Mântuirea
Se risipise al binelui cuvânt
Din mintea-nnegurată de păcat;
Dar miluirea Ta ne-a mângâiat
Cu aşteptarea ceasului cel sfânt.
Prin mila Ta cea sfântă dat ne-a fost
Să Te zărim în patul Tău smerit,
Departe-n luminosul răsărit,
De unde-ai arătat al vieţii noastre rost.
De unde-ai revărsat viaţă nouă-n noi
Şi ne-ai trimis lumina Ta din cer
Spre-a mântui vieţile ce pier,
Mult necăjite-n rele şi nevoi.
Şi cum o zare lină într-un pustiu
Se-nalţă şi tot creşte luminând, --
Aşa pătrunde-n minte şi în gând
Credinţa într-aceia cari Te ştiu.
La strălucirea stelei din senin,
Trezitu-s-au nădejdile pe rând,
S-au luminat şi inimă şi gând,
Cu Tine s-a-nfrăţit tot sufletul strein.
La-mpărăţia dragostei de veci
Adus-au toţi Puternicului dar,
Ştergând şi urma lacrimii de-amar
Şi-nfierbântându-şi gândurile reci.
Altar frumos ţi-ai ridicat în ei
Punându-i jertfă inima din piept,
Spre liniştirea sufletului drept
Şi spre-a-ndrepta pe oamenii cei răi.
Şi fumul sfânt ce suie-ncet spre cer,
Rugând iertarea vinii din trecut;
Iar sufletul ce-odată-a fost vândut,
S-a mântuit din jugul lui de fier.
S-a mântuit... Ne-am mântuit şi noi,
Căci s-a zdrobit puterea celui rău,
Şi-n locul lui venit-a Dumnezeu,
Mântuitorul nostru din nevoi.
August 1910