Într-amurgul unei frumoase zile de vară din anul 1839, amicii mei C... N (Costache Negri), N... D (Nicolae Docan) şi eu coboram încet munţii Apenini care despart Toscana de văile Lombardiei. Un vânt uşor se ridicase, şi plăcuta lui dezmierdare ne trezea din apatia în care ne cufundase căldura nesuferită a atmosferei. Toate simţurile noastre se învioşeau sub înrâurirea acelui vânt răcoritor. Natura ni se părea mai veselă, seninul cerului mai limpede, cântările păsărilor mai dulci! Părea că ni se ridicase de pe ochi un văl întunecos şi de pe inimă o greutate apăsătoare. Într-un cuvânt, apusul soarelui ne făcu să gustăm una din acele tainice mulţumiri ale sufletului, atât de puternice la vârstă de 19 ani, încât mintea pluteşte în mii de visuri aurite şi închipuirea se exaltă până a crede că aude cete de îngeri serbând sfârşitul zilei pe harpe de aur.

În curând am ajuns la satul Petra-Mala, ce se găseşte între Giogo, muntele cel mai nalt al lanţului de Apenini ce petrecusem, şi Filigare, hotarele Toscanei. Când am intrat în sat, noaptea căzuse şi stelele sclipeau vesel pe bolta cerească.

Veturinul nostru, adică stăpânul şi totodată vizitiul trăsurii cu care plecasem de la Florenţa, ne duse la cea mai bună locantă; iar proprietarul acesteia, sinior Antonio, ne primi cu toată ceremonia măgulitoare care aţâţă şi măreşte galantomia călătorilor.

Complimentele şi titlurile de alteţă cu care ne stropi el, când neam pogorât din trăsură, ne înduplecară cu totul în favorul lui; iar când, după o plecată închinăciune, el ne luă de subsuori ca să ne suie la rândul întâi, atunci sinior Antonio câştigă toată încrederea şi toată simpatia noastră, două nobile sentimente de care el făcu abuz, încărcându-ne gros la socoteală a doua zi! Noi am plătit fără a-i face vro observare cât de mică, fiindcă fusesem trataţi de alteţă, dar ne-am decis de atunci a ne pogorî singuri din trăsură şi a ne sui scările locantelor fără ajutor, căci mai aveam încă de întâlnit mulţi siniori Antonio în drumul nostru până la Moldova.

La masă, locantierul ne vorbi despre un vulcan ce s-ar fi aflând în apropierea satului şi pe care locuitorii din Petra-Mala îl numeau Monte di Fo (Munte de Foc). Ne-am hotărât îndată de a-l vizita, şi sinior Antonio, gata la poruncile noastre, ne-a şi găsit pe la vecinii lui trei zmei cu urechile lungi, înşeuaţi şi înfrâuaţi, precum se cuvenea la nişte alteţe.

Ne suirăm călare f[...]ntârziere, şi caravana noastră se porni la pas, cârmuită fiind de sinior Antonio şi urmărită de vro doi copilaşi din sat, care, ţipând şi sărind cu picioarele goale pe pietrele străzilor, zădărau zmeii noştri cu vergi subţiri; însă aceştia, făr'a-i b[...]n seamă, îşi urmau drumul foarte liniştiţi, întocmai ca nişte filozofi ce ar fi trecând cu fruntea senină printre necazurile lumii!

Cărarea ce duce la Muntele de Foc şerpuieşte printre stânci fărâmate şi pe maluri de râpi adânci; şi fiindcă străinii s-ar putea primejdui pe jos, locuitorii din Petra-Mala şi mai ales sinior Antonio au pentru trebuinţa călătorilor locomotive sigure, ce se numesc măgari în limba veche şi asini în cea nouă. Acest animal este trebuitor locuitorilor de munte ca şi cămila arabilor. Blând, supus la glasul stăpânului, el îl duce în spinare pe vârfurile cele mai nalte ale stâncilor, pe gurile celor mai adânci prăpăstii, fără a-l pune vreodată în pericol. Răbdarea lui nemărginită, caracterul său flegmatic şi cumpănirea pasurilor sale sunt calităţi cunoscute şi care ar face din el o fiinţă perfectă, dacă el nu s-ar abate câteodată la un nărav omenesc, la îndărătnicie! Cu toate acestea, însă, marele poet al vechimii, Homer, l-a comparat cu Aiax, unul din cei mai viteji eroi ai poemului Iliadei, şi Delille, poetul francez care a tradus pe Virgiliu şi pe Milton, a făcut portretul măgarului în versuri foarte măgulitoare, zicând printre altele că:

,,Il sert de Bucéphale a la beauté peureuse!" Câţi oameni trec pe faţa pământului făr-a merita de a fi asemănaţi cu Aiax şi cu Bucefal!

Cu cât ne depărtam de sat, greutăţile drumului se înmulţeau, însă bucefalii noştri îşi cumpăneau mersul cu un tact vrednic de laudă; la fiecare pas ei pipăiau drumul cu copitele, făr-a se îngriji de pietrele care fugeau sub picioarele lor şi care se duceau de-a dura în fundul prăpăstiilor. În zadar sinior Antonio îi îndemna cu glasul, şi copiii din urmă cu vergile!... ei dau numai din urechi, iar din pas nu ieşeau! În fine, după o cale acrobatică prin tot soiul de rătăcănii, ne-am găsit deodată lângă vulcan.

Acest Munte de Foc este unul din fenomenele cele mai curioase ale naturii! Pe o suprafaţă de trei stânjeni cvadraţi ard mii de limbi de foc ce seamănă a ieşi din pământ, pe mii de ţevi subţiri; şi, lucru de însemnat! acele pări nu se ridică mai mult decât de o palmă şi au toate însuşirile parei acestui punci, care arde acum dinaintea noastră, colorul şi chiar parfumul ei; astfel, încât de ar sta cineva împotriva vântului şi ar răsufla duhoarea acelui foc, în curând s-ar îmbăta.

Ne puserăm cu toţii împrejurul acestui vulcan; ne aprinserăm ţigaretele la para lui, şi unul din noi începu a grăi cu sinior Antonio:

-- Ce crezi d-ta de focul acesta, siniore ?

-- Eu? răspunse Antonio, cred ceea ce zic bătrânii din PetraMala.

-- Şi ce zic ei?

-- Că Muntele de Foc trebuie să fie vro răsuflătură a iadului.

La cuvântul de iad, sinior Antonio îşi făcu cruce.

-- Foarte bine; dar ce dovadă aveţi că iadul se află tocmai sub munţii Apeninilor?

-- Probe avem multe: l0 că pe la miezul nopţii se aud pe-aici glasuri de cucuveici şi gemete grozave, care par că ies din fundul pământului; 2-lea, că padre Bertolomo şi-a ars barba şi sprâncenele chiar aici unde şedem noi.

-- Care padre Bertolomo?... Ce i s-a întâmplat?

-- El este un călugăr capuţin de la Verona, care, ca şi d-voastră, nu credea că Muntele de Foc este hornul iadului, ci din contra socotea că ar fi cuprinzând comori nesfârşite... Într-o noapte, iată-l că vine singur aici şi, aţâţat de demonul lăcomiei, se apucă de săpat. Sapă el, sapă mereu de cu seară şi până pe la miezul nopţii; iar Satan îl lasă de se munceşte până ce face o groapă adâncă cât un stat de om. Atunci Duhul-răului dă drumul focului din iad, şi sărmanul padre Bertolomo se vede deodată cuprins de pară!

Strigă, se zbuciumă, cearcă să iasă... în zadar! Focul îl învăluieşte din toate părţile şi îi arde şi hainele, şi barba, şi sprâncenele. Din norocire, un călător, trecând pe acolo, aude răcnetele capuţinului, aleargă şi îl scapă, căci altminteri Satan îl prefăcea în friptură pentru ospăţul dracilor.

Zicând acestea, sinior Antonio îşi mai făcu o cruce, iar copilaşii aşezaţi pe lângă el ziseră cu spaimă: Santa Maria!

-- Dacă voieşti numaidecât, sinior Antonio, să dai în seama lui Satan pârlirea lui padre Bertolomo... fie! spune-mi însă, de mult s-a ivit acest foc pe munte ?

-- Ivirea lui se ţine de o întâmplare ce mi-a istorisit bunul meu, care şi el o ştia de la bunul său, Dumnezeu să le ierte păcatele!

-- Amin!

Sinior Antonio tuşi de trei ori, îşi drese glasul şi ne spuse următoarea legendă. În vreme ce para vulcanului răspândea lumini fantastice pe vârfurile stâncilor de pe-mprejur.

-- Pe când Veneţia se bucura de avuţiile şi de libertatea sa, Petro Foscari era unul din cei mai nobili şi mai însemnaţi patricieni din Lombardo-Veneţia. Veniturile sale de milionar, poziţia şi numele lui îl puneau în cea întâi linie din societăţile aristocratice; dar pe cât soarta îl înzestrase cu tot ce poate contribui la fericirea unui om, pe atâta natura îl tratase fără milă, dându-i o figură urâcioasă, doi ochi mici care pătrundeau cu răutate, nişte buze vinete şi subţiri, ce semănau vopsite cu venin, şi o pieliţă zbârcită ce bătea în două flori, în galben şi în verde.

Această nedreptate a naturii avu o fatală înrâurire asupra contelui Foscari. Toate plăcerile lumii erau amărâte pentru dânsul prin ideea sluţeniei sale. Nu avea, sărmanul! nici un minut de linişte, căci, oriunde mergea, i se părea că aude în vorbele altora aluzii crude asupra nenorocirii sale. Dacă intra într-un salon şi da cu ochii de vro oglindă, ideile sale se tulburau; el îşi închipuia că stăpânul casei ar fi aşezat înadins oglinda în locul acela, pentru ca să-i aducă aminte de asemănarea lui cu un strigoi rătăcit printre cei vii. Dacă vreo damă zâmbea tocmai când el se apropia de dânsa, Petro îşi muşca buzele de mânie şi ţintea asupra nenorocitei dame o căutătură grozavă ce o înfiora; iar dacă împingea păcatul pe un bărbat să-i zică măcar un cuvânt cât de puţin atingător, atunci stiletul său căuta îndată răzbunare în vărsare de sânge.

Toţi se fereau de el ca de un ciumat; toţi se dau în lături când îl vedeau; convorbirile se întrerupeau; veseliile se stingeau.

Apropierea înfricoşatului Bravo din Veneţia nu producea un efect atât de respingător, precum ivirea contelui Foscari!

El însemna toate scenele tăcute ce se petreceau împrejurul lui, şi mizantropia sa creştea în proporţie cu ura ce insufla el societăţii veneţiene. Într-un cuvânt, nenorocitul conte ajunsese a se urî chiar pe sineşi şi a fi nesuferit nu numai străinilor, dar chiar lui însuşi.

Într-o zi, contele Foscari zări la o primblare de gondole, în Canalul de Judeca, pe fata ducăi Orloni, ce sosise numai de trei zile de la Neapoli, şi frumuseţea ei îl înnebuni. Din minutul acela el o iubi ca pe o madonă! o iubi mai mult încă... ca pe un chip frumos! el, care şi-ar fi dat toate comorile, toată nobleţea, toată strălucirea numelui său pentru un chip frumos! Din minutul acela el simţi un nou şir de suferinţe necunoscute lui până atunci: sperarea înşelătoare şi gelozia crudă! însă, ca un om ce pân-în ora de pe urmă tot se măguleşte că va scăpa de moarte, contele uita ades nenorocirea lui şi se lăsa a fi ademenit de cele mai drăgălaşe năluciri, căci era veşnic îngânat de glasul sufletului său, ce îi vorbea de Letiţia, fiica ducăi.

Cum se întinseră umbrele nopţii pe canalurile Veneţiei, contele Foscari se sui într-o gondolă şi se duse sub ferestrele palatului Letiţiei. Nefericitul! Îşi pusese în gând să dea o serenadă tinerei ducese şi să-i răpească sufletul prin farmecul glasului său, căci am uitat a vă spune, domnilor, ridicolul cel mai mare al bietului conte. El se credea a fi muzic desăvârşit şi îşi închipuia că are un glas îngeresc, când, dimpotrivă, avea un glas de motan răguşit.

Apucând dar o mandolină în mâini şi ridicându-şi ochii spre balconul Letiţiei, unde se zărea o umbră, el începu a miorlăi o barcarolă veneţiană foarte cunoscută pe atunci în Veneţia:

Marea-i lină

Ca zâmbirea-ti

Şi senină.

Ca privirea-ti

Vină, vină

Fără frică