Întâmplare adevărată din Valahia de A.Veltman

Fost-aţi Dvoastră la Bucureşti? Nu! Îmi pare foarte rău. Nici n-aveţi gând să mergeţi? Încă şi mai mult îmi pare rău. Ce oraş, ce case, ce mai femei sunt în Bucureşti! Acolo veţi găsi ochi de Italia, profile de Grecia şi sălbatică frumuseţe de egipteană. De veţi intra în târg despre Colentina sau Herestrău, pe uliţa Podu-Moguşoaei, seara pe la opt sau nouă ceasuri, o să vă umple de mirare şirul caleştelor de Viena, hamurile strălucinde, caii de Magdeburg, arnăuţii în îmbrăcăminte ce bat la ochi, boierii în bogate costumuri asiatice şi cucoanele împopoţonate după jurnalul de Paris. Fugânda vedere vi s-a împrăştia în o aşa pestreţire, şi veţi socoti că Bucureştii serbează vreo mare întâmplare. Dar nu e nimică, aceasta e zilnica îndeletnicire a românilor, carii în toată seara vieţuiesc la una din asemene primblări. Ce măreaţă uliţă e Podu-Moguşoaei. Câte case de piatră cu două rânduri, acoperite cu fier sau cu draniţă. Această uliţă, prospectul Nevei de Bucureşti, taie prin tot târgul; şi ce nu veţi vedea pe ea: biserici, palaturi boiereşti, teatru, vipt, toate potincioasele feluri de magazii şi de prăvălioare, începând de la spiţărie până la bucătăria, la care pe o tarabă stau întinse într-un fel ademenitor bucăţile de friptură de miel. Dar vin! atâta vin, încât puteţi să vă scăldaţi în el. Apoi expoziţie de şipuri şi de butelce cu vutce de multe colore; şi apoi şerbeturi, dar ce şerbeturi! de o mie de soiuri: pe roză, pe ciocolată, pe vanilie, fără vanilie, unul decât altul mai gustos şi mai aromatic, precum de pildă la cofetăria dinaintea căreia sunt scoase la uliţă vro douăzeci de scaune. Vă veţi mira de asemene neobicinuinţă. Să ştiţi însă că aice după primblare vin aburitele cucoane de se răcoresc cu îngheţata dată de către amabilii cavaleri. Minune de îngheţată! Şi nu e scumpă, câte un leu, iar leul are mult mai puţin decât drept credincioasa noastră rublă. În el abia sunt 40 copeice.

Suiţi-vă în foişorul de foc, înaltul turn durat la mijlocul oraşului pe patru stâlpi de lemn pentru privegherea focurilor, şi veţi vedea ca în palmă 80 mii populaţie, 16 mii case, Mitropolie, 26 mănăstiri, 89 biserici de piatră şi 26 de lemn, capela catolică, bisericile luterană şi armeană, sinagoga evreiască, 35 birturi, 4 băi greceşti, 22 cişmele, 4 spitaluri, 3 şcoli din care una pentru limba românească şi alta pentru vechea slavonă, casa teatrală, clubul şi rădiul magaziilor de lipsca ticsite cu feluri de mărfuri: toate aceste pe un încungiur de trei mile.

Dar ce viaţă, ce activitate e în Bucureşti! Iată legănându-se merge un boier cu barba netedă, care însemnează mărita lui treaptă; preste albastrul antereu e încins cu brâu roşu, benişul e roşu şi şlicul sur. Iată mişcânda lăcomie de bani, factorii evreieşti. Iată ţiganii pe jumătate goli şi desculţi. Iată moldoveanul ce şi-a muls turma de oi, care se paşte în preajma oraşului, vă strigă la ureche: "Lapte dulce!" Iată calesce, căruţe, cai, boi, bivoli, oi; tot se mişcă, aleargă, fierbe. Pe la unghiurile oraşului şi prin mahalale e şi mai vie mişcarea; vă sfătuiesc însă pe acolo să nu vă întindeţi privirea, căci pe unelocuri şi cel mai sprinten drăcuşor poate adeseori să-şi frângă piciorul. Uneori pe podul de lemn lipsesc două-trei podele, noroi, strâmtoare, încât două trăsuri nu pot trece alăturea. Şi ce să căutaţi Dvoastră prin mahalale? Uitaţi-vă mai bine la Dâmboviţa ce curge prin mijlocul Bucureştilor. Ea nu e lată nici adâncă, şi apa-i are asemănare cu zoile, dar are şi nisip de aur, şi pentru dânsa e compus simtimentalul cântec:

Dâmboviţă apă dulce ş.c.l.

Iar apoi ce este mai interesant şi mai de luare-aminte în Bucureşti, acesta e aga Bucureştilor. Niciodată nu mă puteam sătura de privirea-i. Ce bărbat frumos! Ce faţă blândă, măreaţă şi înţeleaptă! Ce barbă graţioasă, unde şi unde cu fire de păr alb, cu toate că Satan a cam îmbătrânit în coapsa vrednicului de respect agă. La Bucureşti însă nu pricep adevărul acestui proverb rusesc. Aga e deştept şi cu inima şi cu mintea. De-aţi fi văzut Dumneavoastră ce plăcută expresie priimea faţa lui, când vizita vreo damă frumuşică şi o întreba: "Ce mai faci, cuconiţă?" sau cu câtă delicateţe răspundea la asemenea salutaţii: "Sănătos!". Cu silaba din urmă el zâmbeşte plăcut şi prelungind glasul sfârşeşte lin şi încet. Însă ce are mai neimitat, aceasta e atunce, când, arătându-vă tablaua cu dulceţi şi apă, vă zice: "Poftim, mă rog!" O asemene armonie eu de când sunt nu am văzut. Aceste două cuvinte încă până astăzi îmi răsună la auz pline de dulceaţă şi de farmec.

Cu toate că aga nu are loc în divan şi stă după postelnic, dar după legăturile familiare şi nemărginita încredere a domnului el nu dă un ban nici pe logofeţii mari, nici pe hatmanul divanului, nici pe marii vornici. Locul lui e până întratâta de însemnător, încât dacă soarta m-ar fi întrebat când m-am născut, ce doresc eu să fiu pe pământ, îi ziceam: nimic altă decât agă de Bucureşti! Aga are până la una mie de lei venit; el e inspector oborului, comandant şi cap poliţiei, are osebită temniţă şi însuşi cu doi boieri cercetează şi hotărăşte pricinile atingătoare de obor. Aş fi dorit să vedeţi Dvoastră cu câtă mărire preziduieşte aga meu la judecată, cât de încet mişcă din buze, rostind nestrămutatele sale hotărâri, şi cu ce respect îl privesc supuşii lui. Sau să ieşiţi la obor, adunătura măruntului negoţ al Valahiei, unde pentru o legătură de ceapă, pentru o bucată de carne de miel, strigă o sută de glasuri; panerele şi coşniţele se primblă printre rânduri ochind provizia; arnăuţii cearcă iască şi amnare, jidovii taie titiun, băieţii fură poame, câinii mai în depărtare adulmecă carne; strigări, ocări, sfezi... Dar s-a ivit căciula agăi, după el o numeroasă suită: căpitanul de darabani, polcovnicul de târg, logofătul de agie cu zapciii, ceauşii şi slujitorii cu smocuri de vergi, şi iată că s-a făcut tăcere. Neguţitorii schimbă feţe, caută mărfurile, coboară preţurile; toţi îşi iau cuşmele şi cu frică se închină; iar aga merge măreţ, cercetează taxa, caută cumpenele şi doamne fereşte să le găsească la cineva nedrepte; pe loc fără mai multă cercetare, în mijlocul pieţei, se numără vinovatului vro două sute lovituri. Aga merge mai departe şi fieştecare înalţă la cer rugi de mulţămire pentru neprelungitoarea şi dreapta judecată.

Aga nu iese din oraş. El e stâlp de observaţie a Bucureştilor. Pentru întâmplări de foc are zi şi noapte un cal înşeuat. Noaptea el cercetează straja în toate părţile oraşului, prinde furii ca pe muşte. Zapciii şi slujitorii n-au cunoscut alt cap mai aspru şi mai activ; furtişagurile orăşene s-au precurmat, din pricină că el cu asprime pedepsea pre acei prinşi. Buna rânduială s-a restatornicit în oraş, încât şi pe la mahalale au contenit a arunca gunoaiele pe uliţă. Aga era hotărâtor, aspru şi drept, favoriza numai pe acei carii cu râvnă împlinea a lor datorii şi îngrijea pentru binele obştesc. Nime nu avea trecere, sau cum se zice hatâr; pe toată ziua el bătea la falangă până la cincizeci de demoralizaţi, în numărul cărora adese erau şi oameni de prin curţile marilor bani şi marilor vornici.

Aga se bucura de favorul şi cinstirea domnului; cucoanele îl iubeau ca pre un bărbat frumos şi delicat; cetăţenii nu puteau să nu-l respecte ca pe un geniu păzitor al liniştii obşteşti. Mulţime de anecdote se povesteau prin oraş despre curajul lui la focuri şi la prinderea furilor în vreme de noapte. De aceea, să vă fi luat de vorbă ori cu cine pentru aga, nime nu vă zicea nici un cuvânt, ci vă arăta numai o mină măreaţă, vă făcea un semn cu ochiul stâng şi pocnea din limbă; iar această mută frază în părţile răsăritene cuprinde în sine o elocvenţă mai energică decât toate putincioasele laude şi însemnează ruseşte: cap! mare cap!

Se vede însă că pământul nostru e aşa, ca pe el nicăire, nici măcar în postul agăi de Bucureşti să nu poţi scăpa de ceasul rău. De la o vreme aga s-a făcut posomorât şi gânditor. El rareori se primbla pe la Herestrău şi Colentină; a contenit a vizita cucoanele, pare că ele nu mai aveau ochi înfocaţi, nici sprâncene negre; ciubucciul arnăut însemna, că cu toată frumuseţea chihlimbarului, curăţenia ciubucului şi bunul miros al diubecului, ciubucul agăi se stingea nefumat. El nu mai cerea nici cafe, nici dulceţi. Se închidea în cabinetul său şi sta pe gânduri nopţi întregi. Necontenit da poronci la zapciii şi pandurii ce i se înfăţoşau cu raporturi, şi din zi în zi se făcea mai tăcut şi mai serios; în aşa stare nu l-a văzut nime în curs de zece ani de când el ocârmuieşte Bucureştii.

Oare ce e pricina unei aşa prefaceri? Iată întâmplarea:

În acea vreme s-a ivit în Valahia hoţul Tunsul, care a întors asupră-şi luarea-aminte nu numai a agăi, ci a Principatului întreg. El se purta ca un vârtej, ca o nălucă, ca o fantazie a junilor poeţi, de care încă până acum nu sunt în Valahia, dar nu e îndoială că vor fi curând. Tot într-o vreme se ivea pe lângă Râmnic, subt Mihăileşti şi în preajma Craiovei, şi cu aceasta a împleticit toate urmările poliţiei. Dar asta e puţin; adeseori se afla chiar în Bucureşti cu nepăsarea unui pacinic şi statornic orăşan, şi iată ce a adus o spaimă obştească în toată populaţia de optzeci mii a capitaliei Valahiei; a străbătut până în divan; a tulburat cele mai puternice capete şi cele mai lungi barbe. Întâiul apărător al ţării, marele spătar, care numai a întărtat pre Tunsu cu ale sale zadarnice urmăriri, tremura în tot minutul chiar pentru persoana sa, şi în sfârşit cu hotărâre s-au lepădat de a zădărî în deşert pe hoţ. Atunce toţi, domnul, boierii şi poporul au aruncat cea de pe urmă nădejde asupra agăi şi l-au rugat să restatornicească obşteasca linişte.

De zece ani cetăţenii s-au deprins necondiţionat a crede în curajul, mintea şi activitatea agăi, şi tocmai acum un spânzurat ca Tunsu să-şi bată Joc de-a lui barbă neagră cu fire albe! Trecu un an de când aga urmăreşte hoţul cu neadormirea unui vrednic cap de poliţie, a obosit toată agia, şi însuşi nu era o zi să nu meargă cu potera prin cele mai depărtate mahalale; iar hoţul, râzând de neobositul agă, se primbla ziua miaza mare prin Bucureşti.

Necrezută, nesuferită obrăznicie! Într-o duminică a venit la obor pe un cal sur un arnăut înalt, bine făcut. El s-a preîmblat printre rânduri, a cumpărat scăpărători şi titiun, a prânzit şi încălecând pe cal a aruncat la săraci câteva jumătăţi mahmudiele, poroncindu-le să spue agăi că Tunsul e foarte mulţămit de rânduiala ce se păzeşte la obor. Cuvintele: Tunsul! Tunsul! se repetară în norod; gloata se feri în lături; ceauşii şi pandurii se luară cu puştile după el; zgomotul obştesc se lăţi; dar Tunsul nu mai era! În depărtare se ridica pulberea şi argintea coada calului.

Aga îşi smulgea barba. Altă dată o călătoare trupă italiană reprezenta la Antonachi "Bărbierul de Sevilla". Public numeros era adunat la asemene raritate. Un gros baron din Transilvania, cu musteţi mari, cu îmbrăcăminte ungurească şedea lângă aga. Entuziast şi cunoscător de muzică, el cu toată luarea-aminte observa fieştecare notă. Faţa-i se înroşise de plăcere şi mâinile de aplaude. În antracturi, care erau îndestul de lungi, el istorisea agăi cu pronunţie neamţo-română despre operele de la Milan şi Viena, despre toate noutăţile muzicale; şi în cursul întrevorbirii, care pe cât se vedea era plăcută agăi, ce pe lângă alte merite avea şi iubirea frumoaselor arte, baronul de câteva ori a luat tabac din tabacherea lui. După sfârşitul piesei, ei se despărţiră prea mulţămiţi unul de altul. A doua zi aga deschizând tabacherea găseşte un bilet în cuprinderea următoare: "Tunsul mulţumeşte respectabilului agă pentru plăcerea ce i-a făcut la spectacolul de aseară. El va avea de neapărată datorie a se folosi de amabila-i propunere ce-i făcu de a lua dulceţi la dumnealui".

Aga îşi smulgea barba. Într-un rând Tunsul încunoştinţează pre un mazil din satul Priponeştii că are să-i vie oaspe, poroncind să-i pregătească un fel de bucate de giumătăţi mahmudiele. Zapciii şi pandurii în hotărâta zi încunjurară satul şi se tupilară cu puştile prin grădini şe pe la case. Pe la miezul nopţii se stârni vijelie cu ploaie mare. Pandurii în zadarnica aşteptare, udaţi până la oase, se duseră la o crâcimă ca să se-ncălzească, lăsând pe la potice câte unul de pază. În vremea când ei se lăudau că vor prinde pe Tunsul, numai să le pice în mână, şi de urât beau la rachiu, încât despre zi toţi beţi se cufundară în adâncul somn, iată şi Tunsul cu voinica lui bandă ca din cer căzu preste ei şi legându-i pe toţi, poronci să le numere câte două bice şi aşa-i mustra: "Asta e pentru ca pe viitor să fiţi mai cu minte şi mai de ispravă! Când vă trimite cineva după hoţi să nu vă abateţi prin crâcime la băutură! Îmi pare rău de bunul mei prieten agă; el e om cu minte, dar cu nişte mişei ca voi n-are ce face. Mai iată-vă încă câte o sută de lovituri. Sunt încredinţat că prietenul meu nu-mi va bănui". După aceasta merse la mazil, îşi luă tributul, bău cafea şi se făcu nevăzut.

Aga nemaiputând mistui mânia nici în barbă, în deznădejde lăsă mâinile în jos. În Valahia Mică, Tunsul a cerut de la boierul ce trăia în satul Cozia aproape de munţi ca să-i numere două sute de galbeni, însă nu austrieni, ci olandezi noi, pe care să-i puie în borta unui plop bătrân din poiana de lângă sat. Termenul era scurt. Boierul numără gălbenaşii şi cu tremurândă mână îi slobozi în fatala gaură. Cu toate aceste în satul Cozia şi prin munţii vecini era aşezată potera. Singur ispravnicul sosise de la Câmpu-Lung şi se jura boierului că va prinde pre sumeţul hoţ. Toate poticele erau prinse de călăreţi, ca să dea ştire când se va apropia banda. Pedestrimea sta ascunsă la o oierie.

Pe la amiază un pandur veni în fuga mare cu ştire, că hoţii au poposit cale de un ceas. Toţi săriră. Ispravnicul strânse pandurii călări şi le dete poroncă să taie drumul bandei despre munţi şi apoi pe-ascuns să se tragă după ea spre sat; iar el singur se duse cu pedestraşii ca să încungiure testamentalul plop. În stânga mergea drumul la Cozia, în dreapta era un munte nalt, Tunsul n-avea scăpare, şi nici că se putea alege mai bun loc pentru de a-i da şah-mat. Ispravnicul îl va prinde viu cu toată banda lui; îl va duce singur la domn, şi înălţimea sa spre răsplătirea bravurii, nu e îndoială că-l va face armaş mare sau polcovnic de agie.

În acel răstimp mergea prin sat un ţigan desculţ, în curtcă stremţuroasă, cu pieptul gol. Neîntorcând luarea-aminte asupra mişcărilor ostăşeşti şi zgomotul ce era prin sat, el cu toată simplitatea unui ţigan cânta:

Spune, spune moldovene

Care-i drumul la Focşeni,

Unde-i casa mititică

Şi fetiţa frumuşică?

Pentru de a masca mai bine poziţia armată, ispravnicul poronci clăcaşilor să-şi caute de lucrul câmpului ca să nu dea prepus că e poteră.

Alt pandur aduse iar grabnică ştire că Tunsul a mişcat spre sat.

— Cât de nimerit merge cel ţigan cântând, — a zis ispravnicul către boier. Tunsului nici prin cuget nu-i va trece, că

noi îl aşteptăm aice ca pe un dorit oaspe.

Ţiganul însă, mergând şi cântând, veni drept la plop, se purtă împregiuru-i şi apoi se puse jos la rădăcină; galbenii erau în mână-i.

— Pare că ţiganul a luat banii, — însemnă vechiul lor stăpân.

Al treilea pandur sosi cu ştire că Tunsul e lângă sat.

— Ce faci tu acolo? — a strigat ispravnicul la ţigan.

Lipseşti, boala dracului! Pune gios ce-ai luat! Dar ţiganul număra galbenii şi nici băga seamă la ocară.

— Cuconaşule! — zise un pandur către ispravnic, el o să ne smintească toată treaba. De orice întâmplare noi avem legaţi şase câini răi. Oare să nu le dăm drumul? Tot sunt

flămânzi, încalte să apuce câte o bucăţică din cel ţigan.

Zapciul dezlegă câinii sumuţându-i şi iată şase dulăi mari de pe la oierii cu lătret se repăd la ţigan. El însă nu contenea a număra gologanii; dar în clipa când a văzut câinii aproape să-l rupă bucăţi, puse galbenii în sân şi scoţând două baltage de fier legate la capete cu frânghiuţe, făcu două agere mişcări şi patru câini nu mai erau. Ceilalţi doi cu cozile strânse o luară la fugă spre sat.

Ţiganul râzând tare şi-a ascuns baltagele; apoi cu pas măsurat, cântându-şi cântecul, şi-a înaintat drumul. Ispravnicul şi oastea lui rămaseră uimiţi.

— Ce dracu! — zise boierul. Oare nu e Tunsul? El a scris că are să vie după bani la amiază zi. Acuma sunt douăsprezece

ceasuri.

— În adevăr, — răspunse ispravnicul, căutând la ceasornic, tocmai douăsprezece. Ce nerod sunt eu că nu luai seama

mai bine răvaşului.