trecătorul şi-l ţine de mână...

Vreo trei minute trec în tăcere.

— Unul îi bolnav de înferbinţeală, celălalt doarme, dar al treilea

îl petrece pe drumeţ, bombăneşte trecătorul. Buni păzitori, se poate de plătit hacul! Nu, frate, tâlharii întotdeauna au fost mai harnici decât păzitorii! Stai, stai, nu te mişca...

Trec în tăcere cinci, zece minute. Însă iată că vântul aduce un şuier.

— Ei, acu mergi, zice trecătorul, lăsând mâna. Du-te şi roagă-te lui Dumnezeu c-ai rămas viu. Trecătorul şuieră şi el, o dă de fugă de la poartă şi s-aude cum sare şanţul. Presimţind ceva nu prea bun şi tot încă tremurând de frică, păzitorul nehotărât deschide portiţa şi, cu ochii închişi, aleargă înapoi. La cotitura cea dinspre aleea cea mare el aude grăbindu-se nişte paşi, şi cineva îl întreabă cu un glas şuierător:

— Tu eşti, Timofte? Da unde-i Dumitraş? Iar trecând cu fuga toată aleea cea mare, el zăreşte în întuneric o luminică micuţă şi nesenină. Cu cât e mai aproape de luminică, cu atât mai multă frică simte şi cu atât e mai puternic presimţământul unei trebi rele. „Lumina parcă-i în biserică, gândeşte el. De unde să fie ea acolo? Mântuieşte şi miluieşte, Maica Domnului. Aşa este!" Un moment păzitorul stă în faţa ferestrei sfărâmate şi cu groază se uită în altar... Lumânarea mică de ceară, care au uitat s-o stingă tâlharii, arde într-o flacără tremurătoare de vânt ce năvăleşte prin fereastră şi aruncă pete roşii, nelucitoare asupra veşmintelor, aruncate în toate părţile, şi a dulăpaşului cârligat, asupra numeroaselor urme de picoare lângă prestol şi jertfelnic...

Mai trece puţin timp şi vântul urlător duce prin ţintirim grăbitoarele şi neliniştitele sunete de alarmă...