string(7) "library" string(8) "document"
940
1466
1574
1457
82
1812
1300
80
1822
1465
1467
1391
1200

Flora română

1 2

Publicată în Convorbiri literare, 1867, nr. 7, 1 iunie 1867 şi nr. 8, 15 iunie 1867

Iaşi, 4 mai

Onisim cerenţel, D-nei Florineasca

Eram încă sub plăcuta impresiune a petrecerei ce am avut la Brustureni, unde graţioasa voastră ospeţie ne făcea a uita supărările vieţei, când m-am trezit în oraş unde pulberea şi noroiul se succedă cu o regularitate de desperat. Unde sunt şesurile verzi a râuleţului ce curge prin grădina d-voastră? Unde sunt rediurile umbroase? Unde florile acele rari pentru care ne sfădeam totdeauna? Unde mai ales amabila d-voastră societate? Petrecere, flori, verdeaţa au lăsat numai o dulce şi neştearsă suvenire!

Precum vedeţi, doamna mea, eram trist cu tot timpul frumos a primăverii, cu toată încântarea der erwachenden Natur, cum zice Schiller. Nu cutezam a mă coborâ în grădinuţa mea, unde nu sunt decât flori plebee, cum le zic eu, şi vulgare cum binevoiaţi a le numi d-voastră; dar ce era de făcut? Urâtul mă cuprinsese; m-am decis! Ei bine, doamna mea! ce să vă spun? am rămas... cu gura căscată, cum e vorba românului, închipuiţi-vă — însă pentru ca să vă puteţi închipui ceva; trebuie să vă fac descrierea paradisului meu. Toată grădinuţa mea încunjurată cu gard viu—acum tot înflorit—încape într-o singură plat-bandă a gradinei d-voastră. Asta însă nu va să zică că nu sunt într-însa reproduse în miniatură mai toate cele ce se află într-a d-voastre. Parcul meu se compune de doi plopi plutaşi, trei paltini, câţiva tei, ulmi şi sălcii, şi ca lux am şi un vişen cu flori pline. Părâul meu are izvorul său într-o bute mare, ascunsă într-un ungher şi îmbrăcată cu iederă şi cu hamei, pe care argatul o împle în toată dimineaţa, şi apoi prin un cep sloboade apa care, după ce şerpuieşte pe un pat de prundiş, vine de se aruncă prin o cascadă de o palmă de naltă, într-o băltiţă, unde merlele, cintiţile şi gangurii se scaldă. Acest clepsydru ţine două oare, de aceea nu-mi permit luxul de faire jouer les eaux decât când văd că băltiţa va să sece, sau când vreun oaspe îmi face onoare a-mi vizita grădina.

Parterul meu e semănat cu chir agropyron, neghină lolium perenne şi trifoi. Neghina, atât de uricioasă în grâu, face cel mai frumos efect ca gazon, încât pare că e un covor verde împestriţat de dediţe pulsatilla şi de brânduşe galanthus nivalis. Unde şi unde am răsădite flori, însă numai flori române. Dă-mi voie, doamna mea, a vă trămite un buchet compus din acele ce am găsit înflorite. Veţi găsi pe lângă toporaşi şi viorele, laleaua tulipa, astă floare ce a avut şi ea timpul mărirei sale. La Harlem în Olanda, o ceapă de lalea s-a vândut cu preţul fabulos de zece mii galbeni! ceapă ce astăzi se poate cumpăra cu câteva centime. Sic transit gloria... tulipae!

Iată zambile hyacinthus, narcise, bosuioc, ciuboţica cucului primula, lemnul Domnului hyssopus, lavant, lăcrimioare... Floricica asta pe care învăţaţii o numesc convallaria maialis, iară românii din Muntenia mărgăritărel, câte simsaţiuni plăcute nu deşteaptă în noi!

"O primavera, giovent dell'anno!" esclama Metastasio. O, lăcrimioară! suspinăm noi, abia ne anunţâ primăvara şi treci cum au trecut iluziunile noastre! dar ea la anul reânvie, când noi... dar să nu mai gândim la aceasta, doamna mea, ci aşteptând-o, să o revedem, să cetim Lăcrimioarele lui Alecsandri.

Precum vedeţi, doamna mea, ea merită numele de lăcrimioară şi de mărgăritarel, ce i-am dat noi; mă tem însă să nu vie vrun poet galoman care să-i zică mughet, pentru că rimă cu poet şi cu buchet şi pentru că aşa îi zic francezii, horror!

Iată mintă, săbiuţă gladiolus, sălvie, milostivă gratiola, maioran, mama pădurei asperula, rosmarin, cimbru thymus, dobronica melittis, tulichina daphne, angelică şi cerenţel dryas. Toate într-un smoc de flori de salcâm, de mălin şi de liliac.

Aşa e că colecţiunea mea e frumoasă, şi că am cuvânt să iubesc flora română?

Peste zece zile voi avea plăcerea a vă trămite un buchet de mai frumoase flori. Până atunci depun pe acesta la picioarele d-voastre.

Brustureni 26 mai

Angelica Florineasca, D-lui Onisim Cerenţel

Am priimit cu o vie plăcere buchetul şi mai ales scrisoarea d-tale, adevărat martirolog a bietelor flori. Ce nume, domnul meu! îţi iert viorica şi lăcrimioara, dară nu mă pot învoi cu ciuboţica cucului, dobronica, săbiuţa, mama-pădurei, tulichina şi tutti quanti.

D-ta mi-ai vorbit atâta bine de flora română, încât începusem a mă deprinde cu vulgaritatea florilor noastre, dar desper de a pronunţa vreodată numele lor. Grădinarul meu, un flamand gros, a strâns din umere, când a văzut florile d-tale. Pentru dânsul nu se socot flori acele ce cresc şi trăiesc în aerul liber, ci numai acele ce stau închise în dosul geamurilor, cum sunt ale mele sărmanele, pe care, de frica răcelii nopţilor, nu va să le scoată din închisoarea lor. Pană atunci grădina mea e goală, şi de voiesc a vedea flori trebui să mă duc în florărie. Acum însă am buchetul d-tale pe care am să-l studiez cu mare băgare de seamă, ca să nu mă mai mustri că nu sunt română. Dar ian spune-mi, ce ţi-a venit să-mi trămiţi mintă, lemnul Domnului şi busuioc? Nu cumva m-ai luat de vro preoteasă?

Să lăsăm gluma. Aştept al doile transport de flori, precum îmi promiţi, şi spre răsplată îţi trămit şi eu un buchet de fuchsii, azalee, camelii, pelargonii şi roze de Bengal. Dacă nu-ţi e milă să mă laşi singură, cel puţin nu întrerumpe corespondinţa noastră botanică. Scrie-mi împărţirea florilor în familii, şi în care familie e cerenţelul şi angelica? Mii de bune vorbe!

Iaşi, 5 iunie

Onisim Cerenţel, D-nei A. Florineasca

Ieri timpul era coperit şi blând. Cea mai uşoară adiere nu mişca frunzele, am luat în braţe florile d-voastre —cam ostenite de călătorie — şi le-am dus în grădinuţa mea, unde le pregătisem un aşternut de muşchi, dar eram îngrijit gândind la bietele mele flori plebee, cum o să se simtă de umilite, când vor priimi vizita acestor aristocrate atât de delicate şi atât de bogat îmbrăcate; şi apoi drept să vă spun, doamna mea, gândeam şi la mine, ce o să mă ştiu eu face când va veni tristul timp ca ele să se vestejească; oare atunci a mele îmi vor mai plăcea?... Toate aceste reflecţiuni puţin măgulitoare pentru mine şi florile mele, nu m-au împiedicat de a esersa găzduirea ce datoram oaspeţilor mele. Improvizai îndată un bal. Orchestrul era gata; cintiţile şi merlele din copaci, grierii şi broatecii din iarbă făceau o muzică — originală. Cavaleri şi dame nu lipseau; adunarea era numeroasă. Crinul, bujorul poeonia şi trandafirul invitară camelii, fuchsii şi azalee; digitarul, clopoţelul campanula, macul papaver şi ghiocul centaurea aleseră garofe dianthus, micşunele cheiranthus, paparune glaucium şi rânduniţe asclepias. Omagul aconitum şi odoleanul valeriana se puseră lângă mătrăguna atropa şi rostopasca, chelidonium. Celelalte cum le veni la socoteală şi — hora începu. Eu stăm la o parte şi ascultam convorbirea lor.

— Ian uită-te, zicea româniţa anthemis, cătră siminoc gnaphalium, la veneticele aceste, cât sunt de păcătoase şi de ovilite! ar crede cineva că iese din spital. Văzdoaga asphodelus şi hilimica calendula râd de dânsele...

— Rău fac că râd, întrerupse stânjenelul iris; prin astă probă numai gelozia lor pentru că nu sunt şi ele aşa de elegante.

Le-aş vedea eu când stăpânul nostru le-ar pune la închisoare cum face d-na Florineasca, ce ar mai zice. Astelalte sărmanele, cum n-o să fie friguroase şi plăpânde, când sunt crescute la umbră şi pe cuptori etc., etc. Vedeţi, doamna mea, că invidia îşi găseşte loc nu numai între oameni dar şi între flori. Panerul ce am onoare a vă trămite cu scrisoarea aceasta cuprinde: roze simple rosa centifolia, singura roză ce-mi place, şi care înfloreşte o dată la finitul lui mai; ea este însă cea mai frumoasă şi cea mai odorantă. Roza la noi se numea rujă pană ce au venit grecii şi i-au zis trandafir t??a?t?f????? (cu treizeci de foi), voind a corecta pe acei ce-i dau o sută (centifolia); şi numele de trandafir i-a rămas, deşi pe la une locuri la ţară o numesc tot rujă. şi apoi am şi alte cuvinte ca să o prefer. Roza simplă era acea ce figura la ospeţe pe mesele romanilor; ea era acea ce încununa cupa lui Anacreon. Iată iasomie, gura leului antirrhinum, melisă, creasta cocoşului gelosia cristata, sulcină melilottus, rozeta réséda, peliniţa artemisia, cristofoare actaea, nalba althea, sânziene galega, măzeriche lathyrus, luminiţă oenothera, mutătoare bryonia, jale stachys şi rochiţa rândunelii ipomea.

Iată în fine mărgărite aster care ne aduc aminte de Faust, şi conduru-doamnei tropoeolum. Ar fi de dorit să ştim cine a fost acea d-nă, a cărei picior întrecea pe al cenuşeresii, şi care purta aşa frumoşi conduri. Floarea astă albă atât de odorantă noi o numim mătăcină, iară învăţaţii dracocephalum moldavicum, adecă cap de balaur moldovenesc, pentru că învăţaţii, doamna mea, nu au flori ci numai buruiene, de aceea amestecând vro două-trei limbi le-au compus neşte numiri barbare, precum: Omphalode, trophosperme, mesocarpe, peponide, infundibuliforme, ginobasice, humifuse, polakene, lipicene, pericarpoide, epiblaste, symphysandrii, atomogine, ribesioide, scutelee, onagre, papaverace, spinescente, endocarpe, trichotome, atriplice, podosperme, sarcocare, anonee, embriotege etc., etc. N-am curagiul să vă ostenesc a ceti asemene porecle, din care am luat numai o foarte minimă parte. Am zis, doamna mea, că pentru învăţaţi florile n-au nici colori nici parfum. Acum suferiţi să vă spun şi ce nume proprii le-au dat în înţelepciunea lor, căci acele înşirate mai sus sunt numai familii. Ascultaţi dacă aveţi răbdare:

Aeschynanthus, alloplectus, sphenogyna, osteospermum, lardizabala, onopordon, osbeckia, escholtzia, psoralea, mesembryanthemum, ryncanthera, cacalia, botryceras, lycopodium, calodracon, curculigo, sprekelia, pothos, hoitzia, cynoglosum, houttuynia, atraphaxis, ornithogalum, tubernoemontana, oxycoccos, embothrium etc., etc.

Ce ai zice, doamna mea, când în loc de Angelica, naşul d-voastre v-ar fi dat nume de escholzia sphenogyna sau houttnynia? dar învăţaţii nu vor să ştie d-alde aste. Precum am zis, la dânşii florile n-au nici un preţ. Migdalul, persicul, prunul, cireşul pentru dânşii au tot un nume: amygdalus. Ascultaţi acum cum descriu aceşti oameni angelica. Deschid o carte şi cetesc:

"Familia ombeliferilor. Plantă ierboasă, frunze alterne, rareori întregi, cele mai ades crestate cu petiolul dilatat la bază.

Stipule, nule; flori obicinuit ermafrodite, dispuse în ombele simple sau compuse, acompaniate de involucre şi involucele.

Potir sudat la ovari cu cinci dinţi scurţi; corola cu cinci petale distinse inserate în vârful potirului, întregi sau crestate, late sau sucite cu preflorire valvară etc." Iată şi pentru cerenţel: "Familia rozaceelor, neamul driadeelor, trunchi ierbos sau lemnos,; frunze digitate sau împănate. Potir cu — părţi, persistând, uneori gol, alteori îmbrăcat pe dinafară cu apendice alterne şi sudate cu sepalele; corolă cu 45 petale; cârpele numeroase dispuse în vârf pe un receptaclu convex, mai mult sau mai puţin cărnos etc."

Nu ştiu, doamna mea, de aţi înţeles ceva. Pentru mine vă mărturisesc că nu pricep cum poate cineva, fără mustrare de cuget şi fără frică de păcat, trata astfel aceste juvaieruri a naturei, lăsate de bunul D-zeu pentru fericirea noastră.

Să lăsăm pe învăţaţi, mă tem să nu vă aduc urât, vorbind tot de dânşii. Pintre florile ce vă trămit, veţi găsi împrăştiete mai multe floricele albastre cu o steluţă galbenă în mijloc. Aceste cresc pe malul părâilor, şi învăţaţii — iar învăţaţii — i-au pus numele Myosotis, adecă urechea şoarecelui. Ea are mai multe ilegende. în curând vă voi spune legenda română care a numit-o: Nu-mă-uita. Cu floricica asta, mântui şi scrisoarea mea.

Brustureni, 6 mai

A. Florineasca, D-LUI Onisim Cerenţel

Ai învins, domnule; iată-mă convertită. De când am priimit cele din urmă flori ce mi-ai trămis, nu mă ocup decât de ele; m-am pus pe studiat botanica. Simt însă o mare greutate fără dascăl, dar nu disper că nu te voi videa în curând, şi atunci judecind după progresul ce am făcut, cred că nu vei mai putea zice că nu sunt română; şi dovadă e că, cu toată nătângia sa, am silit pe grădinarul meu să-mi răsădească de tot soiul de flori române, cum le zici d-ta. Aşteptând însă înflorirea lor şi venirea d-tale, singurătatea mă apasă. Vecinii, mei, ocupaţi de trebile câmpului, nu mă mai vizitează. Neavând ce face, am răscolit biblioteca mea, şi după ce am cetit toate poeziile române publicate de vreo câţiva ani — nu te miri de curajiul meu? — m-am simţit şi mai ostenită. Ieri, fiind sărbătoare, servitoarele mele mi-au cerut voie să se ducă în sat unde era horă. Ca să-mi mai treacă de urât, m-am ocupat însămi de toaleta lor; şi aşa ferchezuite, încorsetate şi înmalocofate, le-am dat drumul. După puţin, călăuzită de scârţâitul unei vioare ce se auzea în depărtare, am plecat şi eu pe urma lor. Mergând pe o cărare ce se îndrepta spre locul balului, am început a gândi cu părere de rău că n-am făcut bine să las fetele mele din casă la astă petrecere, căci negreşit cu toaletele lor tapageuses or să umilieze pe bietele ţărăncuţe, în aceste reflecţiuni am ajuns sub nişte sălcii umbroase, unde pe pajiştea verde cavaleri şi dame tropăiau de răsuna pământul, în sunetul unei cobze şi a unei vioare. Flăcăi cu cămeşi albe şi brâie late; fete rumene şi pălite de soare cu altiţe şi fote colorate, întrecându-se care să se zbuciume mai tare, înfăţioşau un tablou foarte natural şi animat. Cât pentru damele de la curte, ele făceau o tristă figură. Junii ţărani nu îndrăzneau să le invite, temându-se să nu calce pe coadele rochiei lor; încât erau silite a danţa numai cu scriitorul satului, cu palamarul şi alţii vro doi, care nepurtând costumul de ţară, ci fiind îmbodoliţi în surtuce şi jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stângaci.

În fine, adunarea obosind, lautarii au tăcut, iar eu m-am înturnat acasă unde m-am pus să-ţi scriu, ca să-ţi aduc aminte că sunt singură, şi că aştept cu nerăbdare să-mi spui legenda floricicăi ştiute. La revedere!

Iaşi, 5 iunie

Onisim Cerenţel, D-nei Florineasca

Cunoaşteţi, doamna mea, floarea ce o numim sora soarelui helianthus annuus. Ea se uită drept la soare pe cât timp el e pe orizon; îndată însă ce apune sau se ascunde subt un nour gros, floarea tânjeşte, se pleacă în jos, pană ce razele lui vin de-i redau vioşia perdută. Astfel tânjesc şi eu gândind la Brustureni, unde sper a fi o dată cu scrisoarea aceasta, în care vă voi spune legenda sau mai bine istoria florii nu mă uita „Radul-vodă rămâind văduv, domniţa Manda, unica sa fiică, frumoasă ca o zi de mai, era singura mângăiere ce-i lăsase o soţie mult iubită. Ea avea acum nouăsprezece ani, şi nu voia să audă de măritat, deşi o droaie de peţitori, cnezi ruşi, grafi nemţi, palatini poloni, magnaţi unguri, afară de cei întăi ficiori de boieri, îşi disputau mâna ei. Toată perseverinţa pretendanţilor care posedau toate calităţile ce fac pe om demn de a fi iubit nu izbuteau a o îndupleca, iar la insistinţa părintelui său răspundea că nu se poate decide a se despărţi de el. Oare aceasta să fi fost cauza? Ne îndoim; pentru că oricât ar fi de îngheţată inima femeiască, totuşi trebui în fine să se topească la caldele raze a amorului. Iarna trecuse, şi primăvara se arata veselă şi zâmbitoare. ţara era liniştită, căci Radul ştia a ţine în respect pe nestâmpăraţii săi vecini. Atunci, întâmplându-se să ardă palatul domnesc din Iaşi, domnul cu toată, curtea se mută la Cotnar, unde fusese o dată reşedinţa lui Iacob vodă Despotul. Situaţiunea Cotnarului încungiurat de vii, livezi şi păduri, făcea încântătoare villegiatura domnească. Adeseori domnul, acompaniat de fiica sa şi de o suită numeroasă de juni boieri, copii din casă şi curteni se urcau pe dealul Cătălinei la vânătoarea cerbilor, ciutelor şi căprioarelor, îndată ce haitaşii porneau goana, domniţa Manda, calare pe un cal sprinten născut în stepele Ucrainei, prezent a unui june ataman de cozaci, se răpezea ca vântul pe urma capăilor, de glasul cărora vuiau pădurile. Toţi junii vânători se înşirau după dânsa, dar nici unul nu o putea ajunge afară de Dragomir, curteanul cel mai frumos şi cel mai viteaz dintre boierinaşii curţii. Curând suita îi perdea din vedere, şi nimeni nu putea să le deie de urmă, pană ce după câteva oare, îi vedeau înturnându-se amândoi liniştiţi şi voioşi. Aceste primblări, aceste cavalcade a domniţei cu curteanul da ocazie de multe bănuiele oamenilor răi; pentru că Dragomir, prunc lepădat la uşa unei biserici, strâns şi crescut de Radu vodă ce îl privea ca pe copilul său, nu putea fi bine văzut de curtezanii care invidiau poziţiunea şi favorul în care îl videau. Zilele se petreceau precum am spus. Caierul de burungiuc din furcă şi suveica stativelor unde se teşea filaliul stau părăsite şi neatinse. Manda nu se mai ocupă decât de călărie şi vânătoare. Pe atunci, un june graf din Mazovia, fiu a unui vechi amic şi aliat a lui Radul, veni la Cotnar cu o suită strălucită şi ceru mâna tinerii domniţe. Radul, încântat de o aşa propunere, îl şi fericita de ginere, însă Manda împrotivindu-se, tatăl său se aprinse de mânie, şi-i hotărâ ca a doua zi să fie gata de a se cununa cu tânărul polon, cătră care era angagiată parola sa de domn. în darn au fost lacrimile şi rugăminţile ei; Radul, neclintit în deciziunea sa, ordonă să se pregătească serbarea nunţei. Seara, oraşul şi împrejurimile erau luminate de mii de focuri; bande de lăutari jucau hore şi doine. Jupânesele boierilor, nevestele breslaşilor se ocupau de toaleta lor; toată lumea nu vorbea decât de nunta domnească. Pe la miezul nopţei muzicile tăcură, focurile se stinseră, şi cea mai adâncă tăcere domni. în ziori de ziuă, orăşenii se deşteptară în sunetul clopotelor şi bubuitul tunurilor, iar când servitoarele domniţei intrară la stăpâna lor, găsiră camera pustie! Nimeni nu ştia ce se făcuse Manda. Unii ziceau că şi-a făcut seamă însăşi, ca să nu se mărite, alţii că s-a dus la călugărie într-un schit depărtat, unde să nu o mai găsească; când un ţăran spuse că, viind noaptea într-un târziu, a întâlnit doi tineri călări care se îndreptau în fuga cailor spre dealul Cătălinei, din care a cunoscut pe Dragomir curteanul, iar pe celalalt nu l-a putut videa, fiind învelit cu mantaua, îndoială nu mai rămâne. Ei fugiseră! Această fatală ştire fu ca o lovire de trăsnet pentru bătrânul părinte, înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic şi mare, ostaşi, târgoveţi, săteni şi să bată codrii ca să prindă pe fugari, în neastâmpărul său, el însuşi urmat de curtea sa, se puse în capul gloatei. După o goană de câteva oare, ajungând la locul numit şi astăzi Fontâna cerbului, găsiră pe tinerii amanţi dormind îmbrăţioşaţi lingă un izvor sub umbra unor fagi tufoşi, iar caii lor păşteau priponiţi nu departe. Ce amară deşteptare! Fără a zice un singur cuvânt, fără a le face cea mai mică mustrare, Radu făcu semn ostaşilor ce împrejurase pe Dragomir să-l deie pe mânile călăului, iar pe Manda nu o lăsă să se depărteze ca să privească esecuţiunea amantului său. Atunci Dragomir se repezi şi, smulgând un smoc de floricele ce creşteau pe malul părăuţului ce curgea de la izvor, le aruncă la picioarele Mandei leşinate, strigându-i: Nu mă uita! Nu mă uita! Apoi, făcându-şi cruce, puse capul pe trunchiul pregătit lângă care sta călăul. Securea căzu...!" De atunci, floricica asta s-a numit Nu-mă-uita. Poate că amabilele noastre cetitoare ar dori să ştie cine e astă d-na Florineasca şi acest d. Cerenţel?

Cată să le satisfacem curiozitatea. D-na Florineasca era o fată orfană, crescută de o bunică a ei, care îşi dete toată silinţa de a-i da o bună educaţiune. După mai mulţi ani de pensionat, unde ea învăţă tot ce învaţă fetele la noi, bunica sa o luă acasă ca să o mărite, dar nici un pretendant nu se arătă, şi ştiţi pentru ce? Pentru că Angelica deşi modestă, tânără şi frumoasă avea un defect mare: nu avea zestre! Bătrâna era mâhnită. "Mă tem, zicea ea cătră d. Florinescu, proprietar mare şi holtei bătrân care îi vizita adese, să nu închid ochii, şi să las copila asta nepusă la cale." "Dă-mi-o mie", răspunse boierul. Chemară pe Angelica ca să o întrebe ce gândeşte de astă propunere. "Copila mea, îi zise d. Florinescu, dacă nu te sparie traiul cu un bătrân, hotărăşte-te a-mi îndulci puţinele zile ce mi-a mai rămas, în locul focului juneţei, vei găsi în mine toată dragostea şi îngrijirea unui bun părinte." Angelica — a căreia inimă era liberă — priimi bucuroasă, cu singura condiţiune de a nu se despărţi de bunica sa. La Brustureni, aşezarea barbatu-său, ea găsi o bibliotecă aleasă, o grădină bine ţinută cu o florărie plină de plante exotice ş.c.l. Ocupată de trebile gospodăriei, având cea mai tânără îngrijire de bărbatul ei, primblarea, cetirea, muzica, nu lasă urâtul să se introducă în castelul său. Duminicile şi sărbătorile, câţiva vecini de vrâsta bărbatu-său îi vizitau. Ea asculta cu îngăduinţă povestele lor şi juca cu dânşii preferansul, încât ei o adorau.

Singurul nor care înnegura astă viaţă lină fu peste doi ani mai întăi moartea bunicăi, pe care după şese luni o urmă şi d. Florinescu, lăsând pe soţia sa moştenitoare pe toată averea lui. Văduvă la 22 de ani, stăpână pe o avere mare, Angelica acum nu avea decât a în tinde mâna pentru a videa agăţându-se de tot degitul câte o duzină de pretendanţi, dar ea urmă a trăi ca şi mai nainte; primea numai rarele vizite a amicilor barbatu-său, şi pe d. Onisim Cerenţel... Permiteţi-ni a vorbi acum şi de d-lui. Cerenţel era un tânăr de spirit, având toate calităţile şi toate defectele juneţii. După ce fini gimnaziul, se trase cu bătrâna sa mamă în Tataraşi unde avea o căsuţă ascunsă sub vro trei butuci de vie, care se căţăra pană pe coperemânt. Acolo se apucă de cultivat grădinuta sa, căci una din pasiunele sale era florile. Pe urmă, se decise să se ducă la Paris ca să-şi mântuie studiile, de unde se înturnă peste duoi ani, cunoscând foarte bine toate — grădinile Parisului.

După în turnarea sa, neavând ce face, intră în serviciu; fu pe rând subgrefier, subcomisar şi subprefect la o plasă unde din întâmplare se afla şi moşia Brusturenii. Ca un om bine crescut, vizită pe administraţii săi, începând cu domnul şi doamna Florinescu. Aceştia îl priimiră cu acea amenitate nobilă şi ospeţie sinceră, care tot încă se mai găseşte pe la proprietarii noştri, dar care din nenorocire începe a se perde. El vorbi cu boierul agricultură şi politică; cu cocoana muzică şi literatură. Se primbla prin grădină, discută asupra florilor ca un cunoscător, şi apoi încântat de vizita lui îşi luă adio, promiţând de a veni — după graţioasa invitare a oaspeţilor — de câte ori trebile plasei îi vor da timp.

1 2