Lamartine
Unul din cei mai mari poeţi ai Franciei, omul care prin geniul său a fost şi va rămânea o glorie pentru secolul nostru, Lamartine, a murit! Această tristă veste va deştepta un răsunet dureros în sufletul acelor care au gustat încântările armoniei măreţului poet. Cât pentru noi, românii, e bine să ne aducem aminte încurajările ce ne-a dat Lamartine în anul 1848, când el ţinea ochii lumii întregi ţintiţi asupra lui, şi adresa cuvinte mângâietoare naţiilor ce aspirau la libertate.
În istoria misiilor mele politice din anul 1859, găsesc următoarea notiţă scrisă după o vizită ce făcusem lui Lamartine; această notiţă e de natură a interesa publicul român, şi dar este timpul de-a o scoate la lumină:
„Dl Lamartine, dulcele poet al inimilor tinere, eroul poetic al revoluţiei din 1848, deşi ajuns acum în vrâstă înaintită, totuşi încă poartă pe frunte-i aureola geniului. Convorbirea sa armonioasă şi fermecătoare răpeşte auzul şi sufletul. Simţirile înalte, ideile sublime, reflecţiile filozofice, sunt exprimate de el în forma cea mai corectă, în stilul cel mai nobil, şi cu o abundenţă care minunează pe ascultători.
Elocvenţa sa naturală încântă chiar în vorbirile zilnice ale vieţii private, iar în împrejurările cele mari ale vieţii politice, ea devine o putere care poate să oprească omenirea pe malul prăpăstiilor sau să o împingă în fundul lor.
O oră întreagă, cât a ţinut vizita mea, am crezut că asist la un concert melodios, şi, când a fost ca să mă retrag, îmi zise:
— Domnul meu, deşteptarea unei naţii e cel mai sublim spectacol ce omenirea poate să arate Creatorului, însă când o naţie are norocul de a atrage asupră-i ochii Providenţei, ea trebuie să se menţie la înălţimea rolului ce este chemată a avea pe lume. Eu fac sincere urări pentru prosperitatea şi mărirea românilor, căci mi-a plăcut totdeauna a vedea pe urmaşii popoarelor mari păşind falnic pe urmele glorioase ale strămoşilor!