Logofăt al doilea 

hotărâtor de ocine în toată ţara.

Postelnic al doilea 

în toată vremea dvorbitor înaintea domnului: fecior de boier ales.

Logofăt al treilea 

cărturar, scriitor bun, credincios la toate tainele domnului, şi cărţi ori din ţară, ori de la prieteni de unde ar veni toate în mâna lui merg, şi cu învăţătura domnului de la dânsul ies răspunsurile; şi pecetea ţării în mâna lui stă; şi orice judeaţă şi îndireptări se fac oamenilor fără pecetea domnului nu pot fi; care pecete îi în mâna logofătului al 3-lea.

Postelnic din al doilea înainte 

câţi vrea domnul să facă, deprinzându-i la această cinste, ies şi la alte cinste mai mari.

Spătar al 2-lea şi al 3-lea 

cel al 2-lea svoreşte (servă) la masă când cel mare nu svoreşte; şi este îmbrăcat şi cu spata (spada) încins, şi cu buzduganul în mână la spatele domnului. Iară spătarul al 3-lea svoreşte peste toată vremea.

Paharnic al 2-lea 

după dvorba paharnicului celui mare dvoreşte la masă şi direge pahar cu băutură la domn.

Paharnic al 3-lea 

când nu direge al 2-lea, direge el.

NOTĂ

Adevărul ce răsare din această întocmire de boierii este că titlurile de Logofăt mare, Postelnic mare, Vornic mare, Pârcălab, Spătar etc. nu au constituit niciodată titluri de nobleţe, ci au servit numai a desemna diversele funcţii din ţară. Nefiind moştenitoare, copiii boierilor nu puteau trage din ele alt avantaj decât acela de a fi numiţi feciori de boieri, iar copiii acestora reintrau în gloată, dacă nu-i favoriza norocul ca să intre în clasa funcţionarilor. Pe timpul domnilor vechi, unele familii au conservat prestigiul lor din tată în fiu prin valoarea lor personală în luptele ţării cu vecinii, însă numele lor odinioară faimoase au căzut din culme şi au rămas acum pierdute printre răzeşi; astfel Şerpe, Moţoc, Arbore, Purice, Movilă etc. Nobleţea dar, aşa precum este înţeleasă de popoarele occidentale, nu a existat în ţară, şi dacă mai târziu s-au introdus în societatea română oarecare pretenţii de nobilime bazată pe titlurile funcţionarismului, aceste tendinţe de îngâmfare ridicolă au fost aduse de fanarioţi. Ei au pus în circulare termenii grecoturceş ti de celebi, afthenta, beimu, eclamprotate, evghenestate etc., meniţi de a ridica un piedestal personalităţii lor de parveniţi. Căzând însă ei de la putere, s-a dărâmat şi toată clădirea cu dânşii, iar românii au revenit la datinile democratice ale strămoşilor. Iată cum se explică avântul generos care a îndemnat pe boierii şi pe feciorii de boieri din generaţia actuală să sacrifice în Divanul adhoc atât privilegiile legate de titlurile boiereşti, cât şi înseşi acele titluri. Şi, în adevăr, ce izvor de măgulire putea să fie pentru un român în titlurile de Paharnic, de Stolnic, de Comis, de Medelnicer etc., când boieria acestora nu era decât o slugărie travestită. Paharnicul mare, îndeplinind funcţia de échanson, diregea cu paharul, adică vărsa domnului vin şi apă la masă.

Stolnicul mare servea de maître d’hôtel, căci el preceda în sala de prânz blidele cu bucate şi le aşeza dinaintea domnului. Comisul mare (écuyer) îşi rezema boieria de ieslele grajdului domnesc.

Slugerul domnea asupra cuhnei.

Medelnicerul avea importanta funcţie de a tăia fripturile.

Jitnicerul (grand panetier) era mai mare peste pâini.

Vameşul se bucura negreşit de favoarea domniţelor şi a beizadelelor, căci el aducea dulceaţă şi cofeturi la masă.

În realitate, precum vedem, toţi aceşti boieriţi făceau parte din categoria ciocoilor, cunoscută la curtea Franciei sub denumirea grotescă de officiers de bouche.

Un personaj însă care avea o fizionomie mai caracteristică era Armaşul mare; el inspira groază tuturor şi prezenţa lui tăia pofta de mâncare chiar acelor officiers de bouche. Îngrijitor de închisori şi pedepsitor acelor judecaţi de moarte şi daţi pe mâna lui ca să-i omoare! lată titlurile şi funcţiile Armaşului! La câte scene tragice el era condamnat să asiste şi chiar să ia parte activă! Ce fizionomie de călău boierit!

Se zice că mai toţi Armaşii au fost străini: greci, arnăuţi etc., căci românul nu a avut niciodată tragere de inimă pentru meseria de gâde.

Apropos (unii zic aproposito, însă pentru ce şi cum s-au adoptat aceşti termeni? Posteritatea va decide). Apropos de gâde, binevoiască sapienţii fabricanţi de dicţionare etimologice, sau chiar electicii fisători ai limbii române, să ne lămurească dacă acest cuvânt nu este cumva rădăcina cuvântului gâdilire? Gâdele are meseria de a descăpăţâna şi de a spânzura, două operaţii care au a face cu gâtul şi care la un moment oarecare trebuie negreşit să procure pacientului o gâdilire destul de stranie. Substantiv: gâde — verb: a gâdili.

Aşa să fie?... Nu ştim, dar să nu pierdem sperarea că vom vedea această ingenioasă etimologie publicată într-una din fasciculele sau faşele sub care unele doici academice pretind a creşte şi a înfrumuseţa limba română.

P. S. În Letopiseţe găsim termenii de rudă aleasă, sinonim de boier. Acele rude alese se bucurau de privilegiul de a nu fi „supuse pedepsei cu caterga sau cu ocna, ci pentru greşeli mici erau gonite de pe moşiile lor pe câtăva vreme. Pentru greşeli mari erau descăpăţânate. Un boier vinovat şi hotărât la moarte nu se purta pe uliţe ca cei proşti, nici era supus necinstei de a fi ca ei spânzurat în furci sau înţepat. Un boier era spânzurat numai când se afla dovedit de hiclenie împotriva domnului, de hainlic către ţară, şi aşijderea când era prins la război. Atâta numai că furcile spânzură torii se făceau mai nalte decât pentru un prost.“

Avantaj destul de iluzoriu pentru pacient! însă măngâietor pentru vanitatea rudelor alese ale spânzuratului!

II - Formulă de afurisenie

„Fierul, pietrele şi toată firea neputrezitoare să putrezească şi să se risipească, iar trupurile acelor fără credinţă să steie întregi şi sufletele lor niciodată să nu vadă lumină! Să-i omoare pe dânşii dumnezeiasca sabie! Să se facă ei mâncarea vulturilor şi a corbilor! Să cadă asupra lor cărbuni de foc! Fiii lor să fie săraci şi femeile lor văduve! Diavolul să steie în dreapta lor! Să dobândească bubele lui Ghiezi şi sugrumarea lui Iuda! Să-şi piardă inima şi faţa de om ...! Să fugă de el şi om şi vită, şi răcoarea şi căldura, şi umbra şi soarele, şi tot ce este bun pe pământ!“... etc. (Extras dintr-o carte veche).

Crâncen blestem şi de o sălbatică energie! Accentul neîmpăcat ce-l caracterizează explică luptele şi cruzimile fanatismului religios. Dar ceea ce inspiră o mirare dureroasă este că toate acele formule de afurisenii şi acte de cruzime au fost pretutindeni dictate şi executate în numele lui Christos, care a căutat să propage simţirea de frăţie pre pământ, în numele lui Moisi şi al lui Mahomed şi ale tuturor fondatorilor de religii.

III

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

IV - Epitaful lui Prale

Un bătrân dascăl de biserică din mănăstirea Frumoasa, care cunoştea bine pe vestitul Prale, autorul excentric al Evangheliei în versuri, mi-a spus că poetul din Târguşor îşi făcuse singur epitaful următor:

Toată grija mi-am luat

Şi de lume am scăpat,

Eu de dânsa, ea de mine

Şi... să ne fie de bine!