Ostenit, la fântâna lui Iacov, Hristos
La răcoare puţin se oprise;
Şi pe când hodinea-nfierbântat şi setos
Samariteana la apă venise.
Băutură-au cerut Fiul Cel Omenesc.
I-a fost mare femeii mirarea:
„Cum aşa? — a răspuns — în ce ură trăiesc
Samaritenii cu voi?! Nici se văd, nici grăiesc,
Şi Tu ceri, ca să-ţi sting însetarea!"
Samaritenei aşa i-au vorbit Iisus:
„Când ai şti Cine-ţi stă înainte
După apa cea vie dor mare, nespus
În pieptul tău însetat s-ar aprinde".
„Cum ai scoate-o atunci din adâncul pietros
A strămoşului sfintei fântâne?"
Samariteana aşa a-ntrebat pe Hristos:
„Văd că n-ai nici un vas pe la Tine.
Au mai mare Tu eşti decât sfântul strămoş,
Ce ne-a dat-o pe veci moştenire?
În vremi vechi, păscând turma-ntr-aceşti munţi stâncoşi,
El aicea găsea hodinire".
Şi Hristos i-au răpuns: „Cel ce apă va bea
Din fântână, — acela-nseta-va,
Pe când umbră de sete nu poate avea
Cel ce apa mea vie gusta-va,
Căci apa vieţii în curgerea ei
Păcatele toate le spală,
Prin ea înnoiţi; păcătoşii cei răi
Din moarte spre viaţă se scoală".

Aprilie 1912