PERSONAJELE

PITARUL ENACHI DAMIAN
IORGU, nepotul lui Damian
SULGERUL GÂNGU
COMISUL AGAMEMNON
KIULAFOGLU
ZOIŢA, femeia lui Kiulafoglu
GAHIŢA ROSMARINOVICI
Baron von KLEINE SCHWABE
IŢIC, zaraf
UN PRIETEN
IFTIMI, fecior al lui Damian
MUZICANŢI, ŞARLATANI,
SLUJITORI, PRIETENI,
SĂTENI, LĂUTARI
DAMIAN, de 55 ani, poartă haine largi: antereu, brâu, blană şi căciulă brumărie.
Scenele pe petrec în Moldova.
Actul I se petrece la moşia pitarului Enachi Damian.
GÂNGU, de 50 ani, poartă asemene costum ca pitarul Damian.
PRIETENII, de deosebite vârste, sunt îmbrăcaţi ca boierii provinciali.
KIULAFOGLU, de 45 ani, poartă ochelari, cravată albă, jiletcă galbenă, surtuc lung şi fes roşu mare pe cap.
ZOIŢA, de 22 ani, este simplu îmbrăcată.
GAHIŢA ROSMARINOVICI, de 40 ani, poartă toaletă pretenţioasă şi ridicolă: beretă cu pene, rochie umflată de culoare vie şi evantai. Umerele şi braţele ei sunt goale, obrazul dres cu roşu şi împestriţat cu benghiuri.
KLEINE SCHWABE e un neamţ sărac, de 35 de ani.

ACTUL I

Teatrul reprezintă o odaie mobilată după moda veche în provincie: un pat lung, în stânga, cu perine la perete, şi mai în fiind o sobă; uşă în fund; altă uşă în stânga, care dă în odaia pitarului Damian; o a treia uşă în dreapta, care duce în sala de mâncare, şi o fereastră alăture.

SCENA I

DAMIAN (întrând în fund): Să dai degrabă curcanii la bucătărie, să-i puie-n frigare... şi să spui lui Gheorghe bucătarul ca să mi-i rumenească frumos, că i-oi da bacşiş bun... (Venind în scenă.) Ah!... ziua de astăzi este cea mai norocită pentru mine!... Astăzi vine Iorgu de la Sadagura, unde l-am trimis să-nveţe carte!... De doi ani nu l-am văzut, şi când gândesc că poate peste-un ceas am să-l strâng în braţe... parcă- mi furnică ceva prin inimă... ochii mi se păinjenesc... şi-mi vine sughiţ... (Cu dragoste şi ştergându-şi ochii.) Iorgule! dragul moşului!... Gugulea moşului!... cât necaz a mâncat el prin ţări străine!... cât s-a strădănuit drăguţul cu învăţătura prin academiile din Sadagura!... parcă-l văd zi şi noapte cu ochii pe carte, nemâncat, nebăut şi nedorind altă-n lume decât să se procopsească, după cum mi-a scris în toate răvaşele... Dragă gugule! bine zicea răposatul dascălul Ieni, Dumnezeu să-l ierte, c-ai s-agjungi om mare!. Să deie Domnul, fătul meu, să mi te-nalţi ca ciocârlia, şi cu tine să-ţi înalţi şi neamul!... Să deie Domnul s-ajungi şi ispravnic, pentru ca să faci stare mare!... Dar ce stau eu ca să vorbesc singur ca un nebun, când am o grămadă de trebi?. Astăzi dau masă mare prietenilor de buna venire a lui Iorgu... Am poruncit să-i facă borş cu găluştele, şi curechi cu raţă, şi mămăliguţă... că ştiu că-i plăcea pân’a nu se porni, şi le-o fi dorind ca nişte zaharicale, dragul moşului!... Am adus înadins pe Barbu de la Iaşi, ca să-i cânte: “Frunză verde... “, pentru că pe-acolo, prin academiile din Sadagura, nu cred să mai fi auzit cântece de-a noastre de cele bătrâneşti... Măcar că şi pe-acolo or fi mozâcanţi... da geaba... n-au haz... Eu când aud ţârlâituri de cele nemţeşti, îmi vine să-i ieu cu toropala... Îţi scârţie, frate, câte două ceasuri la ureche nişte bazaconii, de nici dracul nu-i înţelege... ş-apoi zic că fac corţent... mări, ducă-se la naiba cu corţentu-le cu tot!...

SCENA II

DAMIAN, IFTIMI

IFTIMI (intrând cu sfială pe uşa din fund): Cucoane Enachi... cucoane Enachi...
DAMIAN: Ce este, prostule?
IFTIMI: Cucoane!... am dat curcanii la bucătărie...
DAMIAN: Ş-ai spus bucătarului să-i rumenească bine?
IFTIMI: Ba nu...
DAMIAN: Ce fel, ba nu?
IFTIMI: D-apoi... n-are cu ce să-i rumenească.
DAMIAN: Ce zici, măi?
IFTIMI: După ce n-ai cumpărat rumeneală din târg...
DAMIAN: Ieşi afară, dobitocule... Auzit-ai tontul!... să rumenească curcanii cu rumeneală!
IFTIMI: Ei, doar nu sunt bucătar...
DAMIAN: Hai, lipseşti şi du-te de stă la poartă ca să-mi dai de ştire când a veni Iorgu.
IFTIMI: Iaca mă duc.
DAMIAN: Aşteaptă!... Fost-ai, după cum ţi-am zis, să pofteşti la masă boierii la care te-am trimis?
IFTIMI: Am fost şi la boieri şi la boieriţe...
DAMIAN: Nu cumva ai făcut iar vro dobitocie, după obiceiul tău?
IFTIMI: Da cum, Doamne iartă-mă?... am fost pe la toţi şi le-am spus curată vorbă: M-a poftit boierul să vă poruncesc ca să veniţi la masă la d-lui.
DAMIAN: Ce fel? să le porunceşti?... măi hoţule, tot pe dos ai să vorbeşti?
IFTIMI: Ei, iar m-ai apucat la sucit ca pe-un fus... Dă-mi pace să vorbesc cum pot... ce dracu! dac-aş fi şi eu prost ca d-ta, n-aş fi un biet boier.
DAMIAN: Iar?... bată-te cucul să te bată!... Hai, du-te de te pune la pândă.
IFTIMI: Mă duc... şi cum oi vedea pe cuconaşul Iorgu...
DAMIAN: S-alergi iute să-mi dai de ştire.
IFTIMI (în parte): Mă duc la crâşmă peste drum, doar l-oi vedea mai degrabă. (Iese prin fund.)

SCENA III

DAMIAN: Mai pe dos om n-am văzut de când sunt şi, slavă Domnului! sunt de multişor. Toate lucrurile le spune şi le face anapoda; când îi zic să-mi aducă dulceţi, el îmi aduce ligheanul de spălat; când îi zic să-mi aducă de spălat, îmi aduce cafe. Mai deunăzi îl trimit în târg să-mi cumpere de zice parale tabac, şi el îmi aduce pipăruşi roşi...

SCENA IV

DAMIAN, GAHIŢA (intrând prin fund mânicasă)

DAMIAN: Cine vine?. A!....Cucoana Gahiţa Rosmarinovici!...Sărut mâna, cucoană Gahiţo.
GAHIŢA (dându-şi vânt cu evantaiul): Bonjour, mon cher arhon pitar... lan spune-mi, je vous prie, de unde-ai luat moda să trimiţi mojicii din ogradă ca să facă invitaţii în case cinstite?
DAMIAN: Ce spui, cucoană Gahiţo?... argaţii mei au făcut vro bazaconie la d-ta în casă?... nu mă-nebuni!
GAHIŢA: Nu te face, mă rog, că nu ştii...
DAMIAN: De ştiu ceva, să fiu afurisit!... Da cum socoţi c-aş da eu voie să se facă acest fel de lucruri?... Mă rog, cucoană Gahiţă, nu mă socoti un om aşa făr’ de ispravă, încât eu însumi să poruncesc slugilor mele ca să facă pozne în case străine... Pân’acum, slavă Domnului! pitariul Enachi Damian n-a dat semne de nebunie, şi numele lui a fost totdeauna cinstit...
GAHIŢA: Da cine-ţi vorbeşte de nebunie şi pozne?... Cine-ţi zice că n-ai reputaţie bună?...
DAMIAN: Apoi dacă am respuntaţie bună, cum o chemi d-ta... ce zici că am trimis oamenii din ogradă?...
GAHIŢA: Da n-ai trimis pe Iftimi să mă poftească la masă?... şi tocmai pe el l-ai găsit mai cu cap pentru ca să-mi facă invitaţie?
DAMIAN: Da ce ţi-a făcut? pentru numele lui Dumnezeu!. ce-i inghitaţia ceea?
GAHIŢA: Nici invitaţie nu ştii ce însemnează?... Elei! mon cher arhon pitar, tare eşti arriéré.
DAMIAN: Ce sunt?... rierel? Mări, ce vorbe sunt aceste? Ha, ha, ha... Auzi, inghitaţie, rierel, bonjur?... Auzi parascovenii pocite?... Nu cumva, soro dragă, s-a mutat ţara Moldovei din loc?... Nu cumva suntem franţuzi, nemţi, jidovi?... şi noi, ca nişte proşti, ne credem tot moldoveni!... Ha, ha, ha, rierel, inghitaţie!...
GAHIŢA: D-ta râzi, pentru că nu te-ai adăpat de delicateţea, de eleganţa şi de sublimitatea limbii franceze.
DAMIAN: Ce să fac?... Să mă adăp?... Trebuie să ştii, cucoană dragă, că numai vitele s-adapă, dar oamenii beau... şi să mă ferească Dumnezeu de cateţie, de ganţ şi de bliblitatea d-tale!... Când mi-i sete, eu beau vin de Cotnar şi de Odobeşti; beau vin de cel moldovenesc curat, iar nu ganţuri, nici bliblităţi... Aşa să ştii.
GAHIŢA: Îi superflu să mai cozarisim împreună asupra acestui suget, pentru că nu ne înţelegem.
DAMIAN: Superfliur sau nesuperfliur... nu ştiu... dar că nu te înţeleg?... asta-i adevărat... şi mă pot jura pe cei patruzeci de sfinţi părinţi de pricep ceva din toate cimiliturile câte le înşiraţi d-voastră, işti de vremea nouă, care vă ziceţi... cum, Doamne iartă-mă?... civirasilisiţi... Ha!... civirasalisiţi; d-voastră, ipochimene alese, cărora vă este ruşine a trăi şi a grăi ca părinţii voştri; d-voastră, oameni procopsiţi şi mai ales pricopsiţi, care vă faceţi momiţele altora, împrumutând de la străini numai cele rele, nemaiputând trăi decât cu bonjur, cu blamange şi cu parle, marle cheschevu; şi cărora, în sfârşit, vă e ruşine să fiţi moldoveni curaţi, români get-beget... (În parte.) De mi-a veni şi Iorgu cu superfliururi, îl ciomăgesc.
GAHIŢA: Cucoane Enachi... n-am venit în casa d-tale pentru ca să mă ofansariseşti... şi dar te poftesc să-ţi mai ţii gura, c-apoi...
DAMIAN: C-apoi poate mi-i cere duel?... Atât ar mai trebui... să iasă şi femeile la duel!... c-apoi s-a pricopsit de tot biata Moldovă! (Cu blândeţe.) Ian ascultă-mă, dragă cucoană Gahiţă... nu te mânia... eu te-am văzut mititică cât o şchioapă ş-am fost bun prieten cu tatăl d-tale şi cu bărbatul d-tale, Dumnezeu să-i ierte!... În urmare, mi se poate trece câte le zic. În vremea mea, dragă cucoană Gahiţă, bătrânii aveau voie să grăiască ce le plăcea, pentru că pe-atunci tot omul cu părul alb era cinstit... şi cred că străinii nu ne-au stricat încă toate obiceiurile cele bune.
GAHIŢA: Departe de a ni le strica, arhon pitar, străinii ni le-au adus în perfecţie.
DAMIAN: în ce, mă rog?
GAHIŢA: În gradul civilizaţiei care domneşte astăzi în Europa.
DAMIAN: Unde?...
GAHIŢA: Aici în provincie nu poţi judeca reformaţia care s-a introdus în ţară; dar du-te, je vous prie, în capitalie; du-te de vezi magaziile lui monsiu Miculi; du-te de vezi paveua cea nouă...
DAMIAN (în parte): Ba că chiar! hodoronc-tronc.
GAHIŢA: Du-te de te întâlneşte cu cavalerii de acolo… şi să admirezi amabilitatea lor... să-i auzi ce complimente delicate îţi fac; iar nu cum faceţi d-voastră, care vă slujiţi de cuvinte groase şi ziceţi fiecărui lucru pe nume, fără a vă închietarisi de urechile damelor!... Du-te... intră în saloanele briliante, unde ard sute de bugii, iar nu lumânări de seu ca pe-aici... du-te de vezi oglinzile acele mari care îţi reflectarisesc tot trupul... canapelele acele elastice care te saltă cu plăcere, iar nu scaune de lemn ce-ţi intră în oase... Du-te mai ales de vezi damele acele educarisite, care stau toată ziua la oglindă de-şi împodobesc graţiile figurii şi ale trupului, iar nu ca pe la noi, să meargă la bucătărie şi la spălătorie, ca să-şi feştelească rochia şi degetele. Du-te de le vezi toate acele, ş-apoi mi-i zice dacă influenţa străinilor ne-au stricat mintea sau dacă ne-au developat-o.
DAMIAN: Vel-Lopată?... Destui!... Am înţeles. (În parte.) Săracă limbă!... de te-or fi sucind şi pe-acolo tot aşa, apoi te-ai sfinţit! eşti bună de pus la zvântat în pod. (Tare.) Cucoană Gahiţă! ai toate dreptăţile, şi eu sunt un nătărău!... te mulţumeşti cu atâta?
GAHIŢA: Fie... îţi dau pardon.
DAMIAN: Foarte mulţumesc. (În parte.) De mi-a veni şi Iorgu în doaga ei, îl trimit la Golia.

SCENA V

DAMIAN, GAHIŢA, GÂNGU (venind din fund)

GÂNGU (vorbind tare ca un surd): Ei, măi Enachi!... adevărat că vine astăzi Iorgu de la Sadagura?
GAHIŢA (în parte): Carnacsî! că m-au speriat... quel manant!
GÂNGU: Mi-a spus-o azi Îftimi, când a venit să mă poftească... Când ai şti cât îi de veselă Marghioliţa, fiică-mea, că-i vine logodnicul?... parcă are argint viu într-însa... Sare prin casă, frate, şi jioacă drăgaica ca o nebună!... Măi, măi, măi!... Ce-s fetele ieste!... cum le pomeneşti de bărbat, îţi sar în cap de bucurie... Marghioliţa, cât pe ce era să mă gâtuie...
GAHIŢA (în parte): Of! nu pot să sufăr surdul ista... răcneşte parc-ar fi toţi surzi ca dânsul.
GÂNGU (către Gahiţa): Aud?... bunătatea matale... eu sunt sănătos... da mata?
GAHIŢA: Nu te-am întrebat cum te afli.
GÂNGU: Eşti sănătoasă?... îmi pare foarte bine... Vezi mata, dragă... sănătatea-i ca o iapă albă... cum trece dealul, nu se mai vede.
GAHIŢA (în parte): Auzi vorbe de provincie!
GÂNGU: Să te păzeşti, dragă cucoană Gahiţă, pentru că, la vârsta noastră, cataroile sunt foarte şugubeţe.
GAHIŢA (mânioasă): Cine ţi-a spus d-tale că am cataroi?…
GÂNGU: Precum zici foarte bine... ele deodată, nitam-nisam, te trântesc alivanta plăcinta-n groapă... mai ales la vârsta noastră.
DAMIAN (în parte, râzând): Alta-i zice, alta-i răspunde... are haz.
GAHIŢA (apropiindu-se de Gângu şi strigându-i tare la ureche): N-auzi, surdule?... ţine-ţi vorbele-n gură şi nu te obrăznici mai mult...
GÂNGU: Ei!... aud!... ce strigi aşa tare?... că doar nu-s surd.
GAHIŢA (în parte): Îmi vine nu ştiu ce să-i fac... Quel manant, oh ciel!
GÂNGU: Măi Enachi! ce are Rosmarinovicioaia, de-mi zice că mă obrăznicesc?...
DAMIAN (tare): Ce-o năpăstuieşti şi tu de-i zici că pătimeşte de cataroi ca babele?
GÂNGU: D-apoi n-a spus-o ea singură mai dinioare?... ce dracul, doar aud bine... mi-s...
GAHIŢA: Destul, je vous prie, cu astfel de vorbe, c-apoi mă-nchin cu plecăciune.
GÂNGU: Bine-ai face, bine-ai face cucoană Gahiţo... Ceaiul de soc, după cum zici, îi tare folositor pentru cataroi; dar socot că floarea teiului îi şi mai bună... Întreabă, dacă nu mă crezi, pe baba Angheluşa, ştii... cea care face dresuri de obraz… o cunoşti...
GAHIŢA (lui Damian): Mon cher arhon pitar, se vede că doreşti ca să ies din casa d-tale, de vreme ce siuportariseşti o astfel de infamie.
(Se pune pe un jilţ în dreapta, mânioasă.)
GÂNGU (Gahiţei): Aud?... Grăsimea de gâscă îţi pare mai bună?
DAMIAN (trăgând deoparte pe Gângu): Taci, măi Gângule... nu vezi că cucoana Gahiţa-i damă de moda nouă, care, cu cât îmbătrâneşte, se socoate mai tânără?... Ce dracu-i vorbeşti tot de leacuri?
GÂNGU (râzând): Ba zău?... Iaca dracul!... şi poate mai gândeşte la măritiş?
DAMIAN: Mai ştii pozna?
GÂNGU (râzând): Da bine, măi Enachi, dacă le-a veni în cap babelor să se mărite... ce-or face fetele?... de pildă: Marghioliţa mea?
DAMIAN: Pentru dânsa nu-i nici o grijă... Ştii c-am hotărât amândoi s-o dăm după Iorgu...
GÂNGU: Şi când jucăm la nuntă?
DAMIAN: Într-o săptămână.
GÂNGU: Işala!
GAHIŢA (în parte): Carnacsî! iar m-au speriat... parcă l-au umflat Rusaliile.
(Se aud paşi la uşa din fund.)

SCENA VI

DAMIAN, GÂNGU, GAHIŢA . PRIETENI

DAMIAN: Ce s-aude?... vin prietenii... Iată-i buluc!... Bine-aţi venit, prieteni buni, să vă împărtăşiţi de bucuria mea!... Astăzi soseşte Iorgu şi cred că-ţi bea cu toţii voiniceşte în sănătatea lui.
UN PRIETEN: Las’ pe noi, vere Enachi... dacă-i treaba pe-nghite-Agachi... Helbet! nu te-om da noi de ruşine.
GAHIŢA (în parte): Ian auzi-i cum vorbesc!... ş-apoi mai au curaj să critice tinerii noştri!
PRIETENUL: Vere Enachi! scos-ai încalte vin de cel din vremea lui Han-Tatar?
GÂNGU (apropiindu-se de el): Aud? Eu sunt sănătos, slavă Domnului! da d-voastră? cum o mai duceţi?
PRIETENUL: Ce să ducem, vere Gângule?
GÂNGU: O duceţi bine?... mă bucur... Vedeţi d-voastră că sănătatea- i şugubeaţă!... când îi zici: “Sus, Gahiţo!”, îţi răspunde: “Cârc, Frangoleo!” (Toţi râd, afară de Gahiţa.)
GAHIŢA (în parte): Iar se leagă surdul de mine... se vede că-l paşte păcatul astăzi.
DAMIAN: Da ian poftim, fraţilor... ce şedeţi în picioare? că doar nu vin turcii... Poftim de şedeţi în...
GAHIŢA (curmându-i vorba): Pe scaune.
(Toţi se pun pe divan şi pe scaune. Gângu şade în picioare.)
DAMIAN: Vere Gângule, da nu şezi?
GÂNGU: Ba mi-i foame, dar oi mai aştepta pân’ ce-a veni Iorgu.
PRIETENUL: Vere Enachi... lan mai spune-ne ceva de Iorgu... ce-a mai făcut el pe-acolo, prin ţara Neamţului?... ce-a mai învăţat?... trebuie să fie acum plin de az-buchi ca un stup.
DAMIAN: Mai ştiu eu, fraţilor, câte-a mai învăţat bietul copil!... El mi-a scris că a trecut din scoarţă-n scoarţă şi Miftorloghia şi Fizolofia şi Mantemadica şi Historia!... unde să le ţin minte câte mi-a înşirat pe hârtie?
PRIETENUL: Bre! s-o fi făcut dobă de carte ş-o fi întrecut pe răposatul dascălul Ieni, Dumnezeu să-l ierte!
DAMIAN: Ce întrecut, vere!... l-a lăsat în urmă, cale de-o poştă.
(S-aud afară pocnete de bici.)
PRIETENUL: Na poştă; când vorbeşti de lup, lupu-i la uşă. Oare nu cumva îi Iorgu, vere Enachi?..

SCENA VII

Cei dinainte, IORGU

DAMIAN (alergând la uşă): Ba-i el!... Inima-mi spune că-i el... Iată-l!...
IORGU (intră şi se aruncă în braţele moşului său): Mon oncle!
DAMIAN: Vin’, gugulea moşului! (Îl sărută ş-apoi caută la el cu dragoste.) Ian vedeţi-l ce moţpan mare s-a făcut! parcă-i Alexandru Machedon.
IORGU (în parte): Uf! (Tare.) Mon cher oncle, cât sunt de fericit!...
DAMIAN: D-apoi eu, fătul meu! d-apoi eu!... Vin’ să te mai sărut o dată... (Plângând.) Când gândesc că nu l-am văzut doi ani de zile!... Ce vă pare, fraţilor?... aşa că-i nostim? aşa că-mi seamănă mie?
GÂNGU: Aud?... câte ceasuri?
DAMIAN (luând pe Iorgu de mână): Vină să faci cunoştinţă cu prietenii mei. D-lui îi slugerul Gângu, un prieten vechi a băbacă-tău. Nu-ţi aduci aminte de el?
IORGU: Ha... Ian stă... Nicidecum.
DAMIAN: Da cum dracu l-ai şi uitat?... El te-a purtat în braţe... adă-ţi aminte când te jucai de-a baba-oarba cu Marghioliţa, cu fata lui.
IORGU (cautând cu lornionul la Gângu): Ha... acum mă suvenarisesc. (Apropiindu-se de Gângu.) Mon cher monsiu Gângu, îmi pare bine că reînnoiesc amiciţia cu d-ta.
GÂNGU: Aşa ş-aşa, nici prea-prea, nici foarte-foarte... numai că mi s-au cam lungit urechile de foame. (În parte.) Ce dracu are de se uită la mine prin geam?... (Tare.) Ian ascultă, Iorguşorule, nu cumva ai prins orbul găinilor?
DAMIAN: Cu adevărat. Iorgule, ce însemnează sticluţa asta care ţi-o tot bagi în ochi?
IORGU: Mon cher oncle, citirea necontenită a uvrajelor mi-a cam slăbit puterea razelor vizuale.
DAMIAN: Ce ţi-a slăbit, fătul meu?
GAHIŢA: Puterea razelor vizuale... Aceste cuvinte tehnice vreau să zică că i-au slăbit ochelnica.
IORGU (în parte): Cine să fie dama asta care mă înţelege atât de bine?... (Apropiindu-se de Gahiţa.) Madamă, cu toate că n-am avut felicitatea de a-ţi fi recomandat, dar mă folosesc de ocazia aceasta, pentru ca să te rog să mă noroceşti cu declinaţia numelui d-tale.
DAMIAN (cu mirare, în parte): Ce dracu-i zice?
GAHIŢA: Monsiu Georges, desirul unui cavaler amabil ca d-ta nu poate rămânea neîmplinit... par conséquence, mă grăbesc a-ţi declinarisi numele meu... eu mă numesc Gahiţa de Rosmarinovici, votre servante.
IORGU: Eu sunt, au contraire, votre serviteur, madamă, şi de doresc ceva, este numai să se prezenteze vro ocazie, pentru ca să-ţi pot dovedi admiraţia de care sunt cuprins pentru graţiile persoanei d-tale.
GAHIŢA (în parte): Na cavaler!...
DAMIAN (luând pe Gângu deoparte): Măi Gângule, înţelegi tu ce limbă vorbeşte Iorgu cu Gahiţa?
GÂNGU: Zici c-a ploua?... Nu cred... n-am auzit buraticul azidimineaţă.
PRIETENUL (către alt prieten). Pare-mi-se, vere Constandine, că şi Iorgu s-a nemţit.
DAMIAN (în parte): Oare nu cumva a uitat şi Iorgu româneşte? (Tare.) Iorgule, Iorgule! ian mai întoarce-te şi spre noi... mai spune-ne ceva de la Sadagura… despre călătoria ta...
IORGU: Pardon, mon cher oncle; n-am vreme acu, că prezentez omajurile mele sexului frumos... asta-i datoria fiecărui galant om.
DAMIAN: Mări, băiete, lasă deoparte, majurile şi sescul şi răspunde- mi curat la ceea ce te-ntreb.
IORGU: Apoi ce să-ţi spun, mon cher oncle? Când a trăit cineva într-un târg civilizat ca Sadagura şi când este silit în urmă a veni într-o ţară ticăloasă ca a noastră, contrastul i se pare atât de piramidal, încât nu poate găsi cuvinte destul de energice pentru ca să explice ceea ce simţeşte înlăuntru.
GAHIŢA: Rezon... are rezon monsiu Georges. Iaca, de pildă, eu, care am voiajarisit şi care am fost la Cernăuţi... nu pot să mă deprind nicidecum cu Moldova... Of!... de-aş scăpa mai degrabă de ţara asta!
DAMIAN: Da bine, mă rog, ce are Moldova de nu vă mai place cum aţi călcat peste graniţă?
IORGU: Ah, mon cher oncle!... nu mă sili să-ţi spun câte are şi câte n-are...
DAMIAN: Da spune, spune... N-are şi ea târguri?... N-are şi ea oameni ca şi celelalte ţări? N-are munţi, copaci, ape, vite?
GAHIŢA: Ba are prea multe... prea multe!
DAMIAN: Nu te-ntreb pe d-ta. (Lui Iorgu.) Spune ce-i lipseşte bietei Moldove?... Nu-s oamenii buni şi cu frica lui Dumnezeu?... Nu este grâu bun? Nu este vin bun?... Nu-i, în sfârşit, belşug în ţară?... ce vă trebuie mai mult?... N-am dreptate, vere Gângule?
GÂNGU (căutând la ornic): Aud?... opt ceasuri.
IORGU: Ah, mon cher oncle!... Ce-mi pomeneşti d-ta de grâu, de vin şi de vite?... Aceste materialuri sunt bune cu adevărat, dar nu aduc nici o înaintire inteligenţei... Ce ne foloseşte că avem cele trebuincioase pentru hrana trupului, dacă mintea moare de foame?
PRIETENUL (către alt prieten): Ian auzi, vere Constandine, zice că mintea moare de foame... (Pufneşte de râs.)
IORGU: Ce-i o ţară fără canaluri, fără comerţ, fără industrie, fără drumuri, fără lib...
GÂNGU (strănută tare): Aferim!
PRIETENUL (către alt prieten): Auzi, vere, zice că n-avem drumuri?... dar el pe ce-a venit cu poşta?...
DAMIAN: Ian ascultă, Iorgule... dacă vrei să-mi faci mulţumire, te poftesc... altă dată să nu mă mai ameţeşti cu astfel de fleacuri... Ţara Moldovei îi binecuvântată de Dumnezeu! şi cine nu ştie s-o iubească şi s-o preţuiască nu-i vrednic să-i mănânce pâinea şi sarea.
GÂNGU (strănută): Aferim!... vrei tabac?
DAMIAN (luând o priză): Foarte mulţumesc. (Strănută.)
TOŢI: Să-ţi fie de bine!
DAMIAN: Amin!
(Se aud lautarii afară.)
DAMIAN: Iaca şi scripcarii!... Hai să ne punem la masă.
TOŢI: Haideţi, haideţi!
IORGU (dă braţul Gahiţei): Madamă, fi-voi destul de felice ca să nu-mi refuzariseşti braţul?
GAHIŢA: Ce se potriveşte!... sunt foarte flatarisită...
IORGU: Fiind lângă d-ta la masă, mă voi crede în sânul civilizaţiei din Sadagura.
GAHIŢA: Nu mai puţin şi eu mă voi suvenarisi de Cernăuţi.
(lautarii intră cântând pe uşa din fund, trec scena şi ies pe uşa din dreapta. După ei ies Iorgu şi Gahiţa, dându-şi braţul, pe urmă ies prietenii şi, în sfârşit, Damian şi Gângu.)
DAMIAN (lui Gângu): Tare-s îngrijit, măi Gângule, despre Iorgu!... ce socoţi şi tu?
GÂNGU: Dac-a ploua, pun rămăşag. (Ies amândoi.)
(În tot timpul scenei a 8-a se aud lautarii în culisele din dreapta şi din timp în timp câte un “Vivat!”)

SCENA VIII

IFTIMI (intră beat pe uşa din fund): Pân’acu am şezut la pândă-n crâşmă, şi degeaba... cu toate că m-am şi uitat eu într-o părere, doar l-oi zări... Se vede că cuconaşu Iorgu n-are de gând să vie astăzi... Facă cum a vrea... De-a veni, a fi bun venit! iar de nu, nu. Ian să vedem eu pe degete (numarând pe degete):... n-a veni, a veni, n-a veni, a veni, n-a veni!... curată socoteală... Mă duc dar iar la crâşmă să-l pândesc... Moş Niron m-aşteaptă c-o sângeapă de pelin... şi ce pelin!... când gândesc, îmi vine să cânt (cântă): “Frunză verde peliniţă“. (Se aud răcnete de “Vivat!” alăturea.) Măi!... cine chiuie în sufragerie?... Îra!... boierii-s la masă... Ian vezi-i cum chilesc!... Înghite-Agachi... să te văd... înc-o dată... ha... dăi, dăi, dăi. (În parte.) Dacă-s boieri, tot mai voinici decât noi!... beau boiereşte, cu oca. (Uitându-se iar pe uşă.) Cine-i flăcău cela care nici nu bea, nici nu mănâncă?... ce dracu-i tot şopteşte cucoanei Gahiţei la ureche?... şi-i place babei... îi place, da... Dec! se scoală flăcău de la masă şi vine-ntr-acoace?... dos la faţă ş-amandea la moş Niron. (Iese alergând-pe uşa din fund.)

SCENA IX

IORGU (intră pe gânduri, având şervetul prins de frac): Uf!... am scăpat!... Să mă mai răsuflu puţin... Borşul mi-a înăcrit stomahul; mămăliga mi s-a prins în gât, şi curechiul cel cu raţă... (oţerindu-se) brrrrr... de-aş avea un pic de colonie să-mi mai dreg mirosul... (Cu desperare.) Ainsi donc! Iată viitorimea ce mă aşteaptă!... iată viaţa ce mi se pregăteşte!... Bucate ţărăneşti cu ceapă şi usturoi, pentru plăcerea gurii!... Miros de curechi murat, pentru plăcerea nasului!... Scârţâituri şi răcnete ţigăneşti, pentru plăcerea urechilor!... şi priveliştea unor persoane urâte, ruginite şi necioplite, pentru plăcerea ochilor!... Iată în ce se-ncheie tot traiul ce am să sufăr, pân’la moartea mea... O! Sadagură, Sadagură!... Unde sunt mulţumirile ce cuprinzi în sânul tău?... Unde-s chiflele? Unde-i berea? Unde-s cartofele? Unde-i şniţelul tău cel chesarocră iesc?... Dar valţurile tale cele şvăbeşti?... Dar societatea ta cea plină de graţii?... Vai ş-amar!... Ce-o să mă fac?... îmi vine să iau câmpii, să fug în lume... departe de casa părintească; departe de provincialii aceşti fără de sentimente şi fără ideile veacului meu; departe de toţi... şi de rude, şi de ţigani, şi de curechi cu raţă...

SCENA X

IORGU, GAHIŢA ; mai pe urmă, DAMIAN

GAHIŢA: Monsiu Georges...
IORGU (tresărind): Cucoana Gahiţa!
GAHIŢA: Ce ai, mon cher monsiu Georges?... văzând că te-ai sculat de la masă, am gândit că te-a apucat vro durere la…
IORGU: La suflet?... dar!
GAHIŢA: Eşti cu adevărat indisposé?
IORGU: Şi mă mai întrebi?... Ah! nu vezi palida mea faţă?... nu vezi progresurile durerii pe trăsăturile obrazului?... nu vezi că, de când am intrat în casa asta, mă usuc, mă topesc din picioare, ca o pansea arsă de vânt.
GAHIŢA: Ce nu bei oleacă de apă de nintă?
IORGU: Apă de nintă!... Ah!... nici o băutură nu poate vindeca patimile sufleteşti şi intelectuale.
GAHIŢA (oftând): Te înţeleg!
IORGU (apropiindu-se de ea şi luând-o de mână): Mă înţelegi?... A! Slavă Domnului! că am găsit, în sfârşit, un suflet botezat care să mă înţeleagă!
(Damian, cu şervetul legat de gât, apare în uşa şi ascultă.)
DAMIAN (în parte): De înţeleg ceva, să mă ieie dracul!... ian s-ascultăm...
IORGU (cu foc): Simţeşti ce suferă inima mea aici, în atmosfera asta barbară, unde nu răzbate nici o rază a civilizaţiei?... Eu, care sunt copilul ei şi care-s hrănit cu laptele ei!...
DAMIAN (în parte): Cu a cui lapte?
IORGU: Gândeşte ce efect ţi-ar pricinui, când ţi-ar pica peste cap turnul Trisfetitelor... Asemene efect îmi pricinuiesc toate lucrurile ce mă-ncungură... Nimic nu-mi place, nimic nu mă mulţumeşte!... parcă- mi stă o greutate nemistuitoare la stomah... Nu ştiu ce să fie? mămăliga, sau altă? dar, te rog, scapă-mă din haosul acesta în care, cu cât merg, mă dau de-a rostogolul mai afund.
DAMIAN (în parte): A-nebunit!
GAHIŢA: Mon cher monsiu Georges!... eu nu doresc altă decât să te scap... dar cum?
IORGU (cu mare foc): Cum?... jertfindu-mi toate simţirile inimii tale celei pline de poezie, de melodie şi de melanholie!... Dă-mi amorul tău cel de înger tutelaire; căci de mă poate scăpa ceva pe lume, este numai dragostea ta, vergură divină şi senină!
DAMIAN (în parte): Ce să-i deie?... îmi vine mie să-i dau o palmă.
GAHlŢA (în parte): Ah! quel bonheur! mă iubeşte! (Tare.) Pudoarea sexului meu nu mă iartă ca să răspund îndată dorinţelor d-tale, dar...
(Coboară ochii.)
IORGU: Ah! Gahiţo!... suflet ceresc şi-naripat!... nu mă ecrazarisi cu astfel de vorbe!... Lasă modestia oamenilor de rând; las-o la de-alde Gângu… la persoane ne-nsufleţite de spiritul veacului, precum sunt provincialii de aici.
DAMIAN (în parte): Aşa!...
IORGU: Iar tu, Gahiţo!... tu, care ţi-ai dezvelit mintea ca o conopidă la căldura civilizaţiei; tu, care ai făcut voiajuri; tu, care ai văzut Cernăuţii!... nu te supune la nişte cuvinte deşerte, precum modestia şi piudoarea... Mărturiseşte ritos sentimentele inimii tale... spune-mi: Georges, te iubesc!... precum îţi zic eu în patru limbi: Gahiţo! Gahiţo! te iubesc! sas agapo! ich liebe lhnen! je vous aime! (Cade în genunchi.) Ah! fie-ţi milă şi mă mângâie de nenorocirea ce-am avut a mă întoarce în ţara mea şi-n casa asta!...
DAMIAN (apropiindu-se de Iorgu, tare): Aşa, tâlharule!... Casa părintească-i o nenorocire pentru tine?... Afară să ieşi, neruşinatule!... afară, ticălosule... şi să nu te mai arăţi în ochii mei, că, să n-am parte de bătrâneţile mele...
(Prietenii intră, unul cu şervetul la gât, altul cu paharul în mână, şi înconjoară pe Damian, căutând să-l liniştească.)

SCENA XI

Cei dinainte, PRIETENII ; mai pe urmă, GÂNGU şi IFTIMI

PRIETENII: Ce este?... ce este?...
DAMIAN: Auziţi, mă rog, fraţilor?.. Dumnealui cuconu Iorgu, nepotul meu, găseşte casa moşului său o năpaste pentru dânsul!... auzitaţ i aşa lucru?... Eu, care m-am strădănuit, Dumnezeu ştie! pentru ca să-l trimit în şcoli, cu cheltuieli mai pe sus decât starea mea... Eu, care l-am dorit şi l-am plâns doi ani de zile... Eu, care l-am aşteptat din zi în zi, din ceas în ceas, cu bătaie de inimă... şi toate aceste pentru ca să-l fac om de treabă!... auziţi răsplătirea ce-mi dă, ticălosul?... auziţi!... casa moşu-său! casa unde s-a născut el! casa unde-a murit maică-sa!... îIONenorocire pentru dânsul!... Afară, pân’ nu uit de tot că-ţi sunt moş.
IORGU (în parte): Îmi vine să mă-mpuşc!... (Iese prin fund foarte tulburat.)
GAHIŢA (în parte): Acu-i vremea să-i dovedesc ce este pasia amoriului... Mă duc să fiu îngerul tutelaire a lui mon cher Georges!
(Iese după Iorgu.)
DAMIAN: Degeaba vreţi să mă mângâieţi, fraţilor!... de-acum toate nădejdile mi s-au stins!... Un nepot am avut, ş-acela... l-am pierdut!... Blestemat să fie ceasul când mi-a venit în gând să-l trimit peste graniţă, la Sadagura!
GÂNGU (intră iute): Cum ai zis, vere Enachi?... vrei tabac? (îi dă tabacherea.)
DAMIAN (zvârlindu-i tabacherea jos): Du-te la dracu cu tabacu-ţi cu tot, surdule.
GÂNGU (în parte): Iaca!... Se vede că s-a cârchit vărul Enachi.
IFTIMI (alergând pe uşa din fund): Cucoane, cucoane... de când zăresc n-am pândit pe nime.
DAMIAN (furios): Lipseşti, prostule, că te ia dracul!
IFTIMI (ieşind fuga): Să te duci, duluţă...
(Cortina cade.)

ACTUL II

Actul se petrece în casa comisului Kiulafoglu, la Iaşi. Teatrul reprezintă o sală nemobilată cu trei uşi; una în fund, care duce afară; alta în dreapta, ce dă în odăile lui Iorgu; şi o a treia în stânga, care se deschide în apartamentul lui Kiulafoglu. Lângă uşa din fund, un dulap mare cu pendulă şi cu o ferestruică sub cadran. Scaune pe-mprejur.

SCENA I

IORGU (intră pe uşa din dreapta, posomorât şi pe gânduri): De când m-a alungat moşul meu din casa lui, fatalitatea s-a legat de capul meu!... toate-mi merg pe dos şi nu-i zi în care să nu am câte-o supărare!... Am alergat aici în Iaşi, nădăjduind c-oi găsi distracţii care să-mi gonească gândurile cele posomorâte; în zadar!... Cine caută distracţii în capitala noastră sămănă cu nebunul care caută cai morţi să le scoată potcoavele... Am cercat de toate, făr-a da de mulţumire!... Mi-am zdruncinat şelile prin droşce pe paveua noastră... cea vândută carâ- taşilor!... făr-a câştiga altă plăcere, decât o durere în şolduri, care m-a ţinut la pat vro două săptămâni... Am alergat ca un iepure pe câmpul Copoului, făr-a căpăta altceva decât o ocă de colb în piept şi deplina încredinţare că locuitorii Iaşului au fost şi sunt oamenii cei mai colbăiţi din toată lumea... Am fost la balurile măscărite… vreau să zic, măscuite... şi m-am întors acasă cu ideea că cei mai mulţi care-şi pun mască o fac pentru că li-i ruşine de obrazele lor!... În sfârşit, m-am dus la opera nemţească, la vodevilul francez şi la bietul teatru naţional, sărmanul!... când moare, când învie... da-i mai mult răposat!... Şi ce mulţumire am tras din toate aceste petreceri ale Iaşului?... Nimic!... (Se preumblă puţin pe gânduri.) D-apoi creditorii care-mi stau de strajă la uşă, cum se face ziuă... dă!... parcă eu le-am zis să-mi facă credit... D-apoi Iţic zaraful cărui sunt dator două sute de galbeni, cu dobândă de şaizăci la sută pe lună!... şi care mă îngrozeşte pe tot ceasul c-a da jalbă la Agie... (Cu mânie.) Dă!... cine dracul mi-a zis mie să mă potrivesc Gahiţei!... Las’ că din pricina ei m-a dat moşul meu afară din casă... dar apoi s-a şi legat de mine, nebuna, ca un scai!... Nu pot să mă desfac de dânsa nici printr-un chip!... De şase luni acum de când şade cu mine tot într-o casă... Ce să fac?... Am scris moşului meu să mă ierte, şi nici nu mi-a răspuns... Cum dracul să scap de Iţic şi să plătesc chiria odăilor comisului Agamemnon?... (Stă pe gânduri.) O! ce idee!... Comisul Kiulafoglu şade tot într-o casă cu mine; (arătând în stânga) iată apartamentul său... iată şi al meu... (Arată în dreapta.) Comisul Agamemnon îi, după alte păcate, şi însurat cu o femeie frumuşică ce nu-mi pare prea haină... Tot îi fac ceva curte... ian s-o strâng mai de-aproape... poate că... mai ştii ce?... Iubindu-mă cu nevasta, bărbatul negreşit trebuie să-mi facă credit, şi poate că m-a şi împrumuta cu bani!... Bărbaţii au fost totdeauna birnicii amorezaţilor... Bravo, Iorgule! se vede că ţi-ai ascuţit mintea pe tocila civilizaţiei din Sadagura!... A!... cine vine?... De-ar fi cucoana Zoiţa, femeia comisului! (Zărind pe Gahiţa.) A!... iaca dracul pe uscat!

SCENA II

IORGU, GAHIŢA (intrând pe uşa din fund, cu capela pe cap şi cu şalul pe umeri)

GAHIŢA: Ah! Georges, îmi vine leşin de mânie!
IORGU: Ce ai?
GAHIŢA: Pune-ţi în gând, mon adoré, că m-am dus la Miculi ca să-mi aleg o coafiură verde cu pene roşii şi aflu că a luat-o comisoaia.
IORGU: Care comisoaie?
GAHIŢA: Femeia lui Agamemnon Kiulafoglu, gazda noastră.
IORGU: Şi numai pentru atâta îţi vin istericale?
GAHIŢA: Numai pentru atâta?... Ce-ntrebare-i asta?... îmi pare curios, Georges, să-mi faci o astfel de-ntrebare mie, care am jertfit pentru tine şi reputaţie, şi nume, şi...
IORGU: Mă rog, nu mă mai ameţi cu pomelnicul jertfelor d-tale... le ştiu şi iar le ştiu pe de rost... Slavă Domnului! nu-i zi în care să nu-mi aduci aminte; că te-ai legat de capul meu ca boala de om sănătos.
GAHIŢA: Ce vorbe sunt aceste?... Tu, Georges... care mă numeai îngerul tău tutelaire!... tu, care mă numeai vergură lină şi senină! tu să-mi zici că ţi-am picat năpaste!... Ah! câtă deosebire-i între tine şi nobilul baron von Kleine Schwabe, care...
IORGU: Care te slăvea când ai fost la Cernăuţi?... ştiu... Mi-ai spus povestea asta de-o mie de ori... o cunosc!... Îi chiar degeaba dar să-mi mai pomeneşti de el.
GAHIŢA: Auzi, auzi tiranie!... nici nu mă lasă acum să vorbesc! (Plângând.) Ah!... văd că amorul tău începe a se răci şi că nu-mi mai rămâne altă decât să mor!...
IORGU: Nu-ţi mai uda basmaua degeaba!... Schimositurile aceste mă strâng de gât!... În toate zilele, tot ţipete şi bocete!... destul, pentru numele lui Dumnezeu!... că m-am săturat acum.
GAHIŢA: Te-ai săturat de-a mă videa plângând, om fără suflet ce eşti!... Când tu însuţi eşti pricina că mi s-au schimbat ochii în pâraie de lacrimi... Vai de mine! cât sunt de nenorocită!... Eu, care i-am jertfit toate palpitaţiile inimii mele! şi care l-am ridicat în fantasia mea până la al nouăsprezecelea cer!... Ce descepţie crudă! ce deşteptare fioroasă!... ce...
IORGU: Şi celelalte multe... Le ştiu pe de rost... şi, de vrei, pot să ţi le spun eu însumi... (Imitând pe Gahiţa.) Ce deznădăjduire amară! ce lovire cumplită pentru inima mea! ce durere sfâşietoare!... Toate aceste, soro dragă, sunt bune în Malvina şi în Gonzalv de Cordova1... iar pentru mine, toate aceste suspinări mă fac să casc pân’ îmi strămut fălcile... şi cât pentru lacrimile cu care mă stropeşti necontenit, trebuie să ştii că-mi dau gutunari.
GAHIŢA (cu mânie): Infame!... cum de îndrăzneşti să mă calci în picioare, pe mine, care te-am învăluit în toate fericirile lumeşti şi te-am legănat pe sânul meu ca pe un copil rătăcit în calea vieţii?...
IORGU: Şi aceste le ştiu... aşteaptă... (Imitând pe Gahiţa.) Pe mine, care te-am legănat şi te-am înviat, ca pe-o floare vestejită, la razele amorului meu!... şi care, priveghind ca un înger binevoitor asupra ta, am depărtat toate furtunile ce ar fi putut să zbuciume coardele inimii tale!... şi celelalte... Vezi, cucoană Gahiţă, că le ştiu toate de-a rândul, deşi nu le-am învăţat şi eu din romanţuri ca d-ta... în sfârşit însă, vreau să mă tălmăcesc curat... Cucoană Gahiţă, m-am săturat de toate parascoveniile şi de toate farafastâcurile d-tale.
GAHIŢA: Farafascovenii, eu!... Oh ciel!
IORGU: Dar; din pricina d-tale am făcut pe moşul meu să mă deie afară din casa lui... Atunci eram un nebun, ş-acum mă căiesc... ai înţeles?... De şase luni de zile, de când te-ai legat de mine, m-ai scos din toate minţile şi m-ai adus aici în Iaşi...
GAHIŢA: Ingratule!
IORGU: Aici nu numai că m-ai înglodat în datorii pân’în urechi, ba încă m-ai şi făcut să-mi lepăd numele tătâni-meu!... şi să iau pe-al d-tale... Auzi poznă!... să nu mă mai chem eu Damian, ci de Rosmarinovici!... zicându-mi că Rosmarinovici bate mai bine la urechi.
GAHIŢA: Misérable!
IORGU: Şi eu, ca un prost, mă potrivesc ei!... Ce-ar zice moşul meu când ar afla că mi-am schimbat porecla familiei şi că mă alung datornicii pe uliţe?... Destul, cucoană Gahiţă!... foarte-ţi mulţumesc de dragoste şi te rog de-acum înainte să-mi dai bună pace.
GAHIŢA: O! quel infâme!... Să-ţi dau pace, după ce m-ai comprometarisit?… Ah! ştiu eu de ce mă depărtezi tu acum de la sufletul tău... pentru că iubeşti pe alta, pe comisoaie.
IORGU: Ai-nebunit?
GAHIŢA: Te-am înţeles eu de mult că-mi calci într-aiurea... însă bun îi Dumnezeu!... Mi-a veni prilejul să-mi răzbun... ş-atunci... cerul va fulgera, mările s-or clătina şi pământul s-a cutremura! (Iese tulburată pe uşa din dreapta.)
IORGU: Şi dracul te-a lua!