string(7) "library" string(8) "document"
1832
1497
1307
1812
87
1300
1401
82
1200
1504
1385
1391
940

Toamna

1 2 3

Apoi moşu Dumitru zice:

— Ei, să dea Dumnezeu sfântul ca ziua de astăzi să ne fie nouă de bine, să ne blagoslovească Cel de sus pe noi şi pe toţi creştinii, să ajungem şi la anul cu sănătate şi cu bucurie să bem vin. Hristos să ne fie de folos, cumătre Gavrilă şi cumătră Dochiţă!

— Să dea Dumnezeu, răspund într-un glas cumătrul şi cumătra. Şi moşu Gavrilă şi moşu Dumitru îşi golesc deodată paharele. Mama Dochiţa, baba lui moşu Gavrilă, o femeie încă frumoasă şi grăsuleană, nu bea vin deloc. Ea numai câteodată îl gustă, când asta e de mare trebuinţă şi când fără asta nu poţi — pe la nunţi şi pe la cumătrii, la care i se întâmplă să fie.

Din pricina asta ea nu stă cu bătrânii la vorbă, ci îndată iese şi se duce de se porăieşte cu de-ale mâncării, pe când în casa cea mare porneşte o vorbă liniştită, bătrânească, vorbă de sărbătoare, udată cu vinul nou al toamnei şi sărată cu glume sănătoase moldoveneşti. Şi ochii la amândoi moşnegii le lucesc tot mai mult, glasurile li se fac parcă nu ştiu cum mai vioaie şi tot mai mult se aud glume. Şi vinul cel roşu tot scade şi scade din garafă.

După ce au şezut cu toţii la masă, de-au mâncat zeamă bună de găină, făcută de mama Dochiţa, ce este meşteriţă la lucruri de acestea, moşu Dumitru se ridică din locul lui, mulţumeşte lui Dumnezeu şi lui moşu Gavrilă cu mama Dochiţa şi zice:

— Ei, oameni buni, de acu plec acasă, să trag un somn domnesc, ştiţi, să fie ca de duminică. Mai rămâneţi sănătoşi şi să vă văd sănătoşi cât oi fi ş-oi trăi şi eu, păcătosul.

— Mergi sănătos, cumătre Dumitru, răspund odată moşu Gavrilă şi mama Dochiţa. Moşu Dumitru îşi pune căciula-n cap şi se duce acasă. Apropiindu-se de ogradă, el aude nişte glasuri, dintre cari mai mult se deosebeşte glasul mamei Zamfira.

„Ce dracul, gândeşte el, cu cine a mai pornit sfada lehăita mea?" Şi măcar că prin creierii lui umblă fumul vinului băut, deodată îi scapără prin minte un cuget: „Oare n-a făcut cu bună samă spânzuratul nostru vreo poznă?" Şi el se grăbi să intre încet, pe neauzite, pe din dosul casei. Şi dintr-o clipă îi zări pe trei: pe mama Zamfira, pe Petriţă şi pe Măriţa, fata Vasiloaiei. Mama Zamfira vorbea din ce în ce mai răstit şi mai cu asprime. Petriţă tăcea, şi ochii lui, ca şi atunci când era beat, căutau cu nedumerire; părea că el nu pricepe nimic din ceea ce se petrece pe dinaintea ochilor lui. Privirea îi era tâmpită. Măriţa, o fetişoară bine făcută şi destul de frumuşică, dar îmbrăcată cam prostişor şi sărăcăcios, când intrase în ogradă moşu Dumitru, plângea cu mâinile pe obraz.

— Ei, ce mi-ai venit tu mie? zicea tare mama Zamfira, fără a vedea pe moşu Dumitru. Ce caţi tu pe la noi? Ai uitat ceva ori ne-ai împrumutat bani şi nu ţi i-am dat înapoi? Ce-ţi trebuie ţie?

Faţa mamei Zamfira se roşise de mânie. Nasul ei ascuţit parcă i se ascuţise încă şi mai mult. Trec vreo câteva clipe în tăcere. Ochii mamei Zamfira îi ard, nu alta. Ea seamănă c-o pasăre răpitoare, care pare că vrea să se arunce la un mieluş micuţ, nevinovat. Parcă vrea s-o înghită pe biata Măriţă. Dar Măriţa tot plânge, plânge cu amar şi nu-i mai poţi dintâi înţelege cuvintele ce le rosteşte în plânsul ei. Ş-apoi, după clipele ce trec, auzi printre năbuşiri de lacrimi că zice lungind cuvintele:

— La ba-adea Petriţă am v-e-n-i-t eu... Of, Do-a-a-mne, Doa-a-mne... la badea Petriţă am venit. Of... of... Şi iarăşi izbucniri de plâns.

Mama Zamfira se face a nu înţelege:

— Ce, fa? Spune ca oamenii. Ce ţi-a făcut bade-tău Petriţă, ha? Te-a dat din Joc afară ori ce? Tăcere. Petriţă se uită-ntr-o parte, ca şi cum n-are nici o trebuinţă nici de plânsul fetei, nici de orişicine pe lume. Moşu Dumitru stă, dosit de casă, şi abia îşi mai ţine răbdarea.

Însă iată că din amestecul nelămurit al plânsului şi al cuvintelor Măriţei iarăşi se deosebesc nişte cuvinte care îi săgetează inima lui moşu Dumitru.

— M-a făcut de râ-â-s... astă va-a-ră... Acu mă râde tot s-a-atul. Of, Doamne... Ce să fac eu?...

— Cine te-a făcut de râs? Cine te-a făcut de râs? Petriţă? Noi? năvăleşte mama Zamfira într-un puhoi de cuvinte, pe care cu greu le înţelegi. Noi? El? Tu, tu! Singură, singură! Să piei de aici, ticăloaso şi blestemato! Nu Petriţă, da tu, tu!

Iată că-şi pune şi Petriţă cuvântul lui, ieşind din tăcerea sa îndelungată, el zice cu un glas lung:

— Fa, hăi, ce te-ai legat tu, mă rog, de capul meu? Du-te, fa, hăi, în dracul, că acuşi te iau cu băţul de aici, ş-apoi atunci nu-i şti de-a cui eşti tu...

Auzind aceste cuvinte, moşu Dumitru nu mai poate mai mult. El sare cu uiţeală de după casă şi strigă în gura mare:

— Taci, moara dracilor! Taci, mişelule! Ai făcut ticăloşia ş-acu te dai în lături? Hâtru te-a mai făcut mă-ta asta nebună. Da tu, dârdâitoarea necuratului, acu mai ai gură să mai strigi? Ce, n-a ieşit pe-a mea? Nu ţi-a adus fecioru-tău ist cuminţel şi frumuşel noră pe cuptor? Acu de ce-o mai ocărăşti şi o pârăşti? Cu ce-i vinovată biata copilă înşelată?

Mama Zamfira se uită la moşu Dumitru şi o vrajbă neîmpăcată scapără în ochii ei aprinşi de mânie.

— De unde te-a mai adus dracul şi pe tine chiar acu? strigă ea. Ce câinii îţi tot vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala? Las' că şi fără tine ştiu eu cum se poartă trebuinţele. Nu trebuie să-mi stârceşti numaidecât tu înaintea ochilor. Vezi că ş-aşa se strânge lume pe la garduri!

Într-adevăr, de după gardurile ogrăzii şi pe la poartă se vedeau deja oameni, femei, fete, privind celea ce se făceau la casa lui moşu Dumitru. Moşu Dumitru tăcu puţin ş-apoi zise mai liniştit:

— Hm, de unde nu s-or strânge oameni, dacă tu îmi faci casa mea şi pe mine de râs. Înţelegi? La bătrâneţe am ajuns de râsul oamenilor din pricina ta. Ş-apoi încă mai ai gură? Şi iarăşi moşu Dumitru izbucneşte într-un glas puternic de mânie.

— Ce, fa babă! Eu ţi-s soţ ori cine ţi-s eu, ha? Tu şi cu fecioru-tău faceţi blăstămăţii de ştie tot satul şi încă mai vreţi să fie asta pe ascuns, să nu ştiu eu nimic. Văzut-aţi cum îs oamenii!

Porneşte sfada. Când se mai potoleşte, când se urcă iarăşi în sus. Glasurile răsună în apropierea serii de toamnă, în vâjâitul vântului, ce de curând şi-a luat zborul pe deasupra satului şi prin câmpiile pustiite. Din ce în ce mai mult norod se îmbulzeşte pe la ogradă. Salcâmii înalţi îşi încovoaie în toate părţile ramurile negre, subţiri, cu puţine frunze verzi şi-şi dau jos pe cele îngălbenite.

Petriţă şi cu Măriţa stau uitaţi cu ochii în pământ. Sfada tot nu încetează. Însă iată că chiar atunci, când ea ajunge la vârf, bătrânii aud un glas pacinic, liniştit şi îndesat.

— Ce aveţi, mă rog, oameni buni? întreabă aşezat moşu Gavrilă, c-am auzit tocmai de la casa mea vorbă multă şi lungă. Cumătre Dumitre! Cumătră Zamfira! Spuneţi-mi, mă rog, dragilor. Ce nedumerire? Da ce-o văd eu aici pe copila asta?

Mama Zamfira se aruncă la cumătru Gavrilă şi începe a-i spune mult, îi spune îndesând cuvintele unul la altul şi amestecându-le cu ocară aşa, încât aproape deloc n-o înţelegi.

Moşu Dumitru îi dă blende, şi ea abia nu cade (pică) jos. Apoi, apropiindu-se de cumătrul Gavrilă, îi povesteşte cele întâmplate. Şi moşu Gavrilă, dacă le ascultă pe toate cu mare luare aminte, spune sfătos:

— Ei, cumătrilor! Ce vă mai sfădiţi în zadar dintr-aşa nimic. Nu face, nu face, dragilor, treaba asta câtă vorbă aţi pornit. Ei, s-a întâmplat una cât asta, trebuie s-o dregeţi, să fie toate la cale. Ce să mai faceţi zvoană să mai ştie tot satul, ba încă să mai ajungă pe-aiurea? Nu trebuie. Băiatul, dacă se ştie vinovat, să nu se fudulească, să se deie la vina lui. Iaca vedeţi cum stă sărmana fată cu lacrimile în ochi? Unde să-şi ascundă ea acu râsul şi ruşinea ei?

— Da cum, cum să se deie el, dacă el nu ştie nimic? S-a aninat, bat-o para focului s-o bată, de capul lui, ca păduchele de cojoc, şi nu-l lasă. Flăcăul nostru nu-i aşa de nebun să-şi puie mintea cu o zdrenţăroasă ca asta, dă mama Zamfira, stropindu-l pe moşu Gavrilă cu stupit. Ce are ea? Nici un rând deplin de zăstre. Îi goală, ca capul celui pleşcat. Ce i-a lăsat tată-său cel mort. O nimică toată. Cum s-o ia pe dânsa Petriţă, fecior de gospodar bun?

Iar moşu Gavrilă, parcă nici n-o aude, îşi urmează vorbele sale cele sfătoase.

— Cine n-a văzut în zilele lui lucruri de acestea, cum îs la dumneavoastră? Numai cine nu trăieşte nu vede aşa trebi. Da trebuie să nu vă sfădiţi, ci să „împăcaţi vremea", oamnei buni, că iaca vă vede lumea. Da intraţi în casă şi ascundeţi-vă vorba. Daţi mâna, şi lucru-i cu sfârşit.

Însă mama Zamfira nu putea să înceteze cu una, cu două. Ea se zătonise, şi gura îi umbla ca o râşniţă. Moşu Dumitru, liniştit cu totul de cuvintele lui moşu Gavrilă, zise:

— Apoi şi eu aşa zic, că trebuie să fie cu pace. Da ea, dârdala asta...

— Mamă Zamfiră, cumătră hăi! Ia taci de-acu! Nici n-am gândit că eşti aşa de aţoasă la treburile dumitale. Petriţă! Tu te ştii vinovat cu dânsa? Petriţă stă ruşinat. După câteva clipe de tăcere el zice:

— Apoi... eu... nu ştiu. Poate ş-a fost cândva păcatul ista... Nu ştiu eu...

— Ei, bine, bine. Daţi mâna, sărutaţi-vă şi sărutaţi mâna la cei bătrâni. Măi, fugiţi de la ziduri! Ce vă trebuie vouă acolo? A ghidi-ghidi!

1 2 3