PÂRLEA, ZÂNA - CODRULUI
PÂRLEA: O nevăstuică?
ZÂNA (aparte): Cine să fie ardeiul ăsta?
PÂRLEA (aparte): Frumuşică... ochi plini de foc... talie plinuţă... braţe de caş... îmi dau poftă de mâncare... Dacă mi-aş cerca norocul?...
(Graţios.) Puiculiţă, de-aici eşti?
ZÂNA: De aici.
PÂRLEA: Şi cum te cheamă, maică?
ZÂNA: Pădureanca mă cheamă, taică.
PÂRLEA: Pădureanca!... se vede că eşti născută în codru?
ZÂNA: Ai ghicit.
PÂRLEA: Dar... nu eşti sălbatică?...
ZÂNA: Nu cred.
PÂRLEA: Bujoraşule, aşa te vreau.
ZÂNA: Dar de ce mă vrei aşa?...
PÂRLEA: De ce?... Hm!... ascultă, măiculiţă, ce ai zice dacă ţi-aş face o propunere...
ZÂNA: Ce propunere?
PÂRLEA: Foarte nevinovată... adică să ne primblăm împreună, a la braţetă, prin cea desime.
ZÂNA: A la braţetă?...
PÂRLEA: Dar; hai să culegem cimbrişor.
ZÂNA: Nu te pricep.
PÂRLEA: Vorbă să fie... parcă n-ai mai cules cimbrişor de când eşti.
ZÂNA: De unde să culeg, dacă nu-i?
PÂRLEA (aparte): E cam prostuţă, dar frumoasă coz. (Tare ş-apropiat.) Cum se poate?... un juvaer ca mata, cu o guriţă aşa de îmbobocită, cu nişte sprâncene aşa de îmbinate... cu o talie aşa de rotunjoară. (Vrea să o apuce de mijloc.)
ZÂNA (lovindu-l peste mână): Nu pune laba.
PÂRLEA (încântat): Labă?... e nostimă de tot Pădureanca! vorbă multă, sărăcie... Ştii una?
ZÂNA: Spune.
PÂRLEA: Îmi placi, nevoie mare; m-ai fermecat, m-ai scos din ţâţâni... şi, de vrei să-ţi găseşti norocul, n-ai decât să te dai în dragoste cu mine, pe legea mea.
ZÂNA: Oare? dar cine eşti d-ta?
PÂRLEA (cu emfază): Pârlea-Vodă.
ZÂNA: Pârlea-Vodă cel vestit?
PÂRLEA (mândru): Eu!
ZÂNA: Cel frumos?
PÂRLEA: Eu!
ZÂNA: Cel drăgălaş?
PÂRLEA: Eu!...
ZÂNA: Cel şuchet?...
PÂRLEA: Tot eu! văd că mă cunoşti, ca şi când m-ai fi făcut.
ZÂNA (oftând): Ah!
PÂRLEA: Oftezi?... oftezi după mine... găinuşa tatei?... mă aşteptai?...
ZÂNA (coborând ochii): Ah!
PÂRLEA: Ei! nu mai suspina, cănăraşule, că nu-s doar nemilostiv... ştiu să compătimesc la amorurile ce aprind... Pe cât sunt de plăcut, sunt şi mărinimos.
ZÂNA: Ce bun eşti!
PÂRLEA: Aşa mi-i crasisul. (Deschide braţele.) Şi de vreme ce m-ai îndrăgit nitam-nisam... vino-n braţele mele... eu să te schimb pe tine în zâna fericirii şi tu să mă schimbi pe mine în...
ZÂNA (înaintează şi-l atinge cu o vărguţă): În curcan... (Pârlea se preface în curcan.)
PÂRLEA: Aoleo!
ZÂNA: Ha! ha! ha! încă unul!... la coteaţă. (Îl alungă.)
PÂRLEA: Glu! glu! glu! glu!
(Pârlea fuge-n pădure. Deodată s-aude-n depărtare fluierul lui Pepelea.)
ZÂNA (singură): Un fluier?... îl cunosc?... e fluierul lui Pepelea, dat lui de Zâna-Lacului, duşmana mea de moarte... El fură minţile şi pătrunde inimile. (Ascultă.) Ce armonie încântătoare!... Cu el, Pepelea poate realiza tot ce doreşte în astă lume. Pepelea se duce să scape pe Sânziana din insula fratelui meu... Cum să-l opresc de-a merge înainte?... Cum să-i smulg arma din mână, fluierul cel vrăjit?... A!... bună idee!... să iau chipul şi glasul Sânzianei, să-i ies în cale, să-l ameţesc, să-l orbesc... minunat! (Fluierul încetează.) Are să cadă şi el în mrejele mele. (Intră în pădure.)

SCENA XI

PEPELEA şi, mai pe urmă, ZÂNA-CODRULUI
ARIE
PEPELEA
În zadar alerg pământul,
În zadar mă ostenesc
Pe iubita-mi Sânziană
De la zmeu să o răpesc.
Calea-i lungă, fără margini,
Cum e şi iubirea mea,
Zi şi noapte alerg câmpii,
Făr-a mă-ntâlni cu ea.
Sărmana copilă!... o văd pretutindeni, în flori, în stele, în zori, în umbră, dar nu e decât o nălucă ce dispare şi eu rămân tot singur şi nemângăiat. (Se pune pe o rădăcină. În pădure se aude glasul Sânzianei.)
GLASUL
În zadar plâng zi şi noapte
Cerând lumii ajutor.
Nu găsesc, vai! nici un suflet
De-a mea soartă-ndurător.
PEPELEA (tresărind): Ce-aud?... e glasul Sânzianei. (Se scoală tulburat.)
GLASUL SÂNZIANEI
Viaţa mea se ofileşte
Ca un fir de iarbă-n vânt,
Şi eu, trista Sânziană,
Mă apropii de mormânt.
(Zâna-Codrului vine în scenă sub figura Sânzianei.)
PEPELEA: Sânziană-Sânziană!
ZÂNA: Cine mă cheamă?
PEPELEA: Eu, Sânziană!
ZÂNA: Cine eşti tu?
PEPELEA: Nu mă recunoşti?... Eu sunt Pepelea, care te-am scăpat de zmeu în palatul tău împărătesc... şi ţi-am adus o pasăre măiastră.
ZÂNA: Când?... a!... mi-aduc aminte... e mult de-atunci, judecând după chinurile ce-am suferit, cât am fost în puterea zmeului.
PEPELEA: Dar acuma nu mai eşti în puterea lui?
ZÂNA: Nu; am fugit din palatul lui, şi de-atunci umblu rătăcind noaptea şi stau ascunsă cât e ziua... dorul şi speranţa mea sunt de-a mă întoarce acasă la tatăl meu.
PEPELEA: Te-oi duce eu, Sânziană, eu care venisem ca să ucid zmeul, să te scap de el.
ZÂNA: Să-l ucizi?... A! fereşte-te de dânsul, căci el are un buzdugan pe care-l aruncă în depărtare de şapte poşte, şi tu n-ai nici o armă.
PEPELEA: Te înşeli, Sânziană, am două arme neînvinse, cu care pot face minuni.
ZÂNA: Două?... ce arme?...
PEPELEA: Amorul ce mi-ai inspirat şi care mă face a dispreţui toate primejdiile, toate piedicile.
ZÂNA: Cum? Mă iubeşti?
PEPELEA: Aş fi venit să lupt de moarte cu zmeul, dacă nu te-aş iubi?
ZÂNA: Ah! Pepeleo! dacă în adevăr simţi compătimire pentru mine, nu-ţi expune zilele în zadar; mai bine fugi de aceste locuri şi mă părăseşte soartei mele nenorocite.
PEPELEA: Eu să te părăsesc, după ce te-am regăsit?... Mai bucuros să mor.
ZÂNA: Ah! Pepeleo! ce mi-ar folosi un rest de viaţă dacă ai muri tu? N-ai înţeles că şi eu, din parte-mi... te iubesc?
PEPELEA (fericit): Tu pe mine? O, de-acum sunt împăratul lumii!... Vie zmei, balauri, pajuri năzdrăvane, le voi combate, le voi învinge.
ZÂNA: Dar cu ce?
PEPELEA: Cu fluieraşul ăsta pe care mi l-a dat Zâna-Lacului.
ZÂNA: Ţi-ai perdut minţile, Pepeleo?... cu o biată trestie crezi tu să sfărâmi buzduganul zmeului?
PEPELEA: Dar tu nu cunoşti puterea acestei trestioare, prin farmecul ei eu am scăpat de toate nevoile; Zâna-Lacului, care mă ocroteşte, mi-a zis să nu mă despart niciodată de fluieraşul ăsta, să nu-l dau nimănui, căci pe loc m-ar cuprinde moartea.
ZÂNA (cu glas dezmierdător): Nici mie măcar?
PEPELEA: O! ţie-ţi dau tot, tu eşti viaţa mea şi fericirea vieţii mele.
ZÂNA: Adevărat? adă fluierul ca să suflu în el, şi el să-mi spuie de este adevărat amorul tău?
PEPELEA (dându-i fluierul): Ţine.
ZÂNA (luând fluierul şi schimbând tonul): A! te-am dezarmat, nemernicule, şi te-am redus iar la nimicirea ta omenească.
PEPELEA: Ce zici?
ZÂNA: Ai crezut că sunt Sânziana?... priveşte... (Îşi scoate vălul.) Sunt sora zmeului, Pădureanca, Mama-Pădurii, şi te osândesc să intri de viu în pământ... Pieri!...
PEPELEA (desperat): A! (Încet intră în pământ.)
ZÂNA: Pieri de la lumina soarelui şi te afundă în noaptea morţilor.
PEPELEA: O, Zâna-Lacului, Zâna-Lacului!
(S-aude un tunet. Zâna-Lacului apare în văzduh, purtată pe aripile unei pajuri.)

SCENA XII

Aceiaşi, ZÂNA - LACULUI
ZÂNA-LACULUI: Stai!
ZÂNA-CODRULUI (înfiorându-se): Zâna-Lacului, sunt pierdută!
(Scapă fluierul din mână.)
ZÂNA - LACULUI: Pepeleo, ieşi din pământ. (Pepelea iese încet pe faţa pământului.) Iar tu, Pădureanco, Zâna-Codrului, tu care nu cunoşti pe lume nici mila, nici iubirea, dispari.
ZÂNA - CODRULUI (retrăgându-se speriată, se apropie cu spatele de un stejar, care se deschide ş-o înghite. Dispărând): A!
PEPELEA (îngenunchind): O! Zână binefăcătoare, cum să plătesc binele ce mi-ai făcut?
ZÂNA - LACULUI: Făcând şi tu bine altora; sună din fluier, ca să dezlegi de farmecele Pădurencei pe toţi nenorociţii care gem închişi în codrul acest blestemat.
Adio, rămâi cu bine,
Împlineşte-ţi soarta ta.
Şi gândeşte-n veci la mine,
Eu voiesc a te-ajuta.
Într-o oară de urgie
Tu mi-ai fost apărător,
Eu voi fi cu bucurie
Al tău înger păzitor. (Dispare.)
(Pepelea, luând fluieraşul de jos, sună în el; deodată copacii se deschid, lăsând să iasă din trunchiurile lor mai mulţi oameni fermecaţi de Pădureanca: Papură, Pârlea-Vodă, Macovei, Tândală, Păcală etc. Reapar toţi sub figurile lor. Muzică la orchestră. Pepelea iese.)

SCENA XIII

PAPURĂ, PÂRLEA, TÂNDALĂ, PĂCALĂ, MACOVEI, apoi LĂCUSTĂ şi STATU - PALMĂ etc.
COR
Din pădurea fermecată,
Unde gemeam făr’ de vină,
O! minune, - iată-ne, iată
C-am ieşit iar la lumină!
PAPURĂ: Uf! am scăpat!... mă întorc acasă... Cine vine cu mine?...
TOŢI: Eu! Eu! Eu!
PAPURĂ: Hai!... de-acum aibă parte Sânziana de zmeul ei; m-am săturat de vânturat lumea.
PĂCALĂ: D-apoi eu!...
TÂNDALĂ: D-apoi eu!...
(Lăcustă intră alergând cu Statu-Palmă în spinare.)
LĂCUSTĂ (între culise): Ajutor! Ajutor!...
PAPURĂ: Ce mai este?...
LĂCUSTĂ (intrând): Scăpaţi-mă!... nu mă lăsaţi.
PAPURĂ: Iaca Lăcustă-Vodă, ce-ai păţit, ce ţi-a crescut în spinare?...
LĂCUSTĂ: Mi-a crescut un uncheaş, Statu-Palmă-Barbă-Cot!... Am obosit. Sunt mort! (Cade pe pământ lângă tufari.)
STATU - PALMĂ (zărind un iepure lângă tufari, sare din spinarea lui Lăcustă şi încalecă pe iepure): Iaca iepuraşul meu cel şchiop. Te las, Lăcustă; nu mai am nevoie de tine.
LĂCUSTĂ (sculându-se): Uf! greu e de-a fi vită.
PAPURĂ: Tu o spui, Lăcustă? mă mir, mă mir... Vii cu mine acasă. Şi tu, Pârleo?
PÂRLEA: Ba, mergem să găsim pe Sânziana.
STATU - PALMĂ: Voi fi eu călăuzul.
PAPURĂ: Călătorie sprâncenată.
COR
Cale bună, cale bună,
Hai acasă împreună... etc.
(Papură cu ai lui apucă în stânga; Statu-Palmă, Pârlea şi Lăcustă, în dreapta.)
(Sfârşitul actului III.)

ACTUL IV

Teatrul reprezintă insula zmeului... în stânga, un palat văzut în profil şi terminat în faţa publicului prin un turn cu două caturi. Turnul are câte-o fereastră cu gratii de fier la fiecare cat. Dincolo de turn, poarta palatului. În fund, o stâncă, după stâncă, marea. În dreapta, un capăt de pădure... în mijlocul scenei, un puţ cu ciutură; lângă puţ două poloboace mari, un hârleţ şi un butuc de stejar.

SCENA I

PÂRLEA-VODĂ, LĂCUSTĂ-VODĂ
(La ridicarea cortinei, unul scoate apă cu ciutura din puţ, celălalt o deşartă în poloboc.)
LĂCUSTĂ: În ce hal am ajuns, vere Pârle!... noi, odinioară domni stăpânitori, iată-ne acum argaţi la blestematul cel de zmeu, care ne-a prins robi.
PÂRLEA: Păcatul omului, Lăcustă, vere!... mai cuminte făceam de urmam pe Papură, să ne întoarcem la domniile noastre, decât să alergăm nebuni după Sânziana.
LĂCUSTĂ: Aşa este, dar tatăl ei ştii că făgăduise jumătate de împărăţie aceluia care i-a deveni ginere. Şi mărturisesc că zestrea asta îmi făcea cu ochiul.
PÂRLEA: Şi mie... ş-apoi eu mai am un păcat, mi-s dragi fetele şi nevestele... Pentru ele sunt în stare să alerg pănă-n ceea lume... natură blestemată, ce vrei? (Scoate o ciutură.)
LĂCUSTĂ (vărsând ciutura în poloboc): Şi iată la ce capăt ne-au adus patimile tinereţii!... ah! ah!...
PÂRLEA: Taci, vere, nu mai scârţâi din gât, că mă înduioşezi.
LĂCUSTĂ: Buturuga cea de Statu-Palmă ne-a jucat chiulul... El ne-a scos la malul mării şi ne-a dat pe mâna zmeului... bun călăuz, mânca-l-ar guzganii!
PÂRLEA: Şi zmeul, fără nici o consideraţiune pentru nişte persoane simandicoase ca noi, ne-a pus sub aripă şi ne-a adus porto-franco în insula asta, pierdută-n fundul mărilor.
LĂCUSTĂ: Ş-aicea zmeul, tot fără acea lipsă de consideraţiune, ne-a condamnat la muncile publice, ziua-ntreagă trebuie să scoatem apă, pentru bucătăria lui. El mănâncă cât un casier şi noi... posteşte robul lui Dumnezeu... Ian priveşte, mi s-au lungit urechile de foame.
PÂRLEA: De ce nu le mănânci pe ele, vere? ai avea cu ce să tendestulezi!
LĂCUSTĂ: Ţie ţi-e a glumi, dar nu-i de glumit. Pârleo, zmeul are gând rău cu noi, ziua ne pune la muncă şi noaptea ne închide în turnul ăsta plin de şoareci... Viaţă-i asta?... te întreb?... şi mult o să mai ţie?...
PÂRLEA: Întreabă-l pe zmeu!
LĂCUSTĂ: Încaltea de-am fi avut... mângâierea de-a vedea pe Sânziana, dar unde-i?
PÂRLEA: O fi închisă şi ea într-un beci, sărmana, jertfa geloziei şi a barbariei zmeului.
LĂCUSTĂ: Se poate şi asta, dar, oricum, ea ca ea; însă noi ce ne facem? Vere, crezi tu că vom scăpa vreodată de-aicea?
PÂRLEA: Cum nu, să n-ai îndoială, vom ieşi pe ceea lume.
LĂCUSTĂ: Puşchea pe limbă-ţi...
DUO
LĂCUSTĂ ŞI PÂRLEA
Fost-am domn încoronat,
Ş-acum iată-mă argat,
Părăsit de-al meu noroc
Şi legat de-un poloboc!
LĂCUSTĂ
De nu lăsam şi casă şi domnie
Ca să alerg după căsătorie...
PÂRLEA
De nu lăsam şi tron şi bună masă
Ca să alerg hai-hui după mireasă...
LĂCUSTĂ
Eu nu păţeam aşa ruşine mare,
S-ajung un prost în desconsiderare.
PÂRLEA
Nici eu păţeam aşa ruşine,
Din domn măreţ s-ajung un prost ca tine.
ÎMPREUNĂ
Fost-am domn încoronat etc.
PÂRLEA:
Taci, vine dihania... la lucru, Lăcustă!

SCENA II

Aceiaşi, ZMEUL
ZMEUL (ieşind din palat): Umplut-aţi poloboacele?
LĂCUSTĂ: Umplut. (Aparte.) Plesni-le-ar doagele, şi ţie capul.
ZMEUL: Bine; acum le luaţi în spinare şi le duceţi în bucătărie.
LĂCUSTĂ: În spinare?... poloboace de câte 60 vedre unul?... să ne deşelăm?...
ZMEUL: Ce-mi pasă?... doi deşelaţi mai mult pe lume... mare pagubă?
PÂRLEA (demn): Nici nouă nu ne-ar păsa dac-ar fi pe spinarea altora, dar umerele noastre nu-s deprinse cu asemenea greutăţi... Ele au purtat numai sarcinile statului...
ZMEUL: Ş-acum vor purta poloboace... Hai la bucătărie, curând.
PÂRLEA: Non possumus.
ZMEUL: Ce-ai zis?
PÂRLEA: Am zis catoliceşte... non possumus, adică: mă-nchin cu plecăciune.
ZMEUL: Îndrăzniţi a vă împotrivi mie?
PÂRLEA: Îndrăznim... da!... fă cu noi ce-i voi. Eşti mai tare şi ne ai la mână, dar după ce ne-am înjosit a scoate apă cu ciutura, ca nişte argaţi... să ne mai înjosim a căra poloboace, ca nişte hamali? Niciodată, demnitatea şi filotimia nu ne iartă.
ZMEUL (ridicând palma): Vă mănâncă falca, se vede.
LĂCUSTĂ: Să nu dai, că mă mânii...
PÂRLEA (dârz): Loveşte... fii brutal, cum te arată chipul. Arată-ţi arama, ca să te vază Sânziana cine eşti.
ZMEUL (aparte): Sânziana?... are dreptate!... să mă stăpânesc, până mi-oi săvârşi cununia.
LĂCUSTĂ (lui Pârlea): Ce stă pe gânduri?
PÂRLEA: L-am făcut marţ cu elocvenţa mea.
ZMEUL: Sumeţia voastră merită o pedeapsă, dar fiindcă mă-nsor mâine cu Sânziana, vă iert; şi fiindcă o să-mi fiţi necesari pentru ospăţul cununiei, vă scutesc de căratul poloboacelor pe astăzi... Mergeţi în pădure, ca să daţi la pământ zece stejari de cei mai groşi... Hai!
PÂRLEA (lui Lăcustă): Hai să tragem un somn la umbră. (Iese în dreapta.)
LĂCUSTĂ: Bine. (Ieşind.) Poftim!... argat... hamal... şi pădurar!... Ce cumul!... of!... of!...
(Sânziana iese pe furiş şi dispare după stânca din fund.)
ZMEUL: Mişeii, nu pot să ridice măcar un poloboc plin, lucrul cel mai lesne; ce-i un poloboc? o cofă mai măricică, ş-atâta tot... Să-l duc dar eu însumi în casă pe umăr... (Îl ridică.) E uşor-uşurel, ca o pană.
(Iese.)

SCENA III

SÂNZIANA (vine-n scenă cu colivia-n mână)
SÂNZIANA: M-am furişat din palat, ca să merg la malul mării... nenorocita de mine! n-am zărit nici o corabie!... nici un ajutor nu-mi vine! Sunt uitată şi de Dumnezeu şi de oameni!... numai păsărica asta mă mai mângâie.
Spune-mi, pasăre iubită,
Cu grai dulce omenesc,
Veni-va ziua dorită,
Acest loc să părăsesc?
PASĂREA: Da! da! da! da! da! da!
SÂNZIANA
Peste munţi şi peste ape
Veni-va ursitul meu,
Într-o noapte, să mă scape
De-nchisoare şi de zmeu?
PASĂREA: Da! da! da! da! da! Vine... vine...
SÂNZIANA: Vine Pepelea?...
PASĂREA: Vine... vine... vine...
(Pe mare, în fund, se arată o barcă, cu pânzele umflate, şi în barcă Pepelea. Barca dispare după stâncă.)
SÂNZIANA (zărind barca): Iată-l... iată-l... el e, vine!!!

SCENA IV

SÂNZIANA, ZMEUL
ZMEUL (cu mirare): Sânziana afară?
SÂNZIANA (aparte): O! Doamne, ce fericire! (Vrea să alerge.)
ZMEUL (sever): Sânziană, unde alergi?
SÂNZIANA: Zmeul?!
ZMEUL: Cum ai ieşit din palat? Pe unde?
SÂNZIANA: Pe uşă.
ZMEUL: Mă cătai pe mine?
SÂNZIANA: Ba nici am gândit.
ZMEUL: Sânziană, tot supărată eşti pe mine, care mă usuc de dragoste?
SÂNZIANA (îi întoarce spatele): Iar începi cu ahturile. Dă-mi pace, nu mă mai ameţi.
ZMEUL: Mă urăşti?...
SÂNZIANA: Din toată inima.
ZMEUL: Dar ce ţi-am greşit de nu mă poţi suferi?
SÂNZIANA: Încă mă întrebi?... m-ai răpit din casa părintească... m-ai depărtat de lume, ai făcut nenorocirea mea... ş-apoi te miri că-mi eşti urât de moarte?
ZMEUL: Urât de moarte?... când vreau să te iau de soţie?
SÂNZIANA: Eu, soţia ta? Niciodată!
ZMEUL (mâniat): Aşa? Ei bine, află că nu mai târziu decât mâine avem să ne cununăm... toate sunt gata... am poftit pe toţi amicii şi pe toate rudele mele.
SÂNZIANA: Frumoasă adunătură trebuie să fie, dacă-ţi samănă... Ha! ha! ha!...
ZMEUL: Râzi?... ai vreun gând ascuns... vrei să fugi?
SÂNZIANA: Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare.
ZMEUL: Ba te-ai arunca în braţele mele, nu în valuri, şi, pentru mai bună siguranţă, mergi în casă... am să te închid în turnul ăsta, de unde n-ai putea să-ţi iei zborul.
SÂNZIANA: Aşa crezi tu? (Aparte.) Bine c-a venit Pepelea.
ZMEUL: Aşa... hai! (Vrea s-o apuce de braţ.)
SÂNZIANA (respingându-l): Nu te atinge de mine. (Intră în palat. Zmeul închide poarta cu o cheie mare.)
ZMEUL (singur): Se face că-i mânioasă?... dar cine o crede?... Când a vedea mâine rochia de nuntă şi beteala, o să zburde. Cu toate acestea (arată cheia.), paza bună nu strică... Acum hai în pădure să cărăm lemne pentru ospăţul cununiei. Ha! ha! ha! Bieţii Pârlea şi Lăcustă doboară la copaci, fără a şti că pe unul am să-l pun în frigare şi pe celalalt am să-l fierb în căldare. Ce chef!... ce chef! (Pleacă spre dreapta.)

SCENA V

ZMEUL, PEPELEA (vine de după stâncă)
PEPELEA: Bine am găsit, zmeule!
ZMEUL: Ce? un pământean aicea? de unde?
PEPELEA: Din lume.
ZMEUL: Cum ai intrat în împărăţia mea?
PEPELEA: Cum se intră.
ZMEUL: Şi cine eşti tu?
PEPELEA: Feciorul tătâne-meu.
ZMEUL: Şi ce caţi aicea?
PEPELEA: Te cat pe tine, ca să ne prindem împreună fraţi de cruce... cum e datina vitejilor.
ZMEUL: Tu cu mine? pretenţia ţi-e gogonată... dar eşti tu în stare să-ţi măsori puterile cu ale mele?
PEPELEA: Vom cerca... nu căta că-s mic; te-am mai învins o dată.
ZMEUL: Unde? când? minciuni!
PEPELEA: Adă-ţi aminte... eu te-am alungat din palatul lui Papură-Î mpărat.
ZMEUL: Tu?... bine că te-am prins în mâinile mele, să mă răzbun... vino la luptă.
PEPELEA: Bucuros... care a dovedi va fi stăpân pe viaţa celuilalt.
ZMEUL: Se înţelege... am să te strâng în braţe, până ţi-a ieşi sufletul.
PEPELEA: Şi eu pe tine, până ţi-a ieşi limba de-un cot.
ZMEUL: Mare ţi-e lauda. Vină!
PEPELEA: Ţine-te bine, zmeule.
(Se apucă brăţiş la trântă, se opintesc şi cată să se răstoarne unul pe altul.)
ZMEUL (strângându-l): Îţi place aşa?
PEPELEA (aparte): Bată-l crucea, că rău mă strânge!
ZMEUL: Ce-ai holbat ochii la cer?
PEPELEA: Cat să văd în care nor să te azvârl.
ZMEUL: Să mă azvârli în nori? (Aparte.) Ăsta-i dracul.
PEPELEA: Nu te da, zmeule, acu-i acu, una, două...
ZMEUL: Stai! eşti viteaz cât şi mine... mă prind frate cu tine... şi te poftesc la nunta mea.
PEPELEA: Pe când?
ZMEUL: Pe mâine.
PEPELEA: Cu cine?
ZMEUL: Cu Sânziana! O să facem prânz mare, o să avem şi doi domni la masă.
PEPELEA: Care şi care?
ZMEUL: Pârlea-Vodă şi Lăcustă-Vodă... mi i-a adus peşcheş Statu-Palmă.
PEPELEA: Peşcheş?
ZMEUL: Dar; aş fi preferat căprioare... dar cred c-or fi buni cu tarhon şi cu ardei.
PEPELEA: Vrei să-i mănânci? Încalte destul de graşi sunt?
ZMEUL: Unu-i plinuţ, celălalt slăbuţ, dar împănându-i cu slănină...
PEPELEA: Vor fi de minune?
ZMEUL: Acum, fiindcă eşti oaspele meu... spune-mi cum te cheamă?
PEPELEA (repede): Tot am zis c-am zis c-oi zice, dac-oi zice, tot oi zice, ca să zic c-am zis c-oi zice!
ZMEUL: Ciudat nume... cine ţi l-a dat?
PEPELEA: Naşul meu, care se cheamă: Rotofei de tei pe mirişte de mei.
ZMEUL: O fi fost de neam mare?
PEPELEA: Se rudea cu Capra calcă-n piatră, piatra crapă-n patru.
ZMEUL: Destul... ziua trece şi noi o pierdem cu vorba; cred că mi-i ajuta la pregătirile nunţii.
PEPELEA: Bucuros, ce-i de făcut?
ZMEUL: Deocamdată, cară polobocul ăsta după casă, la găinărie.
PEPELEA: Cu ce să-l car?
ZMEUL: Cu spinarea, cum fac eu.
PEPELEA: Bine; numai unul?... aş vrea să duc două odată.
ZMEUL (aparte): Zdravăn e! (Tare.) Mâine îi căra zece, acum, la treabă... te las, îţi pregăteşte fălcile, pe mâine... Eu mă duc în pădure să aduc lemne... o să facem guleai. (Iese în dreapta.) Ce chef! Ce chef!
PEPELEA (singur): S-a dus; cum să întâlnesc pe Sânziana?... Unde să fie?... În palat?... (Merge la uşa palatului.) Uşa-i închisă cu şapte broaşte... să-i dau de ştire cu fluierul. (Sună din el. Sânziana apare la fereastra de sus a turnului.)

SCENA VI

PEPELEA şi SÂNZIANA
SÂNZIANA: Pepeleo... Pepeleo!
PEPELEA (văzând-o): Iat-o! Iat-o... ea-i! Sânziană! Tu eşti? Tu eşti?
SÂNZIANA: Eu, Pepeleo, roabă şi foarte nenorocită!... vrea zmeul să mă silească a mă cununa cu dânsul... Să nu mă laşi, Pepeleo!
PEPELEA: N-ai grijă, iubito... am venit înadins ca să te scap... Poţi ieşi la noapte din palat?
SÂNZIANA: Ba nu, zmeul mă închide în turn... dacă ai avea iarba fierului, ai putea să sfărâmi broaştele.
PEPELEA: N-am nevoie de iarba fierului... dar spune-mi ce face zmeul după ce te-nchide?
SÂNZIANA: Mănâncă, bea, se-mbată şi doarme dus.
PEPELEA: Minunat!... Să fii deşteaptă astă noapte.
SÂNZIANA: Ah! Pepeleo!... de m-ai scăpa de-aice, te-oi iubi toată viaţa mea... ia seama, vine zmeul. (Dispare.)
PEPELEA (singur, ia hârleţul de lângă fântână şi începe a săpa împrejurul ei, cântând):
Cine sapă
Dă de apă
Şi s-adapă
Păn’ ce crapă.

SCENA VII

PEPELEA, ZMEUL, PÂRLEA, LĂCUSTĂ
(Pârlea şi Lăcustă intră purtând pe umeri un stejar lung şi gros. Ei cad pe brânci sub greutatea copacului.)
ZMEUL: Hai, leneşilor, mai iute, mai cu inimă; duceţi stejarul în lemnărie.
LĂCUSTĂ: Aoleo... aoleo, nu mai pot.
PÂRLEA: Nici eu, sunt turtit.
LĂCUSTĂ: Sunt spetit.
PÂRLEA: Sunt şoldit!
LĂCUSTĂ: Sunt murit!
ZMEUL: Ian priveşte, mişeii, nu-s în stare să ducă un stejar în spate, ei doi.
PÂRLEA (sculându-se): Ducă-l cine-i zmeu sau vită... noi suntem de-o altă făptură.
ZMEUL: Ba de-o altă friptură.
PÂRLEA: Ce friptură... cum friptură? eu, friptură?
ZMEUL: Tu... stejarul ăsta are să te rumenească pe tine-n frigare... şi pe Lăcustă să-l fiarbă-n căldare.
LĂCUSTĂ: Ce căldare, cum căldare... eu, în căldare?
ZMEUL: Aşa; nu vreţi să duceţi copacii în bucătărie?
PÂRLEA: Ţi-am declarat-o catoliceşte: non possumus.
ZMEUL: Bine, vă veţi căi în curând de înteţarea voastră. (Se apropie de copac.)
PÂRLEA: Ce zici tu, Lăcustă, te-ai căi?
LĂCUSTĂ: Ba nici gândesc; bine c-am scăpat nestricaţi şi frumoşi.
ZMEUL: Poftim... o surcea de lemn, şi ei nu au curajul să o care, mişeii!
LĂCUSTĂ: Auzi, vere, cică-i surcea gojgogea stejar!
PÂRLEA: Nu te potrivi, vere, lasă-l să bodogănească.
ZMEUL: Să-l duc tot eu în bucătărie... Haide. (Ridică copacul subţioară şi pleacă.)
PÂRLEA: Bre... ian priveşte, a ridicat copacul subţioară... zdravăn e, bată-l codrul!
LĂCUSTĂ: Să juri că merge la Şosea cu beţişorul în mână, ca un coşcodan.
PÂRLEA: Ducă-se călare pe el, până s-o lovi de toarta pământului.
ZMEUL (ieşind): Răbdare, răbdare pănă mâine.
PÂRLEA (înaintând): Ce-a spus?
LĂCUSTĂ: Ce-a zis?
PEPELEA (ieşind după fântână): A zis că o să vă facă bucate.
LĂCUSTĂ: Ce văd? Pepelea?
PEPELEA: Eu... Zmeul m-a poftit la masă.
PÂRLEA: Cum, şi tu ai să mănânci din noi?
ZMEUL (revenind): Hei! Tot voi zice, umput-ai poloboacele?... Ce faci acolo cu hârleţul?
PEPELEA: Sap puţul primprejur.
ZMEUL: Pentru ce?
PEPELEA: Să vezi, frate zmeule; am chitit aşa, decât să cărăm apă cu poloboacele, mai nimerit ar fi să iau puţul în spinare... şi să-l duc în bucătărie, odată pentru totdeauna.
ZMEUL (uimit, aparte): Bree!... adineoarea căta să mă azvâlă-n nori, ş-acum vrea să-mi care puţul?... Grozav om şi primejdios!... Trebuie numaidecât să mă dezbar de el. (Stă pe gânduri.)
LĂCUSTĂ (lui Pârlea): Gogonată-i.
PÂRLEA: Nu încape pe uşă.
PEPELEA: Hei, puneţi mâna cu toţii să scoatem puţul din pământ şi mi-l aşezaţi pe spate; dar, luaţi bine seama, nu cu gura-n jos; odată — una, două!
ZMEUL: Nu!... Pepeleo dragă, nu te osteni, lasă puţul la locul lui, e deprins din copilărie a sta aici.
PEPELEA (azvârle hârleţul): Fie cum vrei, eu cătam să te îndatorez.
ZMEUL (strângându-i mâna): Mulţumesc, frăţioare.
(Pepelea dă un răcnet de durere.)
ZMEUL: Ce este?
PEPELEA: Am crezut că ţi-am frânt mâna, strângând-o într-a mea.
ZMEUL (aparte): E primejdios! (Tare.) Dar începe a înnopta. (Lui Pârlea şi Lăcustă.) Intraţi la culcuş în turn, voi doi; cât pentru tine, frate Pepeleo... n-am unde să te adăpostesc; culcă-te colea, lângă fântână, la răcoare; şi dormi întruna pănă dimineaţa.
PEPELEA: Las’ pe mine.
ZMEUL: Deci, noapte bună.
PEPELEA: Visuri cornorate!...
ZMEUL (urmând pe Pârlea şi Lăcustă, care intră în palat, zice aparte): Cum o adormi, am să vin să-l ciomăgesc, până l-oi ucide.
(Iese.)
PEPELEA: Zmeul are vrun gând rău cu mine; să mă prefac că dorm... Unde să mă culc? Ha! pe trunchiul ăsta, dar să-mi pun fluierul pe piept, ca un scut.
(Se întinde pe trunchiul de lângă puţ, se acoperă cu mantaua şi-şi afundă pălăria pe cap, încât nu se mai cunoaşte.)

SCENA VIII

PEPELEA şi SÂNZIANA
(ea se iveşte la fereastra de sus a turnului)
SÂNZIANA: Pepeleo!
PEPELEA: Sânziană!
SÂNZIANA: Fugim?... Zmeul a intrat în casă, sunt cu nerăbdare să ies din turn.
PEPELEA: Fii liniştită şi fă-te că dormi... Ţi-oi da de ştire când a veni momentul.

SCENA IX

PEPELEA, SÂNZIANA, PÂRLEA, LĂCUSTĂ
LĂCUSTĂ (la fereastra de jos a turnului): Iată-ne iar în puşcărie.
PÂRLEA: Mai bine aici, decât în frigare şi în căldare.
LĂCUSTĂ (oţărându-se): Brrr.... Pârleo, nu zăreşti pe Pepelea?
PÂRLEA: Pare-mi-se că doarme, colo, lângă puţ.
LĂCUSTĂ: N-ar putea el să ne scape?
PÂRLEA: Taci, aud zmeul.
LĂCUSTĂ: Vine să ne taie de pe-acum. Brr...
PÂRLEA: Taci!... nu tot bârâi, că bârâi şi eu.

SCENA X

Aceiaşi, ZMEUL
ZMEUL (iese încet din palat, armat cu buzduganul, tainic): Doarme! (Încet.) Frate, frăţioare... Nu răspunde... a adormit... acu-i vremea să-i turtesc tidva cu buzduganul. (Se apropie de Pepelea pe vârful picioarelor şi loveşte în trunchi cu buzduganul.) Na, una; l-am ameţit... să-i mai dau vreo câteva (loveşte), două, trei, patru; tare căpăţână!...
LĂCUSTĂ: Ce face zmeul dracului?... în cine bate cu buzduganul?
PÂRLEA: În bietul Pepelea.
LĂCUSTĂ: L-o fi ucis hoţul.
PÂRLEA: Cel puţin i-a făcut scăfârlia numai ţăndări.
ZMEUL: De-acum cred că-i ajunge... nu mişcă... L-am ucis!...m-am dezbărat de el. (Pleacă şi iar se întoarce.) Dar tot să-i mai trag una, drept adălmaş. (Mai loveşte încă o dată; buzduganul se sfărâmă.) Na! mi-am frânt buzduganul, arma mea cea mai puternică!... ce fac eu acum fără ea, dar fie! încalte l-am ucis... Ce chef!, ce chef!... Hai deacum la culcare. (Intră în palat.)
LĂCUSTĂ: Sărmanul Pepelea!
PÂRLEA: Parapanghelos de-acum.
LĂCUSTĂ: Ba iaca învie, învie!... mare minune!
(Pepelea se mişcă şi se ridică.)
LĂCUSTĂ: Pepeleo...
PEPELEA: Cine mă cheamă?...
LĂCUSTĂ: N-ai pierit?...
PEPELEA: Nu cred... am dormit dus.
LĂCUSTĂ: Dar n-ai simţit nimic prin somn?
PEPELEA: Ba, parcă m-au pişcat nişte ţânţari.
LĂCUSTĂ -PÂRLEA: Breee! breee! bree! bree!
(A înnoptat; cer cu stele.)
PEPELEA (sculându-se): Groaznic m-a ciomăgit fratele meu de cruce! noroc c-a lovit în fluier... dar încalte şi-a frânt buzduganul... minunat!... o armă mai puţin în mâinile lui... oare ce face el acum?... s-a culcat?... a adormit?... (Se apropie de poarta palatului şi ascultă. Se aude un horăit grozav înăuntru.) Doarme butuc... şi horăieşte ca o moară stricată... acu-i vremea de scăpat pe Sânziana şi pe bieţii voievozi, să le dau semn.
(Cuartet)
PEPELEA
Sânziană, te deşteaptă,
Eu te chem la sânul meu.
Al tău mire te aşteaptă
Să te scape-acum de zmeu.
SÂNZIANA(ivindu-se la fereastră)
Ah! Pepeleo, sunt deşteaptă
Ca şi viul dor al meu.
A mea inimă aşteaptă
Ca să zbor la sânul tău.
PÂRLEA şi LĂCUSTĂ (la fereastra de jos)
Groază-n mine se deşteaptă,
Mă frământ-amar şi greu.
Moartea crudă ne aşteaptă
În căldarea celui zmeu.
PEPELEA
Am călcat, venind la tine,
Peste nouă ţări şi mări.
SÂNZIANA
Am răbdat, gândind la tine,
Mii şi mii de supărări.
PEPELEA
Dar acum soarta surâde,
Raiul dulce se deschide.
SÂNZIANA
Orişiunde-oi fi cu tine
Va fi raiul pentru mine.
(Împreună.)
PEPELEA
Sânziană, mă aşteaptă
Să te scap de crudul zmeu...
SÂNZIANA
A mea inimă aşteaptă
Ca să zbor la sânul tău.
PÂRLEA şi LĂCUSTĂ
Moartea crudă ne aşteaptă
La ospăţul celui zmeu.
PEPELEA: Zmeul e beat de somn... sunteţi gata?
SÂNZIANA: Gata.
LĂCUSTĂ: Dar cum ieşim din turn?
PEPELEA: Feriţi-vă, c-am să deschid turnul prin farmecul fluierului meu. (Pepelea sună din fluier; faţada turnului se prăbuşeşte, formând o scară. Sânziana se coboară, Pârlea şi Lăcustă ies pe sub scară.)
SÂNZIANA (sus, în capul scării): Pepeleo!
PEPELEA (coborând-o): Sânziană, cobori iute.
SÂNZIANA (coborând, se aruncă în braţele lui Pepelea): A! scumpul meu mire!
PEPELEA: Scumpa mea mireasă!
LĂCUSTĂ (îmbrăţişând pe Pepelea): A! scumpul nostru liberator!
PEPELEA: Nu-i vreme de pierdut... la fugă, barca ne aşteaptă după stâncă... Hai!
PÂRLEA: Hai!... şi tu, locaş afurisit, să cadă trăsnetele pe tine, să te macini ca mălaiul... să te...
LĂCUSTĂ: Lasă blestemurile pe altă dată... acum, la sănătoasa.
(Fug toţi patru şi dispar după stâncă.)

SCENA XI

ZMEUL (iese somnoros)
ZMEUL: Pare că am auzit un vuiet neobicinuit? am simţit ca un cutremur, care m-a trezit... s-a fi prăbuşit vreo stâncă în mare? ce văd?... turnul e deschis?... o scară?... Sânziana a fugit?... cum?... şi Pârlea, şi Lăcustă?... încotro au apucat? spre pădure, negreşit... o! de i-aş prinde, am să-i mănânc de vii. (Aleargă spre pădure.)
(O auroră boreală se arată pe cer. La lumina ei se zăreşte o barcă lunecând pe mare; în ea se află Pepelea, Sânziana, Pârlea şi Lăcustă.)
TUSPATRU (cântă)
Pe-ale mării blânde valuri,
Barcă mică, zbori departe.
ZMEUL (oprindu-se): Ce aud?
Şi de-aceste crunte maluri
Cu grăbire ne desparte.
(Barca se depărtează spre orizont.)
ZMEUL (oprindu-se): Ce văd?... Sânziana cu ucisul meu? unde-i buzduganul, să-l azvârl în ei? (Se împedecă de el, rupt jos.) Iată-l, e frânt! (Turbat de mânie.) A!... Cum să-i prind, aripile, aripile... cu ele să-i ajung din zbor. (Intră repede în palat şi iese în curând cu aripi aninate de umeri.)
ARIE PE MARE
Am scăpat, o! veselie,
Şi de zmeu, şi de robie!
ZMEUL: Ba n-aţi scăpat, o să mă reped ca un vultur de sus de pe stâncă. (Pleacă spre stâncă.)
(Stânca se deschide şi Zâna-Lacului apare sub o arcadă luminoasă.)

SCENA XII

ZMEUL, ZÂNA - LACULUI
ZÂNA: Stai pe loc, iasmă infernală!... Tu, care ţi-ai frânt buzduganul; cadă şi aripile tale!
(Aripile zmeului cad de pe umerii lui.)
ZMEUL (c-un răcnet de desperare): A!... Zâna-Lacului! sunt pierdut!... (Cade leşinat.)
(Sfârşitul actului IV.)

ACTUL V

Teatrul reprezintă imperiul Iernii... munţi de gheaţă, brazi încărcaţi de chindie.

SCENA I

GENII DE IARNĂ
(Toţi sunt albi şi-naripaţi; se joacă pe gheaţă, patinând.)
COR
Ce dulce viaţă!
În acest loc
Nu e verdeaţă,
Nu e nici foc;
Ci numai gheaţă
Şi numai ceaţă;
Viscol şi ger,
Pe câmp şi-n cer.
Toată suflarea
Piere sub vânt,
Chiar însaşi marea
Pare-un mormânt;
Dar noi ferice
Trăim aice,
Jucăm, cântăm,
Ne desfătăm.

SCENA II

GENII, CRIVĂŢUL
CRIVĂŢUL: Genii nemernici, voi jucaţi, şi imperiul Iernii se află în pericol de topire!
UN GENIU: Cum? Ce? Cum, dnule Crivăţ?
CRIVĂŢUL: Iarna, graţioasa noastră împărăteasă, care avea să fie încoronată chiar astăzi...
GENIUL: A păţit ceva?
CRIVĂŢUL: Iarna, frumoasa copilă a Nordului, care avea să-şi aleagă chiar astăzi un mire...
GENII: Ce-a păţit?
CRIVĂŢUL: Iarna, care, pe cât era de încântătoare, părea a fi rece şi nesimţitoare...
GENII: Ei!... Ce i s-a întâmplat?
CRIVĂŢUL: S-a dat în dragoste cu Prier, domnul Verdeţii, şi astă noapte a spălat putina din palat cu el.
GENII: A fugit?
CRIVĂŢUL: Fugit! (În taină.) Dar să rămâie între noi... să nu afle poporul.
GENII: O!...
CRIVĂŢUL: A abandonat tronul, bunătate de tron, durat numai din sloiuri de gheaţă!... Ce nebunie!... unde a găsi o climă mai plăcută decât aice... o ţară mai drăgălaşă decât a noastră, unde foiesc urşii cei albi?
GENIUL II: Ei bine, ce ne facem?
CRIVĂŢUL: Să ne cătăm o altă împărăteasă, căci în imperiul Iernii nu pot domni decât femeile; şi, după datinile strămoşeşti, împărăteasa trebuie să fie frumoasă, albă şi, mai cu seamă, rece ca gheaţa... Dar unde să o găsim?
TOŢI: Unde... unde?
CRIVĂŢUL: Voi, care-aţi cutreierat lumea, n-aţi întâlnit vreo fată cu inima de gheaţă?
GENIUL I: Să vezi, dnule Crivăţ... am fost mai an la Bucureşti...
CRIVĂŢUL: Şi...?
GENIUL: Şi am găsit una, numai una, însă...
CRIVĂŢUL: Însă...
GENIUL: Cum a dat cu ochii de-un roşior, s-a topit...
CRIVĂŢUL: Nu mă îndoiesc... Roşiorii sunt para focului... dar ce s-aude? Ian priviţi... prin văzduh trece un zmeu călare.
(Zmeul trece prin văzduh.)