Într-o noapte, cerul se acoperise de nori întunecaţi printre care şerpuiau mii de fulgere, şi bătea un vânt puternic care clătina ţolurile şatrelor ca pe nişte pânze de corabie. Trei călăreţi se opriră lângă cortul lui Nedelcu, pentru că acum începuse a ploua, şi intrară înlăuntru. Zamfira se îngălbeni ca o moartă când îi zări, căci unul din trei era tocmai stăpânul ei.

-- Ha, ha! răcni boierul; aici mi-ai fost, jupâneasă Zamfiră?...

De şase luni de când ai fugit de la mine, te lăfăieşti cu cioroii prin şatre?... Las' că te-oi învăţa eu să părăseşti casa stăpânului.

-- Şi cum îi învăţa-o? strigă deodată Nedelcu, sărind drept pe picioare dinaintea lui.

-- Cum?... Aşa! răspunse boierul, izbindu-l cu palma peste gură. Să ştii, cioară, altă dată să nu te vâri în sufletul boierilor.

Nedelcu se făcu vânăt de mânie, iar stăpânul Zamfirei, întorcându-se către ceilalţi doi călăreţi, le dete poruncă ca să o lege cot la cot şi să o puie pe unul din caii lor. Slugile se aruncară asupra ei, dar nu avură vreme nici să se apropie de dânsa, căci Nedelcu, apucând iute un topor, îl repezi orbiş într-înşii, şi boierul pică mort la pământ, cu capul crăpat în două. Tovarăşii lui se făcură pe loc nevăzuţi. Aşa biata Zamfiră a scăpat de a doua oară din lanţul robiei, dar ce folos! Nedelcu peste câteva zile fu prins, ferecat, judecat şi spânzurat.

PARAUA: Dar Zamfira?

GALBENUL: În ceasul când iubitul ei se zbătea în ştreang, dând o lecţie de moral poporului adunat, sărmana leşină lângă spânzurătoare şi îşi pierdu minţile pentru totdeauna.

PARAUA (cu spaimă): Cum! nebună?

GALBENUL: Nebună! Din ceasul acela sărmana simţi o ură grozavă asupra oamenilor şi părăsi tot, şatre, rude, părinţi, pentru ca să se ascundă în mijlocul codrilor. Toată ziua ea alerga cu ochii ţintiţi înaintea ei ca şi când ar fi alungat o umbră şi, dacă întâlnea vreun om, ţipa cu înfiorare şi fugea până ce pica obosită la pământ.

Iar noaptea, când toată natura era cufundată în tăcere, Zamfira începea a cânta cu glas jalnic doinele ce învăţase de la Nedelcu, şi îndată pe urmă faţa ei se lumina de o bucurie necunoscută; ea se apuca la Joc atunci, până ce iarăşi cădea ca o moartă jos.

Sărmana Zamfiră! ea care era atât de frumoasă, să o fi văzut peste câteva săptămâni, te-ai fi speriat!... Ochii i se înfundaseră în cap, obrajii i se uscaseră, părul ei curgea pe umeri despletit şi încâlcit.

Din tot trupul ei atât de bine făcut nu-i rămăseseră decât pielea şi oasele. Sărmana Zamfiră! În ce stare ticăloasă o adusese desperarea!

PARAUA ş i GALBENUL (oftează împreună).

GALBENUL (după o scurtă tăcere): Într-o zi câţiva oameni beţi, întâlnind-o pe câmp, o luară de goană ca pe o fiară sălbatică, cu gând de a glumi. Nenorocita fugea speriată, ţipând cu groază, când deodată un tânăr ce se găsea pe acolo la vânat se puse înaintea gonaşilor şi întinse puşca spre ei. Aceştia se făcură pe loc nevăzuţi prin tufe, iar Zamfira, apropiindu-se de apărătorul ei, se uită la el cu ochii plini de lacrimi şi-i zise: -- M-ai scăpat de la moarte!... ţine galbenul ista că ţi-a fi cu noroc. După aceasta ea mă dezlegă pe mine din salbă, mă dete în mâna tânărului care sta înlemnit de mirare şi se depărtă de dânsul în fuga mare.

PARAUA: Şi n-ai aflat ce s-a mai făcut?

GALBENUL: Peste câteva luni ea a murit la mănăstirea Văraticului, după multe dureri grele!

PARAUA: Nenorocirile Zamfirei şi ale lui Nedelcu m-au pătruns peste măsură. Dar cu toate aceste, te rog, iubite, să mai scurtezi povestirea întâmplărilor tale, pentru că de-abia ne mai rămâne un ceas pân-în ziuă, şi, după cum ştii, cântecul cocoşului este pentru noi, fiinţe neglăsuitoare, un semn de spaimă. Numai oamenilor le este dată dreptatea de a rosti minciuni şi parascovenii în ziua mare; iar noi nu putem avea glas decât de la miezul nopţii şi pân-în zori.

GALBENUL: Nu te îngriji, scumpa mea; voi căuta să sfârşesc cât mai degrabă, pentru că de când vorbesc mi s-a cam dogit glasul, şi mai ales că sunt curios să cunosc şi întâmplările tale.

Afară de tânărul la care mă găsesc acum nu am mai avut alţi stăpâni decât pe necunoscutul căruia mă dase Zamfira şi pe un poet. Cel dintâi avea o figură blândă şi frumoasă, un port elegant, un glas pătrunzător, care mă făcură într-o clipală prietenul său.

Toată persoana lui avea un ce magnetic care mă trăgea la el, şi mărturisesc că din ceasul cum am intrat în mâinile lui, m-am simţit gata de a-mi jertfi şi viaţa pentru dânsul!... Însemnat-ai, draga mea, ce înrâurire are fizionomia unor persoane asupra inimilor şi putut-ai vreodată să-ţi tălmăceşti misterul simpatiei? De unde vine că deodată te simţi robit la privirea unei figuri, făr' a-ţi putea da seama de ceea ce simţeşti? De unde vine...

PARAUA: Acuşi cântă cocoşul.

GALBENUL (zâmbind): Am înţeles!... Dar dacă mă întind cu vorba aşa de mult asupra simpatiei, aceasta o fac pentru ca să poţi înţelege cum de am fost în stare să-mi pun eu zilele în pericol pentru ca să scap pe stăpânul meu de la moarte. Nu râde şi nu socoti că mă laud, căci nu am slăbăciunile oamenilor. Eu, precum mă vezi, fiinţă mică şi neînsemnată, m-am împotrivit duşmanului ce-l ameninţa, m-am luptat cu el, l-am biruit şi am scos din ghearele morţii pe singurul om din lume ce mi-a insuflat dragoste.

Să fi fost oricare altul în locul lui îl lăsam să piară, căci, deşi oamenii ne slăvesc pe noi, monedele, ştii că din împotrivă noi nu-i avem la ochi buni.

PARAUA (cu nerăbdare): Nu-ţi lăsa iar sugetul, frate.

GALBENUL: Tânărul meu iubea o damă cu multe graţii, cu mult spirit şi cu mult urât bărbat.

PARAUA: Iar o istorie de amor şi de bărbat urât?

GALBENUL: Toate istoriile din lume sunt drese cu amor, acesta este cel mai vechi şi cel mai cu gust mezelic al unei întâmplări; cât pentru bărbatul urât, se tălmăceşte lesne prin nătângia oamenilor care repetează, de când mitologia, istoria Afroditei cu Vulcan. Eu, dacă aş fi domn într-o ţară, aş face o pravilă după care numai oamenii cei frumoşi ar avea drept să se căsătorească cu femei frumoase, iar cei urâţi ar fi siliţi să ia pe cele urâte, şi prin chipul acesta sunt sigur că aş curma răul nestatorniciei şi al necredinţei. Ah! Doamne! De ce nu-s domn!

PARAUA: Pentru că eşti numai un biet ban.

GALBENUL: Mihai Viteazul încă a fost ban, dar s-a făcut erou stăpânitor, încât a tremurat Ţarigradul la numele lui. Eu sunt ban de Olanda şi, deşi nu-mi este dat a fi niciodată domn, gândesc că pot să fac domni!

PARAUA: Pare că cântă cocoşul.

GALBENUL: Cu vorba de cocoş mă faci un pui de găină.

Iată dar că mă întorc la tânărul meu.

La unul din balurile strălucite ce s-au dat în iarna trecută, el sta deoparte şi vorbea cu o damă de cele pe care politeţea veacului nostru le numeşte mobili, când deodată un cavaler strâns în frac, ce ţinea două dame de mână, se opri dinaintea lui şi îi făcu întrebare dacă preferează un înger sau un drac? Aceasta era o figură de la mazurcă. Tânărul meu se sculă pe picioare şi răspunse zâmbind că: ,,fiind sigur să meargă în iad după moartea lui, vroieşte să câştige mai dinainte favorul dracilor şi că, în urmare, îi preferează mai mult decât pe îngeri". Atunci cavalerul îi prezentă mâna unei din ambele dame şi se depărtă jucând cu ceealaltă.

Acea mână era atât de mică şi albă!... braţul ei era atât de alb şi rotund, încât ochii tânărului meu, lunecând de pe mână pe braţ, de pe braţ pe umeri, şi de pe umeri pe figură, au făcut în câteva secunde cel mai frumos voiaj din lume, dar totodată şi inima lui, urmând drumul ochilor, se găsi departe de starea liniştită în care se afla c-un minut mai înainte. El sta cufundat într-o mirare sau, mai bine zicând, într-o admirare adâncă, ce îl înlemnise pe loc, şi când dulcele glas al damei îl scoase din acel vis dumnezeiesc, el se trezi înamorat ca şaptezeci de amorezi.

-- La ce gândeşti, domnul meu, cu atâta ţintire?... îl întrebă dama.

-- Gândesc, doamna mea, -- răspunse el -- că dacă iadul e locuit de draci ca d-ta, el trebuie să fie raiul acel făgăduit sufletelor plăcute lui Dumnezeu.

Dama începu a râde, arătând nişte dinţi de mărgăritar, şi zise:

-- Se vede, domnule, că ai mare plecare pentru iad, de vreme ce cauţi să te faci păcătos spunând neadevăruri.