Prietenii românilor
Când mintea îşi ia zborul de se afundă în hăul de suferinţe, de prigoniri şi de palme dumnezeieşti ce de câteva veacuri au trecut şi încă trec pe capul acestui neam român, odinioară atât de mare şi puternic, ea rămâne înspăimântată ca şi când s-ar găsi la poarta care duce la lăcaşul veşnicelor chinuri, şi nu poate să înţeleagă cum acest neam a răbdat cu bărbăţie atâtea furtuni grozave şi cum se mai află încă astăzi pe picioare! Năvăliri de limbi străine, războaie crâncene şi necurmate, împilări de tot soiul, înrâuriri fatale de corupţie, prigoniri sistematice, focuri, secete, epidemii crude şi, mai presus decât toate, dezbinări chiar între fraţi de acelaşi sânge şi nume, nimic nu i-a lipsit, nici una dintre aceste grozave rele nu a înconjurat pământul locuit de români, încât două mari adevăruri se înfăţişează minţii omeneşti la priveliştea acestui negru tablou de calamităţi: cea întâi, că mult greşiţi au fost romanii în ochii dumnezeirii, dacă, după atâtea veacuri, strănepoţii lor sunt încă astfel pedepsiţi; cel al doilea, că dumnezeirea pregăteşte un mare viitor acestui neam strecurat prin atâtea chinuri, căci furtunile cele mari lovesc fruntea munţilor celor mai înalţi, şi cercările cele aspre ale soartei lovesc sufletele cele mai tari.
Veacuri întregi acest neam român aşezat la porţile răsăritului pe un ţărm care, în privirea sa topografică, seamănă cu o insulă bătută de vânturi şi de valuri din toate părţile, s-a împrotivit furtunilor şi a izbutit a-şi păstra moşia sau mai bine zicând o parte din moşie. Înconjurat de mari puteri, cuprins pretutindene de neamuri străine, slavi, germani, unguri şi turci, cu care el nu are nici o rudire, fiind de viţă latină, românul s-a făcut punte şi munte în mijlocul greutăţilor prin care s-a strecurat, şi a scăpat din noian sfântul odor al naţionalităţii sale. În zadar campionii panslavismului au cercat chiar prin acte oficiale a întuneca adevărul! adevă rul e un soare luminos care străbate puternic prin negurile minciunii, fie aceasta cât de pompoasă, şi în sfârşit Europa s-a încredinţ at astăzi nu numai de adevărata noastră naţionalitate, dar şi chiar de drepturile noastre politice.
E mult aceasta pentru noi şi mult ne va fi de folos pentru asigurarea viitorului nostru, căci pân-acum nenorocirile Principatelor Dunării s-au tras din neştiinţa marilor puteri ale Occidentului în privirea istorică, comercială şi etnografică ale acestor Principate. Până acum ele se socoteau chiar de oameni eminenţi ca o parte din pământul Imperiului Rusesc, sau ca o provincie de raiale turceşti, precum Bulgaria etc., şi puţini din publiciştii străini pricepuseră importanţ a unei Românii bine organizate în cumpăna chestiei Orientului. Naţiile apusene de viţă latină au trăit un lung şir de veacuri fără măcar a visa că aveau chiar pe marginea Europei, la porţile Răsăritului, zece milioane de fraţi, şi făr-a auzi glasul suferinţelor lor; dar acest glas a găsit în zilele noastre un răsunet în inimile generoase ale câtorva oameni care, cu un curaj vrednic de toată recunoştinţa noastră, s-au făcut apostolii României.
Printre aceşti nobili campioni ai drepturilor şi ai naţionalităţii noastre sunt de însemnat:
1. Dl St. Marc de Girardin, care la 1836 a vizitat Principatele Dunării, le-a studiat cu luarea-aminte a unui filozof şi a publicat în jurnalul Débats mai multe scrisori asupra stării morale a provinciilor noastre, asupra relaţiilor Rusiei cu ele, asupra influenţei puterilor suzerane şi protectriţe, asupra Reglementului Organic etc.
2. Dl Eelix Colson, care la 1839 a publicat un volum de mare preţ, intitulat: De l’état présent et de l’avenir des Principautés de Moldavie et de Valachie, suivi des traités de la Turquie avec les Puissances Européennes et d’une Carte des Pays Roumains. Acest uvraj este cel mai apreciat de politicii străini, iar cât pentru noi, românii, nu trebuie să uităm niciodată aceste cuvinte prin care dl Colson sfârşeşte prefaţa cărţii sale: „În faţa atâtor umiliri şi atâtor suferinţe necunoscute Europei, conştiinţa mea îmi impune datoria de a ridica glasul în favorul românilor!“
Dl I. A. Vaillant, care la 1844 a scos la lumină un uvraj mare în trei tomuri, sub nume de: La Romanie ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des peuples de la langue d’or, Ardialiens, Valaques et Moldaves résumés sous le nom de Romans.
— Dl Vaillant a locuit mai mulţi ani la Bucureşti unde a fondat deosebite şcoli, şi când s-a despărţit de români, iată cuvintele ce le-a adresat: „Adio! fiţi fericiţi; redobândiţi dignitatea şi virtutea voastră antică; lucraţi cu toţii pentru Patrie; pătrundeţi-vă de simţirea puterii voastre şi astfel veţi deveni iarăşi o naţie mare precum au fost strămoşii voştri!“
Dl H. Desprez, care la 1848 a publicat mai multe articole importante în Revue des Deux Mondes asupra revoluţiei românilor şi asupra deşteptării naţionalităţilor orientale.
Dl Arthur Baligot de Beynes, fondatorul jurnalului din Constatinopol Presa de Orient, care de la 1848, în curs de mai mulţi ani, a sprijinit drepturile românilor prin cele mai însemnate gazete din Paris.
Dl A. Billecocq, fostul consul-general al Franţei în Principate, care necontenit a căutat a lumina oamenii de stat ai Franţei asupra intereselor Europei în provinciile noastre şi asupra rolului ce este chemat a juca neamul român în chestia Orientului. Dl Billecocq s-a arătat necontenit unul din cei mai fierbinţi prieteni ai românilor, şi a avut meritul a prevedea chiar de la 1848 întâmplările politice de astăzi. El a publicat un album foarte interesant intitulat: Album Moldovalaque şi ilustrat cu desinuri de dl Bouquet.
Dl Michelet, unul din cei mai mari scriitori ai Franţei, care în volumul său Légendes du Nord vorbeşte de biata Românie cu toată îndurarea unei inimi adânc simţitoare şi cu tot entuziasmul unui mare poet. Dl Michelet numeşte ţara noastră Italia orientală şi a ştiut a ghici chiar din poeziile sale poporale comorile sufletului român.
Dl Ubicini, autorul Scrisorilor asupra Turchiei, un uvraj de mare preţ în ochii tuturor oamenilor de stat, şi director unei publicaţii ce iese în Paris sub titlul de Revue d’Orient. Dl Ubicini s-a aflat în Bucureşti în vremea revoluţiei de la 1848 şi, cunoscând prea bine ţările noastre, a scris multe articole prin gazete în favorul drepturilor românilor.
Am început această enumeraţie prin dl Girardin şi vom sfârşi-o iarăşi prin dl Girardin, arătând că acest înalt scriitor a publicat mai multe articole în Débats atingătoare de Principate, de la începutul complicărilor de astăzi, şi, pentru ca să dăm o idee de sentimentele dlui de Girardin în privirea viitorului ţărilor noastre, iată ce găsim scris de d-lui în jurnalul francez Débats, din 18 martie 1855:
„Suntem încredinţaţi că noul congres de la Viena, care este chemat a alege chipurile de a da Orientului pe lângă binefacerile păcii şi un regim social potrivit cu civilizaţia Europei, va lua în mare băgare de seamă dorinţele Principatelor Dunării. Nu putem şti lămurit care va fi viitoriul acestor ţări ce au în Orient aceeaşi poziţie ca les Pays-Bas în Occident şi care, ca şi acestea, trebuie a fi declarate neutre chiar de la început, dacă Europa nu vroieşte ca ele să slujească de teatru şi de pricină războaielor; însă sperăm că congresul de la Viena, când va fi să ia o hotărâre asupra soartei Principatelor, nu va trece cu vederea dreapta cerere a moldovalahilor în ceea ce priveşte naţionalitatea lor consfinţită prin vechi tractaturi. Principatele au apărat neatârnarea lor împotriva năvălirilor turceşti la al 15-lea şi 16-lea veac, şi când ele s-au văzut silite a se închina armelor sultanilor, chiar atunci ele au făcut pe învingători ca să recunoască naţionalitatea lor, primind suzeranitatea, iar nu jugul acestora. Articolul 1 din tractatul de la 1392 între valahi şi Baiazid I recunoaşte Valahiei dreptul de a se guverna prin înseşi legile sale, precum şi dritul de a face război şi a încheia pace; afară de aceasta, prinţul Valahiei a păstrat totdeauna putere de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi, ceea ce este unul din atributurile suveranităţii. Articolul 2 din acelaşi tractat încuviinţează Valahiei un drept care dovedeşte că, fiind nevoiţi a primi suzeranitatea sultanilor, voievozii Valahiei se gândeau şi la soarta creştinilor din Orient. Toţi creştinii, zice acel articol, care după ce vor fi îmbrăţişat religia lui Mahomed vor trece din locurile supuse sultanului în Valahia, şi se vor creştina din nou, nu vor putea fi nici reclamaţi, nici atacaţi. La 1460, după luarea Constantinopolului, un nou tractat este încheiat între Mahomed II şi Valahia. Acest tractat recunoaşte asemene drepturi Valahiei.
Neatârnarea şi autonomia neamului moldo-valah este deci un drept vechi şi legiuit. Acest drept a fost solemnel recunoscut prin articolul 5 din tractatul de Andrianopol şi negreşit că va fi luat în seamă de congresul Vienei. Patrioţii din Moldo-Valahia aveau toată dreptatea de a se rezema pe acele tractaturi când, în anul trecut, cereau arme Turchiei şi Europei ofiţeri pentru ca să se armeze împrotiva armiilor năvălitoare ale Rusiei şi să mute teatrul războiului chiar în sânul Basarabiei. Ei vroiau să puie în lucrare dreptul de a face război pe care nici tractaturile de la 1392, nici acele de la 1460 şi de la 1512 nu l-au contestat. Poate că dacă această propunere ar fi fost primită, expediţia din Crâm nu ar fi fost neapărată. Această slujbă din partea românilor ar fi interesat mai mult Europa la cauza lor, căci ei ar fi conlucrat de la sine la hotărârea soartei lor în loc să o aştepte ca acum din mâna străinilor. Ei ar fi dat de o parte rolul de nemişcare ce li se impune totdeauna şi pentru care, mai târziu, li se fac nedrepte mustrări.
Citesc într-o scrisoare ce mi-a trimis unul din cei mai vrednici patrioţi români: „Noi, românii, avem dreptul de a avea o armie naţională. Acest drept niciodată nu ne-a fost contestat pân-acum. Însă din pricina înrâuririlor apăsătoare ale străinilor, armia noastră este atât de redusă şi astfel de rău organizată, că ea nu a putut sluji pân-acum la alta decât ca să constateze dreptul nostru de a fi înarmaţi şi de a face pace şi război.“
Chestia unei armii româneşti are mai multă importanţă decât s-ar putea socoti; nu însă în privire că ea ar putea vreodată să se împrotivească armiilor ruseşti sau altor armii vecine. Principatele nu sunt în stare de a avea viaţă decât, precum Belgia şi Sviţera, prin ajutorul unei neutralităţi recunoscută şi respectată de Europa.
Cu toate aceste, deşi neutralitatea de care vorbim ar fi sprijinul lor cel mai puternic, totuşi ar trebui să fie reprezentată prin o putere militară, precum ea este reprezentată în Belgia şi în Sviţera, şi aceasta nu cu ideea măgulitoare ca să se lupte împotriva unor vecini prea puternici, dar pentru ca să constateze călcarea privilegiilor lor prin o apărare de câteva zile măcar, şi pentru ca să asigureze buna orânduială din lăuntru a ţării.
Noi credem că Franţa şi Englitera trebuie să se intereseze foarte mult la organizarea unei armii româneşti şi să favorizeze şi să sprijine drepturile şi neutralitatea Principatelor în toate privirile. E mare chestia fondării acestor state care, precum am spus, sunt menite a fi les Pays-Bas din Orient, şi nu cred că va fi mai uşoară decât a fost fondarea statelor Pays-Bas de la apus. Dacă congresul Vienei va izbuti, precum sperăm, a dezlega pentru Răsărit acest problem, care pentru Apus a ţinut aproape de 300 ani de războaie, acesta va fi unul din cele mai frumoase triumfuri ale diplomaţiei şi una din cele mai mari dovezi de biruinţă ale civilizaţiei moderne! etc.“
Mulţumită fie din partea românilor acestor vrednici campioni ai României! Numele lor sunt adânc săpate în inimile noastre şi nu se vor şterge niciodată, căci inima românului nu e uitită, şi ea păstrează pentru veşnicie suvenirul facerilor de bine. Dintre toate misiile omeneşti, cea mai nobilă este de a întinde o mână prietenă naţiilor căzute care aspiră a se ridica în picioare şi a lua rând printre celelalte naţii mari, glorioase şi puternice!