Iată, acmu, Hameleonul cîteva dzile lîngă tine au fost; deci cîte asupra tuturor va fi amestecat şi cît asupra Inorogului fiie rea îţi va fi tulburat, singur vii fi ştiind. Trecut-au şi în monar hiia dobitoacelor, ce acolo ce va lucra vremea după aceasta fru bun să le aduci, întîiaşi dată scrie la Bîtlan aicea să vie, de la carile pentru acestea şi mai mult a te adeveri vii putea. Apoi piz ma veche părăsind, pre Inorog la prieteşug pofteşte, că cu aces ta chip lucrurilor monarhiii noastre mare folos, iară ţie nespusă odihnă şi întemeiere precum să va naşte, adeverit să fii. Că amintrilea tot pre această rătăcită cale lucrurile mărgînd, în cea mai de apoi mare şi cumplită primejdie, pre toţi, pre noi, a ne aştepta să ştii. Aceasta, dară, o, Coarbe, ieste ştiinţa mea pentru Inorog şi aceasta ieste sfătuirea mea cea prietinească, pen tru carea pre numele cerescului Vultur mă giur că în tot adevărul ce am cunoscut şi am vădzut aceia ţ-am povestit şi ce mai de folosul obştii am socotit, aceia te-am sfătuit. Iară de ciia înainte, tu, iarăşi, precum vii, aşe fă."

Corbul acestea de la Şoim prin cîtăva vreme cu răbdare ascultînd (că cuvîntul adevărului de multe ori şi peste simţire inimile domolind, urechile spre ascultare pleacă), pre o parte, de ruşinea vicleşugurilor înfruntate să făcea precum nu atîta la inimă îl ating, iară pre altă parte vădzind că cuvintele Şoimului şi adevărate şi prieteneşti sint, aşijderea în ascunsul inimii sale pentru acestea singur şie dovadă şi mărturie fiind (că mărturiia hirişei şi ascunsei ştiinţe decît toate dovedele mai doveditoare ieste), îndată la Bîtlan trimasă şi cum mai curînd la dînsul să mărgînd, Corbul în tot chipul pentru politiia şi socotelele Ino rogului îl întrebă şi-l cercetă. În carele nu mai puţină adeverinţă decît la Şoim află, de vreme ce nu numai cît cuvintele Şoimu lui adeveri, ce încă şi toate amestecăturile Hameleonului de min ciunoase le scoasă şi de batgiocură le arătă.

Cu a cestora cuvinte şi mărturii, domirit şi domolit, Corbul la dulăii vînători, carii în munţi să afla, porunci ca de vor videa că într-alt chip Inorogul în măiestriile lor a cădea cu putinţă nu ieste (căci aprinsa vrăjmăşie cuvînt apofasisticos să dea nu-l lăsa), cu tot chipul să să nevoiască ca spre pace şi prieteşug a-l întoarce să poată, şi cum mai curînd răspuns să aibă.

Partea a 11-ecea

Pre aceia vreme între dulăii carii în munţi să afla, una din pasiri (carea din cele supusă stepăna cea mai de sus ţinea), foarte credincioasă Corbului şi a toată monarhiia păsirilor dreaptă slugă era. Aceasta, porunca Corbului vădzind, mai mult într-alte so cotele a sta nu să zăbăvi (căci pacea Inorogului tuturor dorită era), ce, îndată sculîndu-să, la un bun vrăjitoriu şi vechiu pri ietin al lor să dusă, pentru ca vrajea să ispitească de ieste cu putinţă de atîtea cumplite rane inima Inorogului a să vindeca şi de să poate cu vreun chip spre prieteşug a să întoarce? (Acesta era vrăjitoriul carile la cetatea Deltii Filului spusese precum peste doaă dzile Inorogului o samă vor face.) Pre acesta, dară, într-acesta chip pasirea aceia (precum mi să pare, Lebăda era, căci aproape de moarte cîntecul cel mai frumos au cîntat) întrebîndu-l, vrăjitoriul îi răspunsă: „Tu ştii că acmu vrajea mea nu trece, pre cum trecea odînăoară, nici alt vrăjitoriu între noi au rămas, carile asupra jigăniii aceştiia mreaje a împleti să poată. De care lucru, prietineşte vă dzic că nici a mea, nici a altuia vrajă trebuie să mai cercaţi, ce de acmu lucrul cu lineşte şi cu blîndeţe ieste să ispitiţi. Deci tîmplarea după pofta voastră de va ieşi, fericiţi sinteţi, iară de nu, cu furtuna nu trebuie a vă lupta, ce după undele apelor vă ieste a va lăsa. Căci amintrile, toate vrăjile minciunoase sint şi cînd viţi nedejdui că mreajea asupra nepriietinului să împleteşte, atun cea voi într-însa învălătuciţi şi împleticiţi vă viţi afla. Mai vîrtos acmu (precum foarte bine înştiinţat sint) că toată uşea vră jitorească înaintea Inorogului deşchisă ieste, şi încă precum şi buni chedzi să i să fie arătat, adeveriţi să fiţi."

Lebăda, răspuns şi învăţătură ca aceasta de la vrăjitoriu luînd, să dusă. Iară Inorogul, într-acea dată ştiind precum acelui vrăji toriu bobii nu-i prea îmblă şi teiele îi sint cani împleticite, socoti ca în vremea slăbiciunii lui cu dînsul prieteşug şi cunoştinţă să facă, ca nu cîndai, cu vreme vrajea slujindu-i, împotriva lui să să afle (că în strîmptori lăţimea prieteşugului să agoniseşte, iară în lăţime strîmptoarea neprietenii <i> să găteşte). La carile pre un dulăoaş, carile cu dînsul cunoştinţă avea, trimasă (ţincuşorul acesta născut, crescut şi aşeşi încărunţit la oi era, ce şi la bătrî neţe de minte tot ţinc era). Carile, la vrăjitoriu mărgînd, dzisă:„Inorogul împreunarea ta a avea pofteşte, nu că doară vreo vrajă de la tine cere, ce numai pentru cele viitoare tîmplări aşe i-au năstăvit, ca cu tine cunoştinţă şi prieteşug să lege". Vrăjitoriul, de aceasta audzind, îndată de sfatul ce-i cerusă Lebăda în minte îşi adusă şi bună vreme pentru ispita lucrului să fie aflat socotind, cătră ţincul cel bătrîn dzisă: „De împreunarea Inorogului foarte bine îmi pare, că şi eu pentru une pricini voroave prietineşti a avea încă de mult poftiiam, şi fără de nici o zăbavă, numai să vie". Tinchişorul dzisă: „Tu bine ştii că mulţi sint gonaşii lui, carii în toate poticile îl păzăsc, cu care pricină, aşe aievea şi cînd voia i-ar fi, a vini nu poate, ce numai cînd mîna îi va da, atuncea precum va vini adeverit să fii". Vrăjitoriul dzisă: „Oricînd voia îi va fi, la mine fără nici o grijă să vie şi cu aceasta pricină de i să va tîmpla vreo primejdie ca aceia, în sufletul mieu să fie". Şi cătră acestea pre toţi bobii şi teiele sale giurămînt adăogea. Aşe, ţincul cel bătrîn răspuns ca acesta aducînd, Inorogul, macar că multe împotrivă socotiia (că pre cela ce-l muşcă şer pele şi de şopîrlă să fereşte), însă mărimei sufletului biruinţa dînd şi fără nici o grijă sculîndu-să, la lăcaşul vrăjitoriului să dusă, cu carile împreunîndu-să, după cele multe şi în feliu de feliu zbătute voroave, vrăjitoriul voroava pentru pacea cu Cor bul înainte îi pusă, dzicînd precum vrajea îi arată că acesta lucru la săvîrşit va putea ieşi. Inorogul răspunsă: „Precum pînă acmu, o, priietine, inima mea spre partea cea mai bună plecată au fost, aşe şi acmu tot spre aceiaşi stăruieşte. Numai a mea împotrivnică fortună (carea, precum să dzice, încă din faşă, în toate şi pentru toate a nu mă dosedi nu părăseşte) nici voia inimii mele altora precum ieste a o ivi mă lasă, nici spre trebuinţă ca aceasta nes careva chipuri vrednice de credinţă a-mi arăta au învoit. Ce, pre cum să dzice cuvîntul (glasul cucului din glasul pupădzii ne deosăbind), totdeauna urechile sale cătră cuvintele mele surde şi de tot astupate ş-au ţinut." Cătră acestea Inorogul pentru toate cele la mijloc trecute cătră vrăjitoriu povestiia, adecă cum le-au fost începătura vrăjbii, mijlocile delungării şi de multe ori ispita păcii, carea, în cîteva rînduri acmu lucrul isprăvit ţiindu-să, mai pre urmă tot amăgit şi despre Corb viclenit s-au deşteptat. De acestea vrăjitoriul, pre amănuntul înştiinţîndu-să, toată dreptatea Inorogului da (că ipocrisiia dreptăţii la neamul vrăji torilor foarte obiciuită ieste). În scurt, să dzicem, vrăjitoriul dintr-îmbe părţile atîta de cu osîrdie s-au nevoit, cît s-ar putea dzice că focul cu apa ar fi adunat şi ceriul cu pămîntul ar fi împreunat, de vreme ce într-aceiaşi dzi, pre Lebădă şi pre dulăii vînători acolea aducînd, cu Inorogul a să videa şi prin cîtăva vreme a să vorovi i-au făcut.

Ce-i încoace şi încolea, tractatele pentru pacea la mijloc puind, unii trăgea, alţii împingea, iară ceva de adevăr şi de folos nu să alegea. Deci cu toţii lucrurile aşe împletecite şi încurcate vădzind (că cînd cineva adevărului a să îndupleca nu va, încurcătura min ciunilor nu cu lesne de dezlegat să înnoadă), soroc vrajbei în 25 de ani pusără, pentru ca de acesta lucru, pre Corb înştiinţînd, la ce mai adevărat s-ar pleca să cunoască.

Într-aceasta vreme de armistiţie vrajea vrăjitoriului mijlocito riu aşeşi de tot să închisă. Iară povestea pricinii era că vrajito riul cel mare cu farmecele sale atîta putere agonisisă, cît pre toate vrăjile mute întorcînd, singur el numai, cînd, ce şi cui vrea, vrăjiia (acesta era pe vremea cînd munţii cei mari pre copacii de la Delta supusese şi în robiia celor şepte voievodzi îi adusese, precum istoriia la locul său s-au pomenit), ce nici lui în multă vreme tripodul nu i s-au stăruit. Însă oricum ar fi fost, în vre mea acestuia vădzind dulăii că vrăjea ceva cuiva adevărat să vrăjască nu poate, sorocul armistiţiii a-l lungi şi cu chip cani nepriceput din dzi în dzi a-l muta începură. Inorogul, acestea nu că doară nu le cunoştea, ce căci vremea macar cum nu-i slujiia, cu cunoştinţa a le trece să făcea.

Iară nu prea multă vreme la mijloc trecu şi preste nedejdea tuturor, ca ciupărca din gunoiu, aşe în mijlocul tuturor un vrăjitoriu atîta de mare răzsări, cît de năprasnă ieşirea lui cu toţii să cutremurară. De aceasta Corbul de ştire luînd, îndată pre Uleu trimasă ca, în munţi suindu-să, acolo ce să lucreadză să cunoască şi Inorogul de ce să apucă să ispitească şi acmu pentru împle tirea mrejii asupra lui toată nedejdea curmîndu-i-să, tare poruncă îi dede ca de pacea pre carea Lebăda o începusă, cu toată ne voinţa să să apuce şi ca cum numai pentru aceia treabă ar fi fost trimăs, cătră Inorog şi cătră alalţi să să arete. Aşe, Uleul la munţi sosind, Lebăda, săraca (acmu dzua cea mai de pre urmă apropi indu-să), la cuibu-şi s-au înturnat, unde nu preste multe dzile, verşurile încheindu-şi, cîntecul ş-au săvîrşit.

În dzilele acestui vrăjitoriu Filul şi Inorogul mare întrare şi ieşire aflară, de carea nepriietinii macar cum ştire a lua nu pu tură. Ce Filul, puţin oarece lăcomii <i> supus fiind, într-îmbe mînule a sigeta să ispitiia (că de-amintrilea şi Filul nu prost sigetătoriu era), de vreme ce ni asupra Corbului, ni asupra Stru tocamilii mreajea a împleti să nevoia, iară Inorogul, una numai şi aceiaşi în gînd avînd, sau vreodată pe piatră, sau vreodată supt piatră a fi socotiia, şi, precum să dzice cuvîntul sau ferici rea pe cap, sau Corbul pe stîrv să i să puie aştepta. De care lucru, într-alte părţi nicicum îngăimîndu-să, vrăjea numai asu pra Corbului ispitiia şi acmu vrajea spre bine începusă a i să sfiti, de vreme ce şi mreajea începusă a să împleti. Ce, poate fi, toate vremea lor au, sau, cum să dzice (pasa empodion dia calon), toată împiedecarea pentru bine, mreajea asupra Strutocamilii mai pre iuşor fiind a să împleti (macar că pre amîndoaă deodată vrăji toriul le începusă), acmu gata Filului să o dea pre vrăjitoriu îndemnă. Filul, luînd mreajea, pînă în dzece dzile pre Struto camilă vînă. Rîsul, carile în munţi păzitoriul Strutocamilii era, pentru mreajea ce să împletisă macar cum ştire neluînd, fără de nici o grijă la bîrlogu-şi să afla. Iară Uleul, de împletirea mrejii înţelegînd, cum mai curînd Corbului în ştire făcu, carile, macar că de lucrul peste nedejdea lui tîmplat nu puţin să tulbură, însă nici moale să purtă, de vreme ce pînă a nu agiunge mreajea la locul întinsorii, cu doaă dzile mai înainte de la Corb la Pardos şi la alalte jigănii rumpătoare vestea mrejii agiunsă. Atuncea Par dosul, Hameleonul, Veveriţa, Guziul cel orb şi alalţi pre lîngă dînşii toţi, în toate părţile să împrăştiiară, aşe cît pre toţi de odată mreajea a-i cuprinde nu putu.

Iară Strutocamila, săraca, în mreajea ce-i aruncasă asupră, cu coarnele carile odată îi adăosese încurcîndu-să, atuncea de greu gemînd: „Vedeţi coarnele de ce treabă mi-au fost", dzisă, cu mari blăstămuri şi sudalme pe Pardos şi pe Corb încărcînd. Iară Hameleonul, din monarhiia pasirilor în monarhiia dobitoace lor trecînd (precum mai sus s-au pomenit), după a sa fire cevaşi macar neclătit şi neamestecat nu lăsă, ce toate cu minciunile lui frămîntă şi în tot chipul le tulbură. Mai vîrtos Pardosului de vechea vrăjmăşie a pasirilor pomenind, cu totului tot spre vicleşugul Cor bului îl aţiţă, precum din scrisorile carile la Rîs trimisese, toată vrăjmăşiia asupra lor aievea îşi arăta. Care cărţi, la mîna Inorogu lui cădzind, după pacea carea cu Corbul făcusă, Uleului le-au arătat şi pînă mai pre urmă la mîna Brehnacii au agiuns.

Iară căderea scrisorilor acelora la mîna Inorogului într-acesta chip să tîmplase: Pe vreme ce mreajea asupra Strutocamilii în munţi să împletisă şi încă la locul întinsorii nu agiunsese, Par dosul cătră Rîs cărţile trimisese, carile pînă a agiunge la munţi, unde Rîsul să afla, Filul acmu epitropiia dobitoacelor de la vrăjitoriu luase. Deci jiganiia carea cărţile aducea, pre Rîs neaflînd (căci acmu el în nişte gauri de stincă să ascunsese), în mîna Inorogului le-au dat. Pre carile, deşchidzindu-le, cu singură mîna Pardosului în chip ca acesta era scrise:

„Rîsului, fratelui, sănătate! Cărţile ce mi-ai trimis le-am luat. Pentru Uleu cîte îmi scrii înţeles-am, pentru carile eu încă şi mai denainte îţi scrisesem că credinţă n-are şi precum comoara min ciunilor şi izvorul amestecăturilor să fie ţi-l perigrăpsisem. Pre acesta mai vîrtos Camilopardalul l-au nebunit, de vreme ce i-au dzis că samănă tătîne-său, Brehnacii, pasirii ceii uimite, carea samănă celui cu ochi negri, mascara. Vrut-au dumnealor cu totu lui tot asupra dobitoacelor să stăpînească, precum şi asupra pa sirilor domnesc, şi aceasta nu pentru altă, ce numai pentru ca să-şi scoaţă în fală că ei fac şi pot toate, precum să laudă că şi epitropiia Strutocamilii ei au isprăvit-o şi mreajea asupra Vidrii ei au împletit-o. Iară pentru ce-mi scrii că pofteşte Corbul să te vadză, atîta să-i dea pliscul de stîrv cît îţi pofteşte el binele tău. Ce să ştii că nu ieste altăceva în socoteala lui, fără numai cît, mărgînd tu la dînsul şi alalte pasiri şi dobitoace de mergerea ta audzind, să dzică: „O, mare putere are Corbul, de vreme ce jigănii ca acelea îi mărg la picioare !" Deci iată că-ţi scriu, frate, Uleul o dată şi de da-ori de va vini la tine să ţi să închine, atuncea şi tu să mergi la dînsul o dată. Iară pentru aceasta, de va scrie ceva la Corb împotriva ta, pentru ca să ne sparie cu ceva, lasă să scrie, că noi îi vom şti da răspunsul. Iară de să vor ispiti şi altă ceva, mai mult de aceasta grijă nu purta, căci avem noi ac de cojocul lor". Pre lîngă acestea mai era şi alte scrisori, a cărora coprin dere alte pricini încuia, de a cărora tîlcuire pînă acmu a altuia înştiinţare, fără numai a Inorogului, n-au dat.

Acestea aşe, iară Corbul, pre o parte, precum mai sus s-au pomenit, pentru împrăştiiere jigăniilor tare s-au nevoit. Iară pre altă parte, scrisori vîrtoase la Uleu şi la Camilopardal scriia, în tot chipul rugîndu-să ca, ori cu ce mijloc ar putea fi, pace cu Fi lul şi cu Inorogul să-i facă. Filul cu îmbe mînule pacea priimiia, de vreme ce nu altă, fără numai a sa odihnă socotiia. Încă şi pînă într-atîta cuvîntul cătră Aspidă îşi dedese, cît, Inorogul pace cu Corbul de nu va face, el fără nici o împiedecare va face şi, pen tru a Corbului prieteşug, de toată frăţiia Inorogului să va despărţi (ce giuruinţa prea pre lesne şi nesocotită mai multă îndoinţă aduce decît credinţă). Pentru care lucru, şi Filului răspunsără că fără Inorog a lui numai pacea nici o cred, nici o priimăsc. Deci, pre o parte Filul pre Inorog ruga, pre altă parte Camilopardalul tare îl îndemna, Uleul nepărăsit şi cu mare blîndeţe şi cucirituri îl cerceta şi pentru ca cuvîntul păcii să-şi dea în tot chipul îl poftiia. Carea, cum s-au legat şi în ce chip s-au săvîrşit, la locul său mai pre urmă să va dzice.

Iară acmu la cuvîntul nostru, de unde am ieşit, să ne întoar cem: După ce Strutocamila în mreaje să prinsă, la Grumadzii Boului o adusără. Iară Lupul, Ciacalul şi alalţi carii partea Filu lui ţinea, pînă la vinirea Filului, lucrurile monarhiii dobitoace lor a chivernisi începură şi pe jigăniile carile să împrăştiiasă, pînă la vinirea Filului, iarăşi la locul său le adunase, fără numai Gu ziul Orb şi Hameleonul, în fuga lor rămîind, ca cum sămînţa răutăţilor şi tulburărilor într-alţii de ar pieri, într-aceştea să să păzască.. 2 Iară înturnarea Pardosului la locul său aşe pre lesne n-ar fi fost, de nu l-ar fi împuns la inimă cărţile carile împotriva Corbului şi a Brehnacii scrisese, căci şi Pardosul de pe socoteala vremii bine cunoştea că cărţile acelea în mîna Filului sau a Ino rogului ar fi cădzut, şi acmu, el, deodată, în monarhiia pasirilor capul aciuîndu-şi, nu fără frica vieţii acolea să zăbăviia. De care lucru, decît supt pliscul Corbului, supt hortumul Filului a trăi mai bine a fi socoti. Şi aşe, nu mult acolea zăbăvindu-să, prin încredinţarea Lupului, iarăşi la locu-şi să întoarsă.

Iară descoperirea cărţilor Pardosului cătră Uleu într-acesta chip au fost: Filul, cu toată nevoinţa prieteşugul Corbului a dobîndi nevoindu-să şi pentru ca cu descoperirea vicleşugului Pardosu lui şi a Hameleonului, mai tare spre ura lor să-l pornească, pre Inorog pofti ca, chemînd pre Uleu, să i le arete. Către carile Ino rogul dzisă: „Nu ieste, frate, lucru de cinste aşe îndată să ne arătăm, că, cînd mîna ne dă, macar cevaş răul a face nu pestim. Ce mai cu cale socotesc a fi întîi de la alţii pentru acestea ştire luînd şi ei întîi rugîndu-ne, apoi noi pofta să le facem." Şi nu mult, una din molii, la Uleu mărgînd, precum nişte cărţi ca ace lea la mîna Inorogului să află îi spusă. Uleul, de lucru ca acesta ştire luînd, îndată cu mari linguşituri şi cu capul pînă la pămînt plecat cătră Inorog vini, i să ruga, dintr-adîncul inimii gemea şi cărţile să vadză îl poftiia. Inorogul încăşile, nu puţin, întrei şi împătri ţeremoniile, ce pînă mai pre urmă, de multe rugăminte biruit fiind, să le citească în mînă i le dede. Uleul, cartea deşchi dzind, o slovă citiia şi de năcaz o dată pre nări pufniia, un rînd săvîrşiia şi de mare rău la pămînt piuind să trîntiia, ce să dzică de mînie nu ştia, ce să răspundză, de dosadă nu putea. Sughiţul pieptul îi astupa, flegma în grumadzi îl îneca, în locul cuvîntului, oftare, şi în locul voroavii suspinare-i ieşiia. Uleul, acestea vădzind, de prorociia Şoimului, carea mai denainte vreme cătră Corb dzisese, aminte îşi adusă. În scurt, să dzicem, după multe a Uleului rugăminte, Inorogul cărţile în mîna Brehnacii le trimasă. Ce Brehnacea, ca cela ce în multă tăcere era învăţată, cu totului tot (precum mi să pare), aceste cărţi despre Corb pînă astădzi tăinuite le ţine. Poate fi, în vremea lor anagnostis a le citi, filosof a le tîlcui şi therapevtis slujba a le plini să va afla (că precum dreptatea în veci astupată, aşe vicleşugul pînă mai pre urmă fără plată să rămîie nu poate).

Aşedară, după vînarea Strutocamilii, siloghismul Corbului în barbara, carile odată ieşisă în: cra, cra, cra, acmu aievea pre lim ba Strutocamilii să înţelegea Racova. Care stihii pre amănuntul, după meşterşugul cabalistilor tălmăcindu-să, va să dzică: Rău, ai, capul, oh, vai, ah. Şi adevărat, dară, că ascunsă a numelui acestuia taină cu lucrurile mai de pre urmă foarte bine ş-au răspuns, de vreme ce în mreaje încurcată, pe Grumadzii-Boului călare puind-o, mult rău i-au dat de cap şi nespus ah şi vah din focata-i inimă ieşiia, unde viaţa în vremi şi giumătate de vreme să-şi petreacă o lăsară.

Iară Hameleonul (pre carile cu ce nume să-l împodobăsc şi cu ce titul să-l slăvăsc mult mă mir, poate fi mai adevărat sămînţa vicleşugului şi simburile minciunii să-l număsc, că adevărat vicleşugul şi minciuna ca alalte odrăslitoare sămînţă de ar avea şi în toată dihaniia sămînţa şi simburile de i s-ar usca, cu bună samă numai în singur Hameleonul pururea vie şi neveştedzită ar rămînea, din carile în toată zidirea a să împrăştiia şi mai mult decît dintîi pre la toţi a să ijdărî destulă şi de prisosit ar fi). Acesta, iarăşi dzic, sămînţa vicleşugului, rădăcina răutăţii, odrasla spurcăciunii, cranga scîrnăvii <i>, iasca sicofandiii, izvodul epi orhiii, pilda obrăzniciii şi văpsala polipichiliii, Hameleonul, după ce cu cîteva jigănii cu fuga în părţile nopţii, în Ţara Munţilor, scăpasă şi nu multă vreme într-acolo zăbăvindu-să, prin monar hiia pasirilor trecînd, iarăşi la locul prundişului vini, unde, îndată ce sosi, Inorogului ştire trimasă (O, Doamne, ce obraz şi ce feliu de peliţă peste obraz!) şi ca greşealele carile cu a altora îndem nare, iară nu din răutatea lui, i-au făcut, să i le ierte să ruga, şi iarăşi ca dintîi, rob neschimbat şi slugă fără prihană să-i fie dzi cea. Cătră acestea, mai cu de-adins să ruga ca, de va şti vreun leac asupra muşcăturii crocodilului, să-l înveţe, căci îndată ce la locul prundişului au sosit, crocodilul să-l fie prins dzicea, carile deodată, macar că de tot nu l-au înghiţit, însă foarte de greu să-l fie încolţit să jăluia. Inorogul, a firii, iară nu a pizmei, urme călcînd, cătră Plotunul (căci acesta era trimisul de la Hame leon) ce vinisă, răspuns ca acesta dede: „Greşealele vicleşugurilor acestora, o, Plotune, de mi-ar fi vinit de la un chip ca acela carile în răutăţi să nu fie fost ispitit, adevărat că oarece, sau poate fi şi mult, voia mi s-ar fi betejit. Iară de vreme ce orice împotrivă mi s-ar fi tîmplat şi cu vicleşugurile Hameleonului mi s-ar fi pri cinit, spune-i că organul răutăţii obiciuitele sale au ispitit şi au lucrat. Iară primejdiile carile am tras voii norocului mieu le dau, carile, pînă împotrivă îmi va merge, încă mulţi Hameleoni să vor izvodi. Iară el acmu să ştie că acestea toate ca cum nu mi le-ar fi pricinit, aşe le-am luat şi ca cum nu mi le-ar fi făcut, ase le-am uitat. El, cu trup, cu suflet, vicleşug şi cu stat, cu fapt, răutate ieste. Deci în care parte mă voi uita? Şi căriia iertăciune sau izbîndă să dau sau să iau? Agiunge-i lui, o, Plotune, singur şie şi lucrătoriu şi izbînditoriu să-şi fie (că cu vreme celea ce din singure faptele rele ochiul dreptăţii izbîndeşte şi răsplăteşte, nici voia împotrivnică, nici mîna vrăjmăşască mai cu asupră a afla poate). Iară pentru leacul ce mă întreabă, îi vii spune că altăceva mai mult nu ştiu, fără numai visul carile odînăoară dzic să fie visat, precum ieste şi precum adevăraţilor onirocriţi să cade să-l tîlcuiască (că cine spune minciuna, întîi obrazul îşi ruşineadză, iară mai pre urmă sufletul îşi ucide). Iară cela ce oaă de vipere bea puii prin pîntece cu mari chinuri naşte, precum şi el, giurămînturile înghiţind, pîntecele sufletului despicîndu-i, pre unde nici să gîndeşte, pre acolo în ocara a toată lumea vor să-l scoaţă. Aşijderea, a sulemendriţii învăţături, carea spre înghiţirea oaălor viperii le-au îndreptat, pofta răutăţilor spre vicleşugul şi călcarea dreptăţii aducîndu-l, cele de apoi mai rele decît cele dintîi i-au arătat, că cînd prin spinii şi deasă pădurea visului îmbla, umbra necunoştinţii îl acoperiia şi soarele adevărului nu-l videa, căci între doaă împotrivnice chipuri cu cuvinte împleticite îmbla, umbra minciunilor precum lumina dreptăţii va astupa i să părea. Iară cînd lîngă para focului să apropie, atuncea la ivala vicleşugurilor sosind, de la pămînt pînă la nuări, adecă preste toată lumea cu mari sunete, vestea răutăţii lui au ieşit. Inorogul precum în munte înalt şede prin vis i să părea, iară acmu în bună nedejde stăruit, unde vicleşugurile lui a agiun ge nu pot, cu lineşte viaţa îşi petrece. Pasirea neagră (carea Cor bul ieste) cu neprietiniia în cap a i să pune neputînd, din mîndria sa gios cădzind, la pace să pleacă. Iară Hameleonul, în groapa carea singur au săpat, într-aceiaşi singur au cădzut; precum odînăoară pre mine fălcilor crocodilului nevinovat mă vîndusă, aşe acmu acelaşi crocodil, în fălci ţiindu-l, nu-l înghite, ce-l suge, nu-l amestecă, ce-l încolţeşte. După aceasta, sfîrşitul şi izbînda dreptăţii în curînd să aşteaptă, ca ce au sămănat, aceia să se cere, şi ce ş-au aşternut, pre aceia să să culce. Iară după aceasta viaţă, fiii răutăţilor, pre carii preste fire şi împotriva a tot binele i-au prăsit, spurcat îl vor moşteni, de vreme ce amintrilea firea ca o înţeleaptă stîlciu stărp şi făr de roadă a fi l-au arătat." Pentru acestea dară, acmu agiunge şi la cuvîntul nostru să ne întoarcem. Filul, după ce mreajea după voie îşi luă, după cîteva dzile din munţi sculîndu-să, în monarhiia dobitoacelor, la locul epitropiii sale să dusă, în strajea munţilor şi a gîrlelor pre numai pre Căprioară lăsind (facă cereştii lucrul spre bine şi începăturile proaste spre sfîrşit bun să le întoarcă) (că decît un muritoriu degetul în apă a-şi băga, cel nemuritoriu toată umedzala mării în clipala ochiului a usca mai pre lesne-i ieste). Aceştea, aşe cu toţii, cineşi cum putură, un chip mai ales lucrurilor sale pusară şi cineşi la ale sale întornîndu-să, să aşedzară.

Iară toată greutatea lucrului în Inorog şi în Corb rămasă. Amîndoi, unul de altul, a să înfrînge nu numai cu lucrul, ce aseşi nici cu gîndul nu priimia. Corbul în întemeierea sa cea vecinică să bizuia, Inorogul în dreptatea sa cea neclătită să sprijeniia şi mai vîrtos ca acmu de atîta vreme cu ispita şi deprinderea din toate dzilele împotriva a toate vrăjile şi farmecele Corbului lea curi ca acelea învăţase, cît toate nevoinţele în zădar şi toate osteninţele în darn îi întorcea. Şi încă în vremea vrăjitoriului ace luia, nu puţină nedejde avea că de nu va împleti cumva mreajea asupra Corbului, asupra lui aşeşi nicicum nu o va împleti. De una amîndoi să temea, şi aceia amîndoi tare o ascundea, adecă fără veste unul altuia farmecele să nu cumva facă, că amintrilea, de ştire luînd, energhiile a le opri, meşterşugurile a-şi batgiocuri şi fără primejdie a să păzi putea. Acestea şi ca acestea ei în inimile lor tăvălindu-le şi prăvălindu-le, Uleul, cu mari rugăminte (cu porunca Corbului poate fi) la Camilopardos mărgînd (după cum şi Corbul îi scrisese), pentru pacea între dînşii mijlocitoriu să să puie îl poftiia, ca doară, prin buni chedzi, lucrul carile mulţi l-au ispitit şi a-l săvîrşi nu l-au putut, el la bun şi cuvios sfîrşit l-ar aduce, că amintrilea vrajba aceasta aşe de va rămînea, fără nici un prepus aievea ieste, dzicea, că asupra amînduror monar hiilor cea desăvîrşit pieire şi prăpădenie stăruieşte.

Aceste Uleul dzicînd, Camilopardalul de isprăvirea lucrului să să apuce să giurui şi cu socoteala carea mai gios să va arăta începu. Ce acmu, puţintel zăbăvindu-ne, puţintele carile pentru firea şi viaţa aceştii jigănii ştim să dzicem. Această jiganie la trup cît cămila ieste de mare, piielea, ca cum cu soldzi ar fi, în feliu de feliu pestriţă şi picată îi ieste, de unde şi numele, poate fi, Cămilăpardos i s-au alcătuit. Partea denapoi cu pîntecele în sus ieste rîdicată, ca cum ar fi a leului. Iară armurile şi picioarele denainte, cu piept cu tot, decît cum măsura trupului ar pofti, mai sus sint rîdicate. Grumadzii îi sint sulegedzi şi gingaşi şi din trupul cel gros şi măminos, de ce mărg spre cap, gîtlejul i să supţie. Capul cu a cămilii să asamană, şi de mare ca cum ar fi de da-ori cît a strutocamilii de Livia, ochii mierîi, în giur îm pregiur, ca cum ar fi cu siurmea văpsiţi şi pre lîngă albuşuri roşii, întorcîndu-i încoace şi încolea, groznic caută. Îmbletul îi ieste de tot schimbat, şi aşeşi tuturor dihaniilor, precum celor de uscat, aşe celor de apă împotrivă, că nu-şi mută pre rînd pi cioarele, nici unul după altul le duce, ce din partea cea dreaptă, pe amîndoaă odată şi deosebite, iară din partea stîngă, cîte unul şi împreunate, cu îmbe părţile totdeodată clătindu-să, din loc în loc să mută, însă la mărs lesne şi sprintină ieste. Aceasta jiganie macar că dintr-amîndoaă monarhiile afară ieste, însă într-îmbe părţile la mare cinste şi frică să ţinea (că frica mai pe deasupra şi dragostea deplin din rădăcini oarecum despărţite ieşind, la acelaşi vîrv a evlaviii agiung), şi aceasta pentru doaă pricini: una, căci cu toţi vrăjitorii, mare şi de multă vreme cunoştinţă avînd, la multe farmece a o amesteca obiciuţi era (precum din învă ţăturile şi tîlcurile hrismosurilor lor să cunoaşte). A doa, căci încă de demult era aşedzată ca hrana ei pre an dintr-aceste monar hii să să orînduiască, hrana nu atîta de multă, cît era de scumpă, căci nu carne, iarbă sau altă materie săţioasă, ce sau argint, sau aur, de multe ori şi diamanturi era (căci între toate jigăniile nu mai acesta fărămăturile diiamantului şi alte pietri scumpe a amis tui poate). De care lucru, şi ea foarte aminte lua, ca nu cumva mai mult aceste monarhii stropşindu-să şi cu adese stropşiturile, mai mult slăbind şi sărăcindu-să, obrocul ei cel din toate dzilele să scadză. Despre tată, neamul dintr-un ostrov să trăgea, unde nişte copaci să nasc, carii într-alt loc în toată lumea undeva nu să mai află. Poama copaciului aceluia nu din flori să leagă, ce din coajă cură, mai toate jigăniile o mănîncă, însă nu o înghit, ce o amestecă. Sămînţă n-are, coajă ca alalte poame n-are, ce miedzul, simburile şi peliţa tot într-o formă îi sint. Aceasta aşe hirişă dintr-acest ostrov fiind, cu ruşine ostrovan, iară cu cinste muntean a să numi şi a să ţinea priimiia. Spre alte multe nu mere ce avea, singură din sine - tvn crusmjn mai hiriş să-i fie ş-au ales. Iară despre maică, dzicea că din neamul pasirilor ieste, ce lucru într-adevăr nu aşe să avea. Că odînăoară unul din corbi, vrînd pe maică-sa să ia, numai cu împreunarea unii nopţi, iarăşi la părinţii săi o înturnase, pentru lipsa viderilor vinuind-o, care sămn de hereghie între simenţiia lui şi pînă astădzi trăieşte, că precum Camilopardalul, aşe fiii lui aşeşi în tinereţe puterea viderilor slabă le ieste. Şi aşe, din corbi scoţind kappa, rămîn hirişi orbi. Ce pentru firea ei, acmu, destul, la cuvîntul nostru să ne întoarcem.

Acesta, dară, treaba aceasta a mînă luînd, între Inorog şi între Uleu şi între alalţi dulăi, carii acolea să afla, soroc pusă, ca la dzi la sălaşurile ei adunîndu-să şi dintr-îmbe părţile ce le-ar fi cu şi pătruns de conştiinţa valorii proprii, Mavrocordat prefera însă titulatura - tvn crusmgn (de la oracole), asemănătoare, simbolic, cu xaporitvn vintele ascultînd, lucrurile încotro s-ar pleca să poată înţelege (că amintrilea jiganiia aceasta în alcătuirile păcilor vestită era) şi ce mai cu cuviinţă şi mai pe drept i s-ar părea, aceia să aleagă (ce coada lăcomiii de scaiul făţărniciii nespurcată şi curată a fi lucru peste putinţă ieste).

Deci după cuvîntul dat şi dzua sorocită cu toţii la un loc să împreunară. Unde Camilopardalul, dintr-îmbe părţile, toate pre amănuntul dacă întrebă şi toate pricinile vrăjbilor dacă înţăleasă, nesăvîrşită pizma Corbului şi neînduplecată firea Inorogului cunoscu (pizma şi neînduplecarea într-aceasta să deosăbăsc, că pizma merge înainte, iară neînduplecarea urmadză).

Din cele multe, Camilopardalul un cuvînt alegînd, dzisă: „Cor bul de pizmă părăsindu-să şi Inorogul voii mele înduplecîndu-să, precum lucrul acesta vreo ieşire va afla socotesc. Deci cuvînt ca acesta cu hirograf întărit la mînă de-m viţi da, de începerea lu crului acestuia mă voiu apuca." La aceasta Uleul cu ochii a clipi şi din grumadzi a adii începu, dulăii coada între picioare şi ure chile pe spinare a-şi ciuli să apucară. După cîtăva tăcere, cu ochii unul cătră alţii, ca cei în furtuşag prinşi căutîndu-şi, precum de la epitropul pasirilor pozvolenie ca aceasta să nu fie avînd răspunsără. Iară Inorogul, apucînd cuvîntul, dzisă: „A lucrului mieu singur eu stăpîn îi sint şi cuvîntul mieu din singură voia mea să ţine, pre carile sau a-l da, sau a nu-l da, în singură socotea la mea rămîne. De care lucru, dzic, că orice Camilopardalul între noi drept ar giudeca, spre aceia învoitoriu şi priimitoriu sint. Dară voi ce dziceţi, o, priietinilor? Au iarăşi tăvălituri de cuvinte a ispiti şi după vechiul vostru obiceiu cu şuvăituri vremea a vîna poftiţi? De aveţi ceva cu socoteală a grăi şi cuvînt vrednic de ascultare a povesti, acmu în faţa adunării aceştiia, dziceţi."

Iar ei altă ceva a dzice nu putură, fără numai dzuă să să puie poftiră, pentru ca mintea Corbului cercînd, de le va da pozvole nie ca aceasta să întrebe. De această poftă a lor, firea Camilo pardalului oarecum să tulbură şi: „Ce poate fi răspunsul şi pofta aceasta? — dzisă. Au nu-mi scrie Corbul aievea că cu mijlocul vostru orice vom alege, aceia să fie? Şi precum toate a aşedza şi a alcătui în voia voastră au lăsat, prin cîteva cărţi ne însăm neadză? Dară acmu ce cuvinte brudii sint acestea? Şi ce răspuns dziceţi să mai aveţi şi încă de acmu înainte mintea Corbului să-i cercaţi? Noi în lucruri ca acestea am bătrînit, cărora ce rînd şi ce orînduială le-ar trebui foarte am învăţat. Ce de pre cuvintele voastre vechea dzicătoare să adevereşte (că cine nu va să fră mînte, toată dzua cerne), ce şi eu fire-aşi fi vrut ca bătrîneţele în copilărie să mi să întoarcă, şi aşe, cuvinte copilăreşti ca aces tea a asculta şi la lucruri brudieşti a mă uita să pociu. Iară acmu, în vîrsta carea mă aflu, nu numai a grai, ce nici a asculta cu vinte bolbăitoare nu priimăsc."

Acestea cuvinte ale Camilopardalului, macar că tare, nu nu mai urechile, ce şi inimile le pătrundea, însă ei, săltătoare şi nestîmpărată inima Corbului ştiind, cătră chip ca acela cuvînt apofasisticos să dea nu îndrăzniia. Însă iarăşi aceasta faţă a scoate mare frică avea, în ascunsul inimii aceasta ţiind, ca, de s-ar tîmpla cumva lucrul deplin şi lăudat a nu să isprăvi, nu în Corb, ce într-altul pricina să poate muta. Şi aceasta era pricina carea cu acest feliu de şuvăituri cuvintele a-şi rumăga îi făcea. Acestea Inorogul mai mult a să scîrşni neputînd suferi, dzisă: „O, priietine, Cami lopardale, tusăroasă şi sughiţoasă răspunsurile jiganiilor acesto ra în divă nu prinde, căci doaă pricini sint carile, uscăciunea cuvîntului scornindu-le, umedzala tusei şi izvorîrea flegmei le înmulţeşte (că tot dobitocul un muget ce ştie fireşte îl face, iară dobitocul înţelegătoriu înţelegerea pierdzind, sau tusă, sau ge mere, sau alt chip de glas dobitocesc scorneşte), una firea, iară alta asupreala firii. Firea, dzic, căci deosăbi de Uleu, alalţi toţi dulăi sint, la carii fără lătratul în gîtlej şi muşcatul în gură altă nu să află. De care lucru, cînd vor ceva după înţelegere să grăiască, articulul glasului într-altă ceva, fără numai în lătrătură şi brehăitură, să deosăbască nu pot. Aşijderea alta, asupreala firii, dzic, căci neamul dulăilor cînd ceva năcaz, asupreală sau altă oarecare pătimire peste voie li să tîmplă, atuncea nu numai cuvîntul tocmit, ce şi lătratul nealcătuit uitînd, de scîncitură să apucă şi de schilălăitură că ce suspinul cu lacrămile la cei în doaă picioare şi fără pene (adecă la dobitoacele platoniceşti), aceia scîncetura şi schilălăitura la dulăi ieste. Cătră acestea, a triia şi altă pricină a să adaoge s-ar putea, căriia singur eu mar tur neminciunos a-i fi a dzice voi îndrăzni. Carea în doaă părţi să împarte, una în stăpîn, iar alta în stăpînit. În stăpîn, dzic, că singuri din sine stăpîni lucrului de ar fi, ori spre ce mai de folos şi mai bine ar alege, spre aceia voia şi cuvîntul ş-ar da. În stăpînit, dzic, că ei supt a altora stăpînire şi voie supuşi fiind, nu ce lor, ce ce celui ce-i stăpîneşte place, aceia le caută a dzice şi a face (că cînd suflă stăpînul, atuncea răsuflă stăpînitul şi în cuvintele slugii duhul domnului lucreadză). De care lucru, so cotesc că precum cea multă vreme cu acest feliu de îngăimele au trecut şi spre toate răbdare neclătită am avut, aşe şi de acmu înainte încă puţină îngăduinţă să avem, ca o dzi puindu-şi şi aces tea aporii a-şi dezlega să poată şi cu acesta chip toată lătrătura şi scîncitura sfîrşitul să-şi ia."

După aceste a Inorogului cuvinte, Camilopardalul, oarece mîniia potolindu-şi (carea atuncea de nu şi era zugrăvită, iară mai pre urmă în zugrăvită să să fie întors vremea au dovedit-o), soroc în 20 ani pusără, ca chiarul răspuns de la Corb luînd, adevăratul cuvînt a-şi da să poată. Aşedară, într-acea dată cu atîta voroava încheindu-să şi cu toţii împreună ieşind, cineşi la ale sale să dusără.

Partea a 12-ecea

Iară după ce cineşi la locurile sale să întoarsără, dulăii cătră Corb carte într-acesta chip scrisără:„Uleul şi toţi dulăii Corbului, stăpînului milostiv, cu plecate capete, sănătate! După ce încă de demult, după a domnului no stru poruncă, în tot chipul am nevoit, ca doară pre vrăjmaşul Inorog după a noastră voie a aduce am fi putut (carii nevoinţe şi ceriul şi pămîntul marturi ne sint), numai de vreme ce vrăjile nu ne-au slujit, mrejile nu l-au ţinut, laţurile nu l-au oprit, seciu rile nu l-au încuiat şi tot feliul de măiestrii a-l domoli nu l-au putut, de mare nevoie, nu ce-am vrut, ce ce-am putut ne-au căutat a face. Şi mai vîrtos de la trimisul Uleu înştiinţîndu-ne, precum spre aceasta şi voia domnului nostru să să fie plecat (că pasirile rumpătoare, cînd carne proaspătă a cîştiga nu pot, prin stîrvuri şi prin împuţiciuni foamea a-şi domoli obiciuite sint). De care lucru noi vădzind că din dzi în dzi a norocului nostru căldură să răceşte şi oarecum a impotrivnicului să încăldzeşte, am socotit ca să nu aşteptăm pînă de tot răceala ei ne va cu prinde şi toate mădularele ne amurţi, ce cu un ceas mai înainte, cu blîndeţe priimind-o, împotrivă să nu-i stăm (că norocul ple care, iară nu asprime priimeşte). Aşijderea, de multe ori s-au vădzut (că trestiia, după vînt plecîndu-să, să îndoieşte şi iarăşi să scoală, iară bradul, împotrivă puindu-să, din rădăcină să prăvăleşte, cu a căruia răsturnare, cele de prin pregiur mlădiţe şi zmicele, stropşindu-să, cu pămîntul să amestecă). De care lucru, cu tot sfatul împreună pre Camilopardalul am rugat ca, în mijlocul nostru puindu-să, cea dorită pace între domnul nostru şi între vrăjmaşul Inorog să alcătuiască. Ce Camilopardalul, macar că osteneala aceasta a priimi s-au arătat, însă de la noi hirograf ca acela au cerşut, carile alegerea lui, oricum ar fi, să întărească şi să adeverească. Ce noi, pozvolenie ca aceasta de la domnul no stru neavînd, altăceva mai mult a-i răspunde n-am avut, fără nu mai cît soroc am cerşut, ca pentru acestea domnului nostru în ştire să facem. Deci acmu, iată, pînă în 20 ani soroc avem, în carii după pofta şi plăcerea domnului nostru aievea răspuns să avem ne rugăm. Iară noi în toată slujba gata şi neobosiţi vom fi." La aceasta a dulăilor scrisoare, Corbul într-acesta chip răspunsă:„Cu mila a cereascului Vultur, Corbul, mai-marele epitrop a monarhii tuturor pasirilor, Uleului şi dulăilor, carii în munţi să află, sănătate! Cartea carea ne-aţi scris am luat-o, celea ce ne scrieţi, înţeles-am. La carile mai mult altăceva a vă răspunde nu avem, fără cît, iată că, avînd aicea lîngă noi pre Biholul de Cina, cum mai curînd într-acea parte îl trimasăm, căruia toată plini rea puterii i-am dat, ca şi el împreună cu priietinul nostru, Cami lopardalul, orice mai de folosul nostru ar cunoaşte, aceia să facă (Biholul de Cina la trup ieste negru, la cap alb, la picioare pag, la coamă comos, ca caii de Schitiia, la isteciune din vulpe nu rămînea. Iară hirişiia cea mai chiară îi ieste totdeauna a răgi şi nepărăsit a mugi)."

Deci după sosirea Biholului, la lăcaşul Camilopardalului, iarăşi de iznoavă adunare mare să făcu, unde Camilopardalul un prolog ca acesta făcu: „Duhurile a toată jiganie, o, priietinilor, în doaă chipuri fac clătirea lor: una iute şi netocmită, care naşte vrajba şi mîniia, iară alta moale şi tocmită, carea lineştea începînd, dra gostea între dînsele-şi scorneşte, înmulţeşte şi netulburată o păzeşte. Aşijderea, de multe ori dintr-acea iute şi netocmită a duhurilor răpegiune, muritorii, răpiţi fiind, din carile ca dintr-o ameţală trezindu-să, şi ca dintr-un spăriiat şi tulburat vis deştep tîndu-se, spre odihnă şi lineşte a să întoarce să nevoiesc, ca ce lor obosite şi oarecum înăduşite duhuri odihnă şi răpaos să dea. De care lucru, în clătiri ca acestea mai cu de-adins doaă sint de socotit: una, că ţenchiul odihnii carile, unde şi cînd va să fie mai denainte şi aşeşi din începutul clătirii să-l însămnedze. Alta, că, pînă la însămnatul ţenchiu va sosi, macar cum cevaşi lenevirii loc să nu dea, ce toate mijlocele şi împregiurstările foarte cu mare osirdie să să păzască şi dintr-îmbe părţile să să păzască. Că du hurile muritorilor asemenea sint vînturilor clătitului aier, carile şi plăcut, şi împotrivă a sufla pot. Inimile corăbii<i> pre ne stătătoare lucrurile tîmplărilor ca pre umerile mărilor plutesc, sfîrşitul lucrurilor liman, întrarea la liman, aflarea lineştii şi scăparea din furtună ieste. Deci precum adese s-au vădzut că cu nepaza cîrmaciului şi cu lenevirea corăbierilor, acmu în sinul limanului întraţi fiind, aceia pat, de carea între groznice undele valurilor au scăpat. Într-acesta chip şi lucrurile voastre, ca un vas de multe valuri şi din multe părţi izbit şi strînciunat, acmu la limanul adăpostirii şi la lineştea odihnirii să fie agiuns socotesc. Cea mai multă primejdie, precum să vede, au trecut. Rămas-au acmu ca în adăpost, pentru paza vivorului, fierul să să arunce, pîndzele să să învălească, funele să să întărească şi vasul, cu nerumpte odgoane, la margine legîndu-să, să să sprijenească, ca nu cîndailea, despre uscat vivorul duhurilor fără veste scornin du-să, iarăşi mările odată călătorite şi valurile mai denainte tre cute a le poftori să silească, unde de nu cea de tot prăpădenie, însă cea mai rea decît cea dintîi primejdie, poate să să tîmple. Iată, deoparte, Inorogul singur cîrmaciu, singur vasul voii sale încotro ar pofti a-l porni ştie şi poate, carile, în liman întrînd, cu ce odgon şi la ce stîncă vasul s-ar lega, singur din sine voii şi alegerii noastre au lăsat. Deci despre aceasta parte fără prepus sint că în adăpostul odihnii vasul inimii sale, fără nici o primejdie, cu groase odgoane, cu tari funi şi la credincioase locuri să va lega, unde, neclătit rămîind, vivor cît de repede, furtună cît de mare şi holbură cît de năprasnă a-l mai urni nu va putea (că mai pre lesne ieste vîntului o mie de odgoane a rumpe şi o mie de fiiară a smulge, decît sufletului cinstei purtătoriu din cuvîntul dat a să întoarce). Acmu, dară, lucrul rămîne că, de vreme ce vasul Cor bului prin epitropie ieste să să chivernisască, carile dintre voi ar fi acela carile voie slobodă şi toată puterea să aibă ca la locul ce vom cunoaşte noi că-i mai de credinţă, cu funea carea vom dzice că-i mai tare şi cu fierul carile vom pricepe că-i mai de nedejde, acolo şi cu acelea să să lege şi să să priponească. Deci carile epitro piia navarhului ar avea să mi să arete, ca cu acela cuvintele obştindu-mi, celea ce spre sfîrşitul lucrului ar căuta să vorovască." La aceste a Camilopardalului cuvinte, Uleul arăta precum lui nu numai piiedecele în picioare, ce şi gîrliţa în grumadzi i s-au pus, de vreme ce Corbul scrie precum tot lucrul pre sama Biho lului au lăsat. Dulăii acmu nici lătra, nici scînciia, ce ca cei ce muşcă pe furiş, numai din semne să cuciriia, să muşce locul mîna nu le da, să latre iarăşi socotiia că adese şi de multe ori lătrînd, acmu a tuturor urechile de lătrăturile lor să să fie deprins (că minciuna adese grăită şi adevărul grăit în minciună îl preface). Aceştea tăcînd, Biholul într-acesta chip a răgi începu: „Între noi cineva, o, Camilopardale, hiriş şi cu deplină putere epitrop Corbului nu ieste, nici cineva pozvolenie ca aceia are, carile ce ar lega să fie legat şi ce ar dezlega, să fie dezlegat, fără numai a îmbe părţilor pofte ascultînd, cuvintelor giudecători, dreptăţii alegători şi asupra celui de obşte folos sfătuitori şi îndemnători să fim. Nici aşi socoti cu cale a fi lucrul acesta supt siloghismurile aristoteleşti şi sentenţiile platoniceşti să cadză, nici pînă într-atîta de adînc scociorît ar trebui, ce numai inimile acmu plecate cu un chip mai pre iuşor să le alcătuim (că funele socote lii mai mult decît ce vremea pofteşte, întindzîndu-să, şi destin dzîndu-să, din socoteală, socoteală naşte şi din cuvînt, cuvînt izbucneşte, şi aşe, cele vechi trecînd, altele noaă, ca în roată, să întorc). Ce de ieste lucrul vrăjbii în pace să să săvîrşască, ei în de iei voroavele şi poftile să-şi arete, iară noi, cele cu cuviinţă din cele cu necuviinţă alegînd, după dreptate să giudecăm. Spre carea, de vor vrea a să odihni, bine, iară de nu, voia lor în mîna lor ieste şi precum le va fi pofta, aşe facă."

Camilopardalul, cunoscînd că socoteala Biholului spulbărat, iar nu întemeiat lucru ieste să facă (căci răutatea Corbului po căinţă nu ştie), foarte să mînie şi într-acesta chip răspunsă: „De vreme ce socoteala lor au fost, o, priietine, pentru ca numai între dînşii să să vorovască, alt loc de împreunare să-şi fie căutat. Iară de au fost (precum Corbul, scriindu-ne, să roagă) lucrul acesta, cu mijlociia noastră să să caute, chipul al triilea, adecă adevărat epitropul Corbului, de faţă a fi ar fi trebuit, carile noi ce vom giudeca, ca cum singur Corbul ar fi, sau astădzi priimitoriu, sau astădzi nepriimitoriu giudecăţii noastre să să arete. Ce acmu aievea ieste că şi acestea ispite sint şi apă în piă bătută. Însă ispită ca aceasta printr-un alt chip, lor asemenea, iar nu prin mine, să o facă, căci nu mai puţin pentru a altora decît pentru a mea cinste port grijă, şi inima carea voia în mîna mea ş-au pus, precum pentru a mea, aşe pentru a lui, a sta mi să cade." Şi aşe, Camilopardalul, de mînie aprins, sculîndu-să, dintre dînşii ieşi. Iară după ieşirea Camilopardalului din adunare, cu toţii tul burată firea-i vădzind, într-o întristare cu tăcere amestecată întrară. Şi mai vîrtos Inorogul cunoscînd că din toate părţile şi în voroavă, şi în faptă vicleşugul nu lipsiia, ales că Corbul, macar că toată pozvoleniia Biholului dedese, însă Biholul, nestătătoare socoteala Corbului ştiind, supt darea cuvîntului să să lege nu vrea. Dulăii, aşeşi din-ceput, spre isprăvirea lucrului cu piatra la deal siliia, de vreme ce toată cinstea şi agonosita lor în vînători şi vrăjituri ca acela să sprijeniia.

Uleul, macar că într-adevăr spre săvîrşirea lucrului tare năzuia, însă slujba aceasta supt titulul numelui lui plineala să ia poftiia, care lucru vădzind că Corbul Biholului l-au orînduit, oarecum căldura cu răceala amesteca şi, precum la dînsul vreo putere nu ieste dzicînd, tot lucrul asupra Biholului arunca. Cami lopardalul, aşijderea, singur numai schiptrul giudecătoriii nedej duind, apoi pre Bihol giudecătoriu, iar nu epitrop a să numi audzind, pricini, macar că adevărate, însă nu fără venin ameste cate, arunca şi lucrul oarecum mai greu decît era a-l arăta siliia. Inorogul a tuturor, precum cuvintele, aşe chipurile bine so cotind, de pre semnele ce la ivală videa, adevărat cunoştea că toată greuimea lucrului nu atîta în sine, pre cît în lăcomiia titu lului giudecătoriii rămăsese. De care lucru, într-acesta chip le vorovi: „Această a noastră vrajbă nu proaspătă, ce precum am dzice de veche acmu împuţită ieste, pre carea încă de la părinţi, ca datoriia, rea moştenire preste voie şi ca cu mînule ciunte am apucat-o. Aceasta, dară, atîtea rădăcini în toate părţile, în lat, lung şi adînc aruncate avînd, nu ieste cu divă, de să arată aşe de cu greu a să dezrădăcina (că vrajba neprietiniii ca piatra cu var lucrată pînă în 40 de ani tot fiierbe). Ce cît despre a mea parte ar fi, precum pururea şi în răbdare şi în aşteptare gata am fost, şi de acmu înainte încă cîtăva vreme loc îngăduinţii a da nu mă voi feri. Şi pentru ca pricina rămînerii vrăjbii eu a fi să nu mă arăt, încă un sfat am a vă sfătui, pre carile, audzindu-l, de va fi plăcut, noi în de noi lucrul la săvîrşit a duce să putem socotesc. Iară de nu, fietecarile la punctul său cel dintîi a să întoarce cu voia sa să slujeşte. Sfatul mieu, dară, ieste acesta: întîiaşi dată Camilopardalului pentru osteninţa carea pînă acmu în treaba noastră au făcut, precum să cade, mulţemită prietineşte să-i facem. După aceasta, la alt loc undeva, de iznoavă să ne împreunăm, unde ce cu nevoie şi ce pre lesne în lucrurile noa stre ar fi să înţelegem. De ciia, carile mai aspre ar rămînea, de acelea pre Camilopardal să înştiinţăm, ca cu mijlocirea şi socoteala lui şi acelea aşedzindu-să, ca pre un martur şi întăritoriu aşe dzimînturilor noastre să-l punem".

Sfatul acesta Uleului plăcu, Biholul nu-l lepădă, dulăii încă pentru bunătatea sfatului cu capetele plecînd sămnul primirii arătară. Ce nice sfatul Inorogului de îngemănarea gîndului lip sit era, întîi că, vădzind Inorogul pre Camilopardal precum asu pra celorlalţi oarecum s-au mîniiat, ca şi mai mult asupră-le să-l pornească siliia, ca doară pentru mîniie, ar uita lăcomiia şi în fierbînteala singelui cuvîntul dreptăţii ar grăi (că nu puţin pre pus era ca nu cumva cu aceasta pricină obrocul Camilopadalului de la Corb să să fie adaos, care lucru s-au şi tîmplat, precum mai gios să va dzice). A doa, ca doară ar putea cunoaşte la ce săvîrşit bate a lor socoteală, ce ar avea de la dînsul să ceară şi în ce feliu ar pofti să să aşedze acea neîncălzită între dînşii răceală.

Aşedară, cu toţii împreună sculîndu-să, a doa dzi într-alt loc să împreunară, unde întîi Uleul într-acesta chip voroavă făcu:„Eu, o, priietinilor, unde nedejduiam că mai mult folos şi agiu torinţă spre a lucrului isprăvire vom avea, acolea semne împo trivnice şi cuvinte cu zgrăbunţi de gheaţă amestecate vădzuiu (însă pentru aceasta, într-această dată mai mult voroavă a face nu pociu). De care lucru, după a Inorogului întreagă sfătuire, ale altora în chip de prorocii paradigmate într-o parte lăsind, acmu între noi cu line suflete şi împăcate inimi, ce greu şi ce iuşor înainte ne-ar ieşi, cu osirdie să cercăm, ca aşe, după a lucrului trebuinţă, într-o parte lăsindu-ne, spre ce cinsteş şi cu cuviinţă ar fi să ne alcătuim."

Atuncea, Inorogul, vădzind că boldurile Uleului în piielea Camilopardalului împung, dzisă: „Eu încă, o, priietine, mult m-am mierat că chipul pre carile singuri voi de cinstit şi de drept l-aţi ales, acela acmu între miiere amestecă fiiere, şi foarte rău îmi pare, căci pricina mai dintr-adînc a cunoaşte nu pociu (că pricina cunoscută fiind, oricît de aspră ar fi, vreun leac spre netedzirea ei să nu să afle nu poate)."

Biholul dzisă: „(Ucenicii Epithimiii supt dascalul Pleonexiii să supun), ce acmu vremea acestor provlimate nefiind, la ale noastre enthimemate să ne întoarcem. Inorogul într-o parte, Corbul într-altă parte trage, iară dreptatea pre calea sa va merge. Ce acmu întîi trebuie să ştim pofta Inorogului de la Corb, ce şi carea ar fi." Inorogul dzisă: „Eu, o, priietinilor, ceva greu şi fără cale de la Corb nu poftesc, fără numai el singur în sine socotindu-să, ce va afla strîmb să îndreptedze, şi ce dreptatea pofteşte, să poftească şi să învoiască. Acmu, dară, asemenea şi eu a şti aşi pofti de la mine Corbul ce ar cere."

Uleul dzisă: „Corbul de la tine altăceva nu pofteşte, fără nu mai prieteşug şi dragoste adevărată."

Inorogul răspunsă: „De vreme ce el prieteşug şi dragoste adevărată pofteşte, iată că şi lui ca aceleaşi a ne da i să cade (că toată pofta bună cu binele cătră altul a să obşti pofteşte). Însă de pre ce vom într-adevărat a cunoaşte putea, că unul cătră altul aceiaşi cerere şi dare plineşte (că voile de bine voitoare din cuvînt încep şi fără zăbavă în faptă sfîrşesc). Deci, cît despre a mea parte ar fi, părăsind vrăjmăşiia neprietiniii, îndată toată giuruinţa şi plinesc (că nici mai mult ceva Corbul de la mine are a pofti). Care lucru, Corbului deplin a-i sluji nu poate, de vreme ce eu, deosăbi de aceasta, asupra lui şi alt feliu de dreptate pre cum să fiu avînd în toată lumea ştiut ieste. De care lucru, atun cea numai să va dovedi precum adevărat din vrăjmăşie întor cîndu-să, spre dragoste să fie purces, cînd strîmbătatea lăsind, dreptatea a lucra va începe. Aşijderea, împotrivă lucrul ieste de socotit, că Corbului despre mine pace dîndu-i-să, îndată toată odihna îşi agoniseşte, carea la mine nu ieste aşe, căci sint şi altele carile neodihna îmi pricinesc, şi acelea toate de nu să vor spre odihnă alcătui, nici eu de tot a mă aşedza şi a mă odihni pociu (că prieteşugul adevărat ieste de bunăvoie închisoarea su fletului în trupul strein şi pătimirile streine ca pre ale sale a le suferi). Însă nici cu socoteala întreagă să poate numi acela carile, focul aţiţind, cu ochii în fum să stea, că macar că focul spre trebuinţă să aţiţă, însă mai denainte a socoti trebuie ca fumu lui loc de răzsuflare dîndu-să, celuia ce-l aprinde înăduşală să nu facă. Deci de vă ieste socoteala ca aceasta dragoste deplină şi adevărată să să facă, întîi toate peristasele să să cerce şi aflîndu-să precum să cade să să aşedze şi aşedzindu-să cinsteş să să păzască."

Biholul dzisă: „Ce şi carile pot fi acele ţircumstanţii?" Inorogul dzisă: „După a mea socoteala, sint acestea: Întîi: împuţite ranele vrăjmăşiii, cu mehlemul adevăratei dra goste ungîndu-să, să să tămăduiască şi toate asuprelele din tr-îmbe părţile, ca cum nici n-ar fi fost, să nu să mai pomeneas că (că pomenirea asuprelelor înnoiesc şi ijdărăsc neprietiniia). A doa: pentru cele viitoare lovituri bună pază, ca de vor şi vini, a lovi să nu poată, iară de vor şi lovi, a răni putere să nu aibă (că ce s-au tîmplat o dată, să poate tîmpla şi de altă dată). A triia: vrăjmăşiia nu numai din gură să să părăsască, ce de odată cu cuvîntul şi ciniile răutăţii din mîni să să lepede, ispitele să să părăsască, uşile şi ferestrile simţirilor, despre tot aburul şi vîntul tulburării astupîndu-să, tare să să păzască, ca nu cîndai nepriimitorii bunului acestuia lucru, vreme şi loc aflînd, în casa lineştii oaspele tulburării să poată băga (că vîntul răutăţii şi a vicleşugului atîta de supţire ieste, cît nu numai prin găuricea urechii destupate, ce şi prin inima supt lăcata socotelii încuiată a răzbate poate).

A patra şi cea mai de treabă ieste ca toată dreptatea să să plinească, pentru ca nu cumva, unul despre altul în pagubă rămîind, mosorîtura aceii lovituri durerile vechi în minte să aducă (că paguba avuţiii la muritori din rădăcina sufletului a fi să socoteşte, pentru aceia, precum averea din suflet să fie să dzice şi la cei mai mulţi aşe să crede). Deci cu bună osirdie să căutăm trebuie, ca cine supt pagubă ieste şi carile pricina aceii păgubiri să fie fost să aflăm, de ciia, cu cumpăna dreptăţii cumpănindu-să, fietecăruia partea ce i s-ar cădea, dreaptă împăr ţală să i să facă. Nici dzic, o, priietinilor, pagube ca acela să să pomenească, carile unul în pizma altuia pre la vrăjitori şi pre la vînători ar fi pierdut, ce ca celea carile tirăneşte streinele pră dînd, ca cum ale sale ar fi, le ţine şi fără nici o pravilă a dreptăţii le stăpîneşte."