Cu şatrele din loc în loc
Ţiganii prin Bugeac se poartă,
Neprihănind al lor noroc
Sau nestatornica lor soartă.
Ei astăzi, iată, au rămas
La mal de apă pentru mas.
Cu ţoluri rupte, afumate
Căruţele le învelesc
Pe deasupra pân' la roate,
Apoi femeile gătesc
Mâncare proastă şi se pun
Buluci lângă ceaun.
În depărtare se privesc
Cum caii pasc la iarbă verde,
Iar după şatre dezlegaţi
Şed urşii bine învăţaţi,
Gâlcevi şi vorbe, şi strigare,
Amestecate cu cântare,
Şi sunetul de fierării
Asurdă locul în câmpii,
De drum ei iarăşi fac gătire.
Dar s-a trecut în vetre focul,
Toţi s-au culcat; în liniştire
Răsună de departe locul,
Numai cu glas de câini lătrând,
Şi uneori cai nechezând.
Pe ceru-albastru şi curat
Cu stele multe-mpresurat.
O lună de lumină plină,
Trecea cu o mişcare lină,
Sub şatră unul din ţigani
Cu capul înălbit de ani,
Pe lângă foc încă şedea
Şi demâncatul pregătea.
El aştepta cu nerăbdare
Pe preaiubita lui fetică,
Ce îndeseară, singurică,
S-a dus la câmp pentru plimbare.
Dar ea nu vine! luna trece!
Moşneagul îngrijat petrece.
Zamfira nu se vede! Nu-i!
Şi s-a răcit mâncarea lui.
Dar iată e. În urma ii
Un tânăr vine din câmpii.
Ţiganului necunoscut
— Tătucă! fata i-a vorbit,
Un om din lume neştiut
Aflând, la noi eu am poftit,
Străin fiind, dintru alt neam
El vrea să fie şi ţigan;
Pe dâns' dreptatea-l prigoneşte
Şi el Alecu se numeşte.

Moşneagul
Prea bucuros! la noi rămâi
În astă noapte tu de mâi;
Sau şi mai mult, nădăjduiesc,
Eu gata sunt să înlesnesc
A ta petrecere aici,
Cu parte după roduri mici,
A ostenelilor lenoase.
Deprinde-te şi tu cu noi,
Cu sărăcia cea voioasă,
Şi mâine dez-de-mânecate
Într-o căruţă amândoi
Ne vom porni noi mai departe.
Vrun meşteşug trebui să ştii;
Fierar bun, sau scripcar să fii,
Sau poartă ursul tu prin sate.

Alecu
Prea bine.

Zamfira
Vom petrece noi
Tot împreună, amândoi;
Dar e târziu şi nu-i nici lună,
Să ne culcăm cu seară bună.
Lumina cea de zi răsare;
Moşneagul s-a sculat îndată.
Trezind şi pe iubita fată:
— Zamfiro, scoală! Ziua mare!
Sculaţi voi de acum, sculaţi!
Şi de gătit vă apucaţi.
Odată toţi au năvălit,
Şi şatrele au ridicat;
Au strâns degrab', au înhămat
Şi iar în cale s-au pornit.
Măgarii în spinare duc
Copiii mici; iar ceialalţi,
Femei şi fete şi bărbaţi,
După căruţi pe jos se duc
Toţi peticiţi şi dezbrăcaţi.
Ce veselie! Ce cântare!
Ce vorbe, şi ce vuiet mare!
Răcneşte ursul, câinii latră,
Şi scârţie neunsa roată;
Într-un cuvânt, a lor pornire
E deşănţată la privire.
Mâhnitul tânăr se uita
La văi, la dealuri, la câmpii
Şi lucruri nouă căuta
Între ţigani şi în pustii.
A lui Zamfiră preaiubită,
Cu negri ochi împodobită,
Îl mângâia cu dezmierdare,
Mărturisind a sa plecare.
Dar el în sine tot purta
O mâhniciune tăinuită,
În inimă pecetluită;
Şi-adeseori nevrând ofta:
Păsăruică mică,
Tu nu ştii de rău,
Nimenea nu-ţi strică
Cuibuşorul tău.
Pe crenguţă creşti,
Soarele răsare,
Şi tu cu cântare
Lumea veseleşti.
Primăvara trece
Vine toamna rece,
Oamenii urăsc,
Oamenii jălesc.
Păsăruica dulce
La loc cald se duce,
Şade-n altă ţară
Pân' de primăvară.
Asemenea cu păsărica,
Şi tânărul nu avea loc,
Deprinde nu putea nimica
Nici nu credea el în noroc.
A lui era mai lumea toată,
Pentru de grijă-a sa purtare
Lăsa la pronia înaltă,
De mulţumiri, de desfătare
Mai înainte el ştia,
Căci slăbiciunile ardeau
În pieptul lui nepotolit.
Vieţuind în lume mare,
De slavă el s-a măgulit,
În toate a făcut cercare,
Şi cunoscându-le deşarte
Acum el s-a ascuns departe.
Dar focul nu mult va fi stins,
Curând îl vom vedea aprins.

Zamfira
Iubite! spune ce gândeşti,
Sau iarăşi tu acum doreşti
De lume mare şi de târguri?

Alecu
Ce să doresc! tu nu poţi şti,
Tu nici nu-ţi poţi închipui
A târgurilor grele juguri,
Unde n-ai gustul de viaţă,
Nici suflă ei de dimineaţă
Ca noi un aer răcoros
Cu miros de câmpii frumos.
Ei a iubi se ruşinează,
De fire prea se depărtează,
Şi voia lor o târguiesc,
Metalului ei se jertfesc;
În aur cred, lui se închină,
Şi lumea lor de rău e plină.
Ce să doresc, a lor mândrie?
Zâmbire cu făţărnicie?
A lor nebună pizmuire?
A lor deşartă strălucire?

Zamfira
Dar acolo sunt curţi frumoase,
Petrecere în adunări,
Sunt multe lucruri arătoase;
Şi fetişoare de boieri.

Alecu
Cu mulţumire cumpărată
Petrecerile nu sunt bune,
Unde nu-i dragostea cea dreaptă,
Şi Veselia-i mâhniciune.
Iar fetele? tu-mi eşti primită,
Făr' de a lor împodobiri,
Ş-a pietrei scumpe străluciri;
Să nu te schimbi, a mea iubită,
Eu însă într-un gând curat
Voiesc cu tine să împart
A mea din lume izgonire
Şi voie bună şi mâhnire.

Moşneagul
Măcar că tu ai petrecut
Între norodul cel bogat
Şi cu ştiinţă luminat,
Tot ne iubeşti pre noi prea mult,
Însă nu-i pururea plăcut
Şi traiul nostru, la acei
Ce-n desfătare au crescut.
Eu ştiu de la părinţii mei
O din vechime povestire:
Pentru un om ce a trăit
Aici de Roma surghiunit;
Dar am uitat a lui numire;
Împodobită însă fire
Avea acel bătrân vioi,
Vieţuind el între noi
Pe lângă Dunăre, spunea
De ale lui nenorociri
Şi alte multe povestiri
Cu mintea sa închipuia.
Dar alţii pentru dânş' prindea
Prin mreajă peştii şi vânat
Şi pentru iarnă-i pregătea
Din blane, straie de-mbrăcat,
Iar el nici c-a putut deprinde
Nevoii îngrijăluiri,
Şi blestemând cu mari cuvinte,
A soartei lui învăluiri,
Zicea că dumnezeii grea
Certare lui au rânduit
Şi moarte, drept bun dar, cerea.
Din sânul patriei răpit,
Ca un copil plângea cumplit
El la aducerea aminte
De zilele de mai nainte,
Murind, a fost lăsat cuvinte
A lui înstrăinate oase
Să se mute la a lor pământ.

Alecu
O! iată soartă ticăloasă
A unui scriitor vestit!
A unui patriot slăvit!
Poetule! Tu mie spune:
Ce se numeşte slavă-n lume?
A laudelor glăsuire!
Din neam, la depărtatul neam!
Ori după moarte tânguire!
Sau în sfârşit istorisire
Sub şatra a unui ţigan?!!
Uitând cu ură lumea mare,
Acum Alecu de doi ani
Petrece tot între ţigani
Într-o firească desfătare.
Cu dânşii bine s-a deprins
Şi rareori el, ca prin vis,
Abia mai aducea aminte
Petrecerea de mai nainte.
Vieţii lui soţie bună
Cu dâns' Zamfira dimpreună
Se duc cu ursul pe la sate,
Alecu prea frumos mi-l joacă,
Moşneagul daireaua bate,
Toţi pentru bun bacşiş se roagă;
Şi-aşa petrec a lor viaţă.
Într-o zi de dimineaţă
Zamfira veselă cânta
Şi la Alecu se uita.

Cântecul I*
Arde-mă, frige-mă
În foc vânat pune-mă.
De m-ai frige pe cărbune,
Ibovnicul nu-ţi voi spune.
Că el este tinerel,
Drăgălaş şi frumuşel;
Iar pe tine, bărbat rău,
Eu de-acum nu te mai vreu.
Şi tu măcar pân' la moarte
De m-ai bate, de m-ai arde,
Şi bucăţi de m-ai tăia
Tot voi face cum voi vrea.

Alecu
Ce nu mai taci, că am urât
A voastre cântece ţigăneşti.

Zamfira
Dreptate ai să le urăşti,
Că tocmai pentru tine cânt.

                *

Alecu
Da' eu şi fără de cântare
Pricep ceva a ta plecare.
Şi visul meu de astă-noapte
Îmi prevesteşte grele fapte.

Zamfira
În visuri crezi, om luminat?
Un lucru foarte de mirat!

Alecu
Nu cred în visuri, nici nu vreu
Să cred întru nimica eu,
Şi tu de-acum nu ai crezare;
Iar visul meu fiind cumplit
În suflet a întipărit
O prea urâtă aşteptare,
Dar mai ales simţirea me
Îmi prevesteşte oarece.

Moşneagul
La ce atâta supărare,
Tu ţi-ai făcut făr' de cuvânt?

Alecu
O! nu, eu foarte bine simt,
Eu înţeleg a ei schimbare.

Moşneagul
A ta mâhnire temei n-are!
Ea îi femeie! Tu iubeşti;
Tu porţi o dragoste cumplită,
Statornică, nemărginită.
Iar inimile femeieşti
Prea înfocat ne îndrăgesc
Şi iar degrabă ne urăsc.
De-aceasta tu să nu te miri,
Că uită-te-n albastrul cer
Prin nouri luna cum pluteşte
Ea tuturor împărtăşeşte
A sa lumină mângâioasă,
Dintr-un oraş intră în alt,
Şi din acela vrea să iasă
Lăsându-l iar întunecat;
Şi cine poate zice lunei:
Stăi într-un loc fără mişcare,
Sau cine stavilă va pune
Femeii la a ei plecare?

Alecu
Dar cum mai înainte ea
Pe mine tare mă iubea?

Moşneagul
Ascultă, eu să-ţi spun de mine:
Şi eu în lume am iubit
Mai mult pot zice decât tine,
Nemăsurat fiind robit,
Cunosc această pătimire
Întâi ţin minte eu abia.
Pe Dunăre când nu avea
Moscalii încă stăpânire.
Pe când ştiam noi de sultan,
Iar paşa de la Akerman
Ocârmuia Bugeacul tot,
Atuncea tânăr eu eram
Şi să-ţi închipuiesc nu pot
Cel dintâi foc ce s-au aprins
Întru simţirea mea nestins.
În scurt, ceea ce-am dorit
Cu mare chef am dobândit,
Dar un minut de fericire,
A fost un vis, o nălucire.
Nevasta mea numai un an
Mi-a arătat ceva plăcere,
Apoi fugind cu alt ţigan
M-a fost lăsat în supărare
Şi cu Zamfira mititică.

Alecu
Dar tu n-ai mai făcut nimică?

Moşneagul
Ce să mai fac! Şi cine poate
În silă dragoste a scoate?
Iar oamenii petrec în lume
Mai multe rele între bune.

Alecu
Eu nu-s aşa! eu pân' la moarte
Voi răzbuna a mea dreptate
Găsindu-mi duşmanul dormind,
Pe malul mării, neştiind,
Că eu aproape sunt de dâns',
Ş-atunci l-aş arunca în mare
Şi moartea cea făr' de scăpare
O aş privi cu haz şi râs.
Ocrotitoarea acea bună
A înfocatului amor.
O noapte lină fără lună
S-au pus pân' la ai zilei zori.
Pe ceriu stele scânteiază
Cu strălucitele lor raze.
Ţiganii toţi au adormit;
Alecu vis prea greu visează
Şi se trezeşte mult uimit:
Zamfira lângă dânsul nu-i!
Dar unde e?!.. În pieptul lui
Se bate inima zuliară
Întru mânia înfocată.
El iese înarmat afară,
Pe iarba cea înrourată
O tăinuită urmuşoară
Se vede... El în nerăbdare
Nu merge, ci, pot zice, zboară.
Dar ce amarnică mirare!
După movili se văd în zare
Ca două umbre şopotind...
El se opreşte ascultând:

Zamfira
Mă duc de-acum.
Ţiganul tânăr
Mai stai, puicuţă!

Zamfira
Zău că mă tem, mă tem, drăguţă.

Ţiganul tânăr
Da' pentru ce atâta frică,
Stai, nu te teme de nimică,
Alecul tău va fi dormind...
— Aici voi veţi muri iubind!..
Alecu groaznic a strigat,
S-a repezit şi a şi dat
În inimă cu iataganul.
Mort a căzut atunci ţiganul.
Zamfira în aşa uimire
A zis cu deznădăjduire:
— Ucigaşule! mi-i frică
De vărvăreasca ta pornire.

Alecu
Şi tu dar lângă dânsul pică!
(o loveşte în inimă)

Zamfira
Ah! am iubit! Iubind şi mor...
Se revărsa de ziuă zori:
Alecu după deal şedea
Cu iataganul plin de sânge
Şi două trupuri reci privea,
Iar când s-au început a strânge
Ţiganii toţi pe lângă dâns',
Atunci moşneagul cu mâhnire,
Nevrând a face răsplătire,
Apropiindu-se a zis:
— Fugi, varvar om, tu de la noi,
Te du la lumea ta cea mare
Şi lasă-ne întru uitare:
Tu eşti născut pentru război,
Şi te făleşti cu deşteptare,
Iar noi în rânduirea soartei
Suntem sălbatici, dar fireşti,
Ştiinţi n-avem praviliceşti,
Nici sânge nu vărsăm cu moarte,
La suflet ne numim noi mici
Şi n-am ucis încă pe nime,
Iar tu eşti varvar! fugi de-aici!
Te du, şi Dumnezeu cu tine.
Zicând aceste, au luat
Ţiganii trupurile moarte,
Plângându-le le-au îngropat
Şi s-au pornit în altă parte.
Numai o şatră în cîmpie
Rămase singură, pustie.
Aşa când toamna dimineaţă
Cucoarele se înarmează
Şi se pornesc cu strigăt mare
La locuri calde pân' la vară,
Iar una ce putere n-are,
Fiind rănită-n aripioare,
Rămâne singură, pătrunsă
De mâhniciunea cea nespusă.

* Anume acest cântec Puşkin în a sa alcătuire l-a prefăcut în limba rosienească.