Aşezândŭ Traian şi domni prin cetăţi, cum zic la léşi, caştaleani cineşi domnul cu olatul său: dominus după latinie ieste la noi: domnu iar pre la toate marginile şi locuri alese oşténi, cu nume pre atuncea ţărilor acestora, unde ieste acum Moldova şi Ţara Muntenească, Dachiia Inferior, adecă Dachiia de Jos, iară Ardealului şi părţilor celorlalte de sus, precum s-au pomenitŭ de hotarul Dachiei, în capul de Dachiia, Dachiia Superior adecă Dachia de Sus. Şi suptŭ acel nume au trăitŭ aceste ţări, pănă la al doilea discălicatŭ cu Dragoş-vodă. Şi acum mulţi ne zic noao, ţării noastre şi Ţării Muntenéşti, streinii, Daţiia, însă norodul, neamul lăcuitorilor, nu ş-au schimbatŭ numele său, ci tot romanus, apoi cu vréme şi îndelungate vacuri romani, apoi rumâni pănă astăzi. Şi ţările megiiaşii, ştiind de unde au ieşitŭ neamul acesta, că de la Italia, cării ţări îi zicŭ streinii vlah, vloh, unii zic valios, ungurii olaş de pe vloh, adecă italian, au zis vlah şi munténii Valahiia, mai târziu.

După aşezarea cu râmléni pre acéste ţări, Traian-împăratŭ au purces pre Dunăre în jos cu oştile sale, de care s-au pomenitŭ de vechi istorici că 600.000 de oşténi numai de războiŭ au avutŭ. Şi trecând apa Sirétiului, apoi Prutul, Nistrul, Buhul, Niprul, Donul, care ape acéstea toate pre atuncea cu alt nume au fostŭ, nu cu acéstea de acum. Sirétiului numea Halut, şi acum istoriile vechi scriu Prutului Hierasus, Nistrului Tiras, Buhului Hipan, Niprului Borestines, Donului Tanais. Şi această apă Tanais, Donul, împarte Asiia de la Evropa, cum desparte la Ţarigrad boazul de mare între Ţarigrad şi între Schiudér. Ţarigradul singur şi cu Galata de Evropa ieste, iară Schiudériul dincolo de Boazŭ Anadol, căruia îi zicŭ istoricii Asiia.

Că în patru părţi împart istoricii lumea: răsăritului zic, cu toate împărăţii, acei părţi Asiia, părţilor dispre miazăzi, câte ţări suntŭ, Africa, parţilor dispre apus şi dispre miazănoapte, Evropa. A patra parte ieste America, care parte aşa ieste depărtată şi vine cum ar fi suptŭ noi, că cândŭ ieste la noi zioă, la dânşii atuncea ieste noapte şi cândŭ la noi noapte, la dânşii zioă, că fiind pământul rătundŭ, cum ar hi împrotiva noastră, suptŭ noi acea parte ieste.

Acéstea dară doao părţi de lume, Evropa şi Asia, dispre părţile de miazănoapte desparte Donul, iară într-acoace împarte Marea Neagră şi bogazul cela ce să scură Marea Neagră în Marea Albă, tocma supt oraşul Ţarigradului şi în gios pre Marea Albă pănă unde cade apa Nilului în Marea Albă şi Nilul desparte Asiia de Africa. De la Nil să încépe Africa şi Eghiptul amu nu de Asiia, ci de Africa ieste, cum toate ţările câte suntŭ de la malul Nilului, pănă să închide cu Marea Ochianului, carea încunjură pământul, alăturea cu Marea Albă, pănă să cură şi Marea Albă în Ochian, la Hişpania, dincolo Africa, dincoace Evropia, Hişpaniia de Evropa, Fesul, dincolo de Marea Albă, de Africa. Acéstea pomenindu-să pentru deşchisul minţii, să să înţeleagă statul lumii, ne întoarcem la istoriia noastră de Traian, cum nu s-au îndăstulatŭ cu atâta parte de lume, câtŭ au călcatŭ cu oştile sale, de au trecut toată Evropa pe dincolo pănă la apa Donului, care apă din inima Ţărâlor Moschiceşti iese şi cade în Marea Neagră, la Crâm, ci trecândŭ Donul, au călcatŭ şi Asiia, lovindŭ pre la Iuzbec, mari ţări tătărăşti. Iară de la Iuzbec, pe după Marea Caspiei, care mare desparte Cazanul şi Azderhanul de Ţările Persului, pe la Bahtri şi acolo, pin Ţările Persului şi prin Asiria la Eghipet, unde la Eghipet, de boala ce-i zic desintiria, adecă deznodarea vintrelui, şi-au sfârşitŭ viiaţa.

De acestŭ vestitŭ împărat ai şi şanţul Troianul, săpat de oştile lui în vécinica pomenire, începândŭ din Ţara Muntenească, peste toate apéle acéstea, care s-au pomenitŭ, Sirétiul, Prutul, Nistrul, Buhul, Niprul, pănă la Don, totŭ acestŭ şanţŭ, carile îl vedem aicea la noi. Eu l-am trecut aproape de Nipru, pre la un târgŭ anume Vcioraşnoe, tot pre câmpii, acel oraşŭ nu departe de Chiov ieste, şi Chiovul ieste pre apa Niprului şi presémne cum mérge şanţul, apa Niprului, mai sus de Chiov o au trecut-o Traianŭ cu oştile sale.

Să află unii de zicŭ că acestŭ şanţŭ, carile îl vedem pănă astăzi suptŭ acestŭ nume, Troian, să fie săpatŭ pentru sprijineala dispre tătari, închizândŭ locul dispre câmpi de năvala prăzilor tătărăşti, în care era şi răposatul Panaiotachie terzimanul cel mare şi vestit pe vrémea lui la împărăţie. Nu ştiu unde şi la ce istorii va fi cetit acestŭ lucru. La voroavă cu mine pentru şanţul acesta, au dat samă că un istoric, anume Bonfin, ungur, pomenéşte de şanţul acesta. Cum mi să pare, cine atâta loc de lume, începândŭ din Ţara Muntenească, pănă peste apa Donului ar hi putut apăra peste totŭ locul? Şi aicea la noi, să zicem că de la capul şanţului, de unde să încépe totul, pe deasupra Galaţilor, alăturea cu Dunărea mérge pre aproape şi peste Prut, iar nu departe de Dunăre, pre la satul turcesc acum, Troianul; dară deci unde să dipărtează la câmpi şi de la Dunăre şi de la Marea Neagră, iar peste apa Nistrului, ca mai departe mérge peste câmpi pe la târgul Vcioraşnoe, pre unde l-am trecut eu, mai pe din sus de Chiov lovéşte la Nipru şi de la Niprul cu mai mare depărţime de mare, la Don. Cum zicŭ, cine ar fi putut apăra atâta loc Bahtri, sau Bahtriana, în Afganistanul de azi. şi ţine? Că de au fostŭ aicea ţara discălicată des de Traian, cum ieste între acéste ape, Prutul şi Nistrul, dară de la Nistru pănă la Nipru şi de la Niprul pănă la apa Donului şi Traian-împăratul prin pustii au mersŭ. Aşa şi lui Panaiotachie i-am răspunsŭ, la ce n-au ştiut cum mi-a mai răspunde. Aşa zic şi celorlalţi, câţi au mai scris, aşa şi lui Bonfin, de au scris aşa, cum să fie şanţul acéla săpat de vreo sprijineală de tătari. Mai de crezut suntŭ acéia carii ţin că Traianu-împăratul au săpat acesta şanţŭ în vécinica pomenire şi veste şi să să ştie şleavul oştii de ceia carii să tragŭ după oşti mari, niguţători şi oşténi, cum vedem şi acum pre împăraţii turceşti şi vezirii lor, pre unde mergŭ cu oştile, fac movile pe şleavul oştilor şi pentru véstea şi pentru îndireptarea celora ce vin, ori oşténi, ori olăcari, ori niguţători, pre urmă dupre oşti. Nici te mira cu cine ar fi săpatŭ un şanţŭ mare ca acesta căci cu mult mai mare au fost, numai cu vremi îndelungate s-au năruit şi mâlit o oaste de 600.000 de oameni numai slujitori, fără alte mulţime. Într-o zi o sută de mii de oameni să să înşire în rândŭ unul lângă altul, să arunce lutul cineş dreptŭ sine, caută cât loc pot coprinde 100.000 de oameni. Pre uşoară socoteală: loc de doao mile de céle mari, de nu şi trei mile vor coprinde 100.000 de oameni, un conac întreg să face de oaste mare. Şi la 600.000 de oameni, a şasea zi într-o săptămână o dată unui om vine rândul la săpat. Şi acestŭ număr al oştii acelui împăratŭ, fără altă mulţime ce să trăgea după oşti, scrie Dion istoricul, carile au scris viiaţa şi faptile acestui împărat şi Evtropii istoricul, carile au scris viiaţa lui Adrian-împăratul, ginerile lui Traian, carile, după moartea lui Traianŭ, el au stătut împăratŭ Râmului. Şi acesta Adrian au făcut Odriiul, oraşul, pre numele său, unde să împreună trei ape: Tungea, Mariţa şi Arta în pământul Trachiei.

Cu acéşte oşti Traian, căruia numele în Istoriile Râmului Ulpius Traianus, au călcatŭ această parte de lume, călcate şi de alţii cu oştile Râmului, mai nainte de dânsul de Pompeiŭ cel Mare şi de Iulie Chesariul şi de Avgust Chesar, însă nu pre aicea, ci pe la perşi. Iară acesta împărat Traianu pre aici au venitŭ şi au încunjuratŭ aceasta parte de lume, cum s-au pomenitŭ, şi iel au discălicat neamul, seminţiia care trăiéşte pănă acum în Moldova şi în Ţara Muntenească şi cât norod ieste în Ardeal cu acestŭ nume: român.

Cap al cincilea - Aicea vine rândul să pomenim de cetăţile ce se află aicea în ară la noi

Aicè ne trage rândul a pomeni de cetăţile ţărâlor acestora; câte sunt acmŭ şi-n Bugeag şi aicè la noi în ţară şi de faţă ce stau şi alte năruite, cât de-biia să cunoscŭ că au fostŭ cetăţi şi câte sunt în Ţara Muntenească. Mare nevoie este a scrie de dânsăle, de cine ar fii făcute, că cât amu nevoit şi câtŭ amu cercat să ştiu ceva, de ce niiam făcute sunt, un cuvânt, o pomenire n-am putut afla; cu mare jele. Şi oricum, într-alt chip a fi nu poate, numai ce sunt făcute de dachii cei vechi. Că întăiu Cetatea Albă, mai înainte de Traian au fost, că Avgustu-chesariul, care împătat a Râmului acmu triimitea şi el boierii cei greşiţi la închisoare, cum dzic turcii, surgun, la Cetatea Albă, unde şi pe un dascal anume Poblius Ovidius, l-au trimis pentru nişte stihuri de dragoste, ce scrisése acel dascal, de îndemnase Râmul la curvie, carele au şi murit în Cetatea Albă. Şi o baltă ce ieste acolo, Vidovul, pre numele acelui Ovidius ieste.

Şi aşea şi acestealalte cetăţi, cum ieste Suceava, Neamţul, Hotinul, Tighinea; însă pândzăle la toate cetăţile acestea, cela cu al doilea rândŭ, de domnii sunt adaose, cum să pot vedea că toate au pândză şi-ndoite suntŭ. Céle mai vechi mai mici sunt şi ca nişte caştele, adecă turnuri, au fostŭ, precum şi tocmite. Cearcă la turnul cetăţii Sucevii dispre amiadzădzi, unde scrie sus că ieste tocmit de Irimie-vodă şi la porta cetăţii vei afla numele lui Despot-vodă, care slove pe lângă buor le-am cetit eu sângur.

Şi aşè, de pre Cetatea Albă luând dovadă, că aceiia cetate cu mult mai înainte au fostŭ de Traian, poate fi céstelalte de râmleni, după ce au descălecat Traian aicè. Din ceste neamuri, al triilea să le fie făcut nu încape, fără una, cum am înţeles de cetatea Sorocii, să fie făcută de un Pătru-vodă, de care lucru mult mă mir că Urechii vornicul nu pomenéşte. Aflu pomenită cetatea Chilii, carii o scrie în v leat 6973 (1465) că au luat-o Ştefan-vodă cel Bun de la turci, ş-apoi la v let 6987 (1479) iunie 22 dzăli, că în cestu an au început Ştefan-vodă a zidi cetatea Chilii şi au şi săvârşit-o într-acelaş an. Dar mă mir cum încape acestu lucru, că întăiŭ scrie că au răscumpărat-o de la turci, închinată de nevoie, ş-apoi să o zidească, cum va fi acel lucru? Aşi dzice că acel zidit de dzice, să o fie tocmit. Dar la v let 6973 păn la v let 6987, 14 ani suntŭ; cini ar fi stricat, şi nice scrie să fie stricat-o cineva aceşti 14 ani. Citéşte gheografiile ceste de curândŭ şi vei afla în Historiile Ţarigradului că împrumutândŭ cu bani ianovezii pre împăratul Ţarigradului, de oşti împrotiva turcilor, le-au dat zalog Crâmul şi acesta parte de loc, unghiul Mării Négre, cu scălile lui, unde este acmu Bugeacul. Şi atuncè ianovedzii au făcutŭ Chiliia pe Dunăre şi Chiefè, care ieste pre malul mării în Crâmŭ; Chiefè are altŭ nume Theodoziia, la Historiie.

Să află şi de greci făcute cetăţi, cum este Turnul Neovtolem, o cetate pustie, îmi pare să fie pe Cogâlnic, în Bugeagŭ; tătarii şi ai noştri îi dzic Tatar-Bunar, că Neoptolem este nume grecescŭ.

Altele multe, cărora stau năruiturile, de-biia semnele să cunoscŭ, cum ieste mai sus de Gălaţi, ce-i dzic Gherghina şi pre Milcov, mai sus de Focşeni, de care pomenéşte Urechie vornicul că o chema Crăciuna. Şi tot pe o poveste stau şi céle câte să află în Ţara Muntenească, sau de dachi sau altele de râmléni făcute sunt. La podul lui Traian peste Dunăre, în Ţara Muntenească (Românească), la giudeţul Jiiului, ieste iar năruită o cetăţuie, aciè adevărat de cine ieste făcută, cu numele Săverinul ieste, de care şi mai sus s-au pomenit. Aşijderea şi peste Dunăre au făcut pod, lucru de mirat, pecum mărturiséşte şi Dion la Viiaţa lui Traian, a căruia pod şi astădzi să cunoscŭ pragurile în apă. Şi mai încolo pe Dunăre, în preajma, ieste turnişorul Săverinului, de Săver-împăratul făcut şi atâta. Iar pe ce vréme au făcut Săver nu scrie. Iar la alţi historici, cum la Dion carii au scris Viiaţa lui Traian, aşè şi la Topeltin, să află scris lătinéşte: Traiani aeterna columna pe româniia: A lui Traian, vécinicul stâlpul. Ce dintrŭ aceste să cunoşti că une cetăţi într-acesti ţări şi de râmléni sunt făcute.

La năruiturile cetăţii de la Gălaţi, din sus, unde cade Bârladul în Dunăre, s-au aflat un ban de aramă galbăn şi de mare cât un ort, nu mai gios, în carele slovele nu s-au putut ceti de cie ce ştiu lătinéşte, fără unii ce ştiu mai bine grecéşte dzic că scrie Marchiianopolis, şi samănă aşea, iară celélalte slove de înţeles nu suntŭ.

Aşijderea o piiatră mare adusă la Gălaţi la biserica Dii, mai mult nu s-au putut înţelége, făr de atâta, lătinéşte: Severus imperator romanorum; iar românéşte: Sever a Râmului împărat. Şi acei cetăţi dzicŭ Gherghina.

Iar banul ce au aflat mai gios de Roman, iar la năruitura unii cetăţi, de care cât şestacii cei de patru bani leşeşti şi mai gros, de aramă roşie şi chipul domnului suptŭ pălărie nemţască şi-n pregiur slove sârbeşti: wňĺöú ěwëäŕâńęiè: tatăl Moldovei, iar dintr-altă parte scrie: hereghia de Moldova. Acii hereghiia lătinéşte să dzice: hereditas, adecă: strămoşie.

Pentru acéia dzicŭ de cetăţi că unile de domnii acmu, după a doa descălecătura a ţărilor suntŭ făcute, adecă zidite.

Şi aşea, cât s-au putut şti de cetăţi, acéste suntŭ acestor ţări, că sunt unele făcute de dachii, cum ieste deschis la Cetatea Albă, celelalte şi de râmléni şi unele mai pe urmă şi de domniele ţării. Şi atâta putem şti de cetăţile carii să află într-această ţară.

Capul al şaselea - De numerile neamului acestor ţări şi de port şi de limba graiului, de unde au luat, aşijderea şi de tunsura, carei să află şi acmu la prostime pe supt munte, lăcuitorii ce suntu şi de lége creştinească, de unde au luat

Mare dovadă neamurilor, din ce rădăcină şi izvor suntŭ, numile care au şi în de sine şi la alte ţări streine şi măcară că nici un neam nu ieste în toată lumea să aibă numai un nume, ci unile dispre capetile céle dintăi a vreunui norod stăpânitoare, alte nume suntŭ di pre locuri, de unde suntŭ începute, multe di pre cetăţi mari, multe de pre ape vestite. Cum vedem neamul nemţescŭ suptŭ acéste numere: întăi şi mai ales şi mai de cinste: alamani şi aşa le zic istoriile céle vechi şi turcii; al doilea nume: gherman, adecă doi fraţi, latinéşte ghermanus; o seamă de istorici le zicŭ tevtones, di pre capul lor Tevton, italiianii zicu tudesco, poate fi iară di pre Tevton; léşii, moscalii, noi zicem némţi. Mai apoi alte numere despărţite ca crăngile dintr-un copaciŭ: şvedzii, danii, franţozii, saxonii, belghii, batavii şi alte ţări mai mărunte, totŭ din rădăcina cea véche a alamanilor crăngi şi părţi suntŭ.

Aşa hişpanii; ibării, ţiltiberii, portogalii, iară tot un neam suntŭ; franţozii, galii tot un neam suntŭ. Turcii, de pre locul lor, Turhistan, de pe capul lor cel dintăi Osmangic: otomani, osmanlâi. Moscalii, rusii, bolgarii, sârbii, harvaţii, slovaţii, bohemii, raţii, polaţii totŭ un neam slovenescŭ suntŭ, fără alte numere ce suntŭ la streini. Că întăi acestui neam grecii le-au zis savromatis, de pe ochi mierăi şi albeneţi, adecă ochi de şopârlă. Tătarii, tartari, de pe apa Tartara, schitii de pe sălbătăcie, nohai. Aşa toate neamurile suptŭ multe numere toate suntŭ. Ungurii: huni, maghiari, ugrii, iară sasii: dachii, saţii, goţii, masaghetii. Şi acéstea nu toate numerile, numai unile dintr-însile ţi le-am însemnatŭ, pentru înţelesul numerilor mai lesne neamului şi acestor ţări, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românilor din Ardeal.

Aşa şi neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, şi cât au trăit pănă la pustiirea lor di pre acéste locuri şi cât au trăitŭ în munţi, în Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.

Iară streinii şi ţările împrejur le-au pus acestŭ nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai poménit, valios, valascos, olah, voloşin, tot de la streini suntŭ puse acéste numere, de pre Italiia, cărora zic vloh. Apoi mai târziu, turcii, de pre numere domnului carile au închinat ţara întăi la turci, ne zic bogdani, munténilor cara-vlah, grecii bogdano-vlah, munténilor vlahos. Că acestŭ nume, moldovan, ieste de pre apa Moldovei, după al doilea discălicatul aceştii ţări de Dragoşu-vodă. Şi munténilor, ori de pe munte, muntean, ori de pe Olt, olteani, că léşii aşa le zic, molteani.

Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vréme, cu vacuri, cu primenéle au şi dobândescŭ şi alte numere, iară acela carile ieste vechiŭ nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum moldovéni, iară nu întrebăm: ştii moldovenéşte?, ce ştii românéşte?, adecă râmlenéşte, puţin nu zicem: sţis romaniţe? pre limba latinească. Stă dară numele cel vechiŭ ca un teméi neclătit, deşi adaog ori vrémile îndelungate, ori streini adaog şi alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută. Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân, cum să răspundŭ şi acum toţi acéia din Ţările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Românească.

Şi acestŭ nume vlah de la turci şi de la greci ieste, de la némţi vallios, de la franţoji valahos, de la léşi voloşin, de la moscali şi de la rusi tot aşa voloşin şi de la unguri olah; acesta nume tot de pe vloh ieste şi vloh ieste italiianŭ, din care ţări a vlohului, adecă a Italiei, au pornitŭ Traian, împăratul Râmului, fără număr mulţime de norod şi i-au aşezatŭ în aceste ţări a Dachiei cei vechi. Să fie acest nume vlah de pre Fleac hatmanul Râmului, precum scriu unii, basne suntŭ.

Şi aşa dovedindŭ numele neamului acestuia, cum vezi din isto-rici mari şi mărturiia ţărâlor înprejur, ne trage rândul a pomeni de portul. Care acum portul stătătoriŭ ca numele şi ca limba nu ieste, ci ia un neam de la alt neam porturile cu vréme. La care schimbarea hainelor face şi locul, de le caută a face şi îmbrăcăminte trupului, precum ieste firea ceriului a vreunii părţi de lume. Că întăi la acéste părţi de lume, unde trăéscŭ moscalii, rusii, tătarii, să fie omul îmbrăcat în haine franţozeşti, ar crăpa de frigŭ. Şi măcară şi la noi pre aicea ce ierni suntŭ, Ţara Italiei ierni ca acéstea nu are niciodată, ci foarte blânde ierni, cum suntŭ la nŭoi toamnile, şi mare darŭ au acéle ţări a Italiei, cât şi vara năduşăli nu suntŭ ca aicea la noi, ci călduri cuvioase, puţin nu ca primăvara, cum ieste la noi la maiu, la iunie. Le-au căutatŭ dară acestora oameni mutaţi pre acéste locuri a-şi schimba portul hainelor după vrémea acestor locuri.

Cătră acéstea toate, caută ce scrie de portul rumânilor iscusitul istoric Lavrentie Topeltin din Mediiaşi, cuvintele lui ţi le izvodescŭ: Rumânii de Ardeal, ai noştri, poartă o haină de la umere pănă peste tot trupul îmbrăcaţi, ne fac mare învăţătură portului de vacurile céle de demult, care au ţinut părţile acéstea de la septentrion, adecă părţile carile suntŭ aproape spre miiazănoapte, tot trupul acoperitŭ, care feliŭ de haine pomenéşte un dascal anume Marţialis, că să chiema endromida, cu aceste cuvinte: Îţi trimitem endromida, vechiŭ portŭ, nu mândru, iar bun de luna lui dichemvrie. Şlice au de pâslă, pe limba noastră deţască cuglă (eu socotesc cu chivere, care am apucatŭ eu şi la boieri aicea). Caută ce zice de opinci tot acela istoric Topeltin, şi nu de la sine, ci pune cuvintele a mai vechi de sine istoricilor, anume Alfon-sŭ şi pre Plavt şi pre Ag. Ghel, carile au scris cărţi de porturile céle vechi limbilor: Féliul încălţămintelor a românilor ieste cu piiéle crudă, de fiéştece dobitoc, piste picior învălit bine în obiiele de lână încalţă şi apoi piielea acéia leagă cu curea piste picior, de înfăşoară piciorul de la dégite pănă sus, toată glezna. Şi acéstea ieste portul râmlénilor celor vechi, strămoşilor lor, care purta la oşti. Acestŭ fél de încălţăminte a slujitorilor oşténi era la râmléni. Numai atâta osebire vedem, pe cum cetim în istoriile céle vechi, că oşténii Râmului nu învăliia în obiiele, ce gol piciorul încălţa cu piiele şi cu legături în cruciş, ca gratia; în opinci numai cât, ţine piciorul la călcăi lega. Acéstea suntŭ cuvintile acelui istoric, din cuvântŭ în cuvântŭ. La noi de necinste ieste acést fél de încălţăminte acum, la acéstea vacuri, care era de cinste la râmléni şi de vitejie portŭ. Vedem acum la cerchezi că acest, fél de port de încălţăminte pentru sprinteniie ţin.

Aicé ieste locul a pomeni şi de tunsura acia, de care au scris un Simion Dascal şi mai nainte de dânsul Istratie logofătul.

aceasta, precum s-au arătat de portul şi încălţămintele opincilor din historicul Topeltin şi iarăşi dintr-însul să arată, de care aşea dzice: Mă mirŭ cum de doo feluri de tunsuri au luat ardelenii noştri de la râmléni, carii o ţin o samă şi pănă astădzi: un fel de tunsură mai adâncŭ la tunsură, pe lângă peliţă aproape, alt fel mai departe de peliţă prin peptine tund părul. Şi acei tunsuri mai aproape de pieliţă noi dachii o numim schieren, iar acesta mai depărtat de peliţă o numim coluen. Şi tot Topeltin dzice: Râmlenilor le placea a rade şi în chipul ceatleului acoperiè cărunteţile sale şi pricină da că la cap din dos, la ceafă, tundea părul, să fie capul totŭ slobod de sudori şi în răcoreală la ostenele. Vede-se dară că ieste vechiŭ obiceiŭ tunsura aceasta, care şi pănă astădzi se vede la o samă de lăcuitorii a ţărâi noastre şi-n Ardeal, şi ieste de la râmléni aceasta, sămnŭ slujitorescŭ, că în chipul cetlăului îşi învăluia capul slujitorii Râmului cu taftă supţire, ca-n chip de cunună slujitorească. Vădu-să dar basnele acelor scriitori mai sus pomeniţi, Simion Dascalul şi Istrate logofătul şi acel amăgeu, Misail Călugărul, carii au scris că sămnul acei tunsuri ca un cetlău au fostŭ sămnŭ tălhărescŭ, cu carei însamnă râmlenii cei de rău făcători.

Rămâne aici rândul a arăta de graiul şi slovele, de unde ieste izvorât, acestor ţări de care pomenim. Precum dar s-au arătat de-plin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri de râmleni, aşè şi graiul totŭ de la râmleni izvorât, cu ciilalţi historici mărturiséşte şi Topeltin, care aşè dzice: Am dovedit mai sus a fi Italiia pricina descălicării valahilor, aşè şi aicè aceiiaş laudă mărturisim, că limba lor ieste limba vechilor romani, amestecată sau mai mult stricată cu sârbască, rusască, dăţască, horvăţască slovenească procâi. Şi dzice precum şi un historicŭ ce-i dzic Covaţiiocie au socotit precum graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însămnarea graiului românescŭ şi lătinescŭ, decât a graiului de acmu a italiianilor.

Şi cu vréme îndelungată, ce nu strămută şi nu astupă, vestite împărăţii, crăii, domnii, aşè şi graiul romanilor pre aceste locuri cu îndelungată vréme şi răsipă lăcuitorilor, romanii de supt aceste locuri, care pustiindu-să de năvala tătarâlor, să mutase aceştia de aicè la Maramorăş, cei din Ţara Muntenească la locurile Oltului, trecândŭ munţii, ş-au stremutat, şi graiul. Că unde dzice lătinéşte: Deus, noi dzicem: Dzău sau Dumnădzău, meus, al mieu, aşijderea, unde ţelum ei, ceriul, homo, omul, fronsu, fruntea, anghelus, îngerul. Iar nice unili cuvinte nu suntŭ să nu fie protivnice cu lătinéşte, sau la început, sau la mijloc sau la fârşit, iar unele stau neclătite, cumu-i barba-barba, luna-luna şi altete ca acestea: vinum-vinul, panis-pâne, manus-mena, culter-cuţit.

Şi aşè cum amu dzis, cu vrémea ş-au schimbat graiul şi s-au amestecat cu slovenescŭ, daţescŭ şi cu alte care le-am pomenit dintru Topeltin. Pe această poveste cură şi aflatul slovelor, cu care şi scrisoarea de la sirbi o au luat-o, amu după a doa descălecătură de Dragoş-vodă aicè în ţară şi la munténi Negrul-vodă.

Cătră acestea adaogim rândul aicè obiceilor meselor şi ospeţelor, carii să văd că-s vechi ţinute aicè într-aceste ţări şi le ieste de la vechii romani, precum a închina păhar pentru sănătăţile priietinilor ş-a împăraţilor, că scrie Dion vestitul historicul, care întru laudă împăratului Avgustŭ cum vechiŭ obicei au fostŭ ca nărodul giurând pre piedzii cei buni sau nărocirea împăratului, să bè la ospeţe pentru sănătatea lui. Ciiarcă de aceasta mai pre largŭ la Pliniie. Acestŭ obiceiŭ şi la némţi şi la unguri, la ardeléni, vechii romani şi la noi pe urmă, de pomenesc la mese sănătăţile domnilor cu păhare pline de băuturi, aşè şi a priietinilor. La acestea şi obiceiul ce stă încă într-aceste ţări, adecă aicè la noi şi la muntèni şi la darea datoriei de opşte, adecă la moarte, vechiŭ obiceiŭ, că dzice Topeltin: În Ardeal dachilor, obiceiŭ cu mare petrecere a duce mortul la groapniţa; mărgŭ înaintea boierilor cântăreţii şi preuţii, pe urmă viniia cielaltă mulţime, închipuind cum şi ceielalţi vor mérge unde şi cel mortŭ, ca cum ar dzice: mergi, că noi te vom urma. Vechiŭ obiceiŭ şi la râmleni; le dzicé trimbiţe înaintea osălor, cum mărturiséşte Ovidius: Cantabat moestis tibia funeribus adecă: Cânta trâmbiţă de jelea astrucării. Şi aceasta la cei mai de cinste oameni să făcè, precum şi astădzi la aceste ţări, la astrucări domnilor şi la alţii oameni de cinste. Şi iar tot acel Topeltin dzice: Muierile daţilor osăle părinţilor, a ficiorilor, a bărbaţilor şi altor rudenii cu bocet nespus mărgŭ după ose, cu plânsuri de mirat şi cuvinte de jele cuprindŭ osăle şi cu glas mare toată viiaţa omenească o plângŭ. Scrie Varro în cartea a 4, de viiaţa romanilor, cum cerca muiere, care avea glas mai bun, de cânta la osă, precum aceastaş şi aici în ţară să face şi pănă astădzi şi cu alăute.

Şi acestea le-am arătat ca şi dintru acéştea să să cunoască niiamul cu obicéiurile că au ieşit de la Râmŭ.

............................................................................................

Cap al şeptilea şi cel de pre urmă - vini rândul a arăta cât au trăit aceste locuri cu oameni după descălicarea lui Traian cu românii de la Italiia

.............................................................................................

Năbuşit-au dar tătarâi pe aceste locuri şi mai mulţi, cu Atila din părţile Schitii Asiiatică, care şi craiŭ au stătut întăi ungurescŭ.

Iar Topeltin scrie, cum Gallienus-împăratul, socotind cum aceste descălecături de pe aceste locuri a lui Traian nu vor sta, le-au mutat în Dobrogea. Şi aşè românii din Ţara Muntenească au trecut munţii, aşedzându-să la Olt, la Herţeg şi pe la Făgăraş. Iar céştealalţii, unde suntem acmu noi, mai târdziu, după ce n-au putut mai mult a sta prin cetăţi si pre supt munţi, pentru lipsa hranii, au trecut munţii la Maramorăş, aşedzându-se pe la Giurgiu şi pe la Ciucŭ.