string(7) "library" string(8) "document"
1476
1300
1410
1822
300
1466
1639
82
1359
514
1200
1832
1574

Călin-Nebunul

1 2 3 4 5

— Mulţumesc, Călin Nebune.

— Hai la luptă!

— Stai, să mănânc ceva.

— Că eu ţi-am mâncat mâncarea!

— Mi-o fi mai uşor la luptă.

Şi se iau, se luptă şi se luptă, şi-l omoară Călin Nebunul. Da lui aşa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ş-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l ştia, da văzându-l cu soră-sa a-nţeles.

— Unde-ţi este bărbatul tău?

— La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară!

— Cât mănâncă el?

— Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte şi douăsprezece antaluri de vin.

— Ia să văd eu, oi mânca?

Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea şi zice-aşa:

— Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine.

Iaca, vine şi zmeul.

— Bună vreme, câne de zmeu!

— Mulţumesc d-tale, Călin Nebune!

— Am venit să-ţi iau pe fată.

— Ba pe fată nu-i lua-o.

— Hai la luptă!

— Numai să mănânc ceva.

— Eu demâncatul ţi l-am mâncat!

— Eu oi fi mai uşor, tu mai greu. Hai la luptă!

— Hai!

Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul:

— Hai, eu m-oi face o pară roşă, tu te fă o pară verde.

Da’ el cu asta a greşit, că para roşă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Şi-i zice zmeul:

— Cioară, cioară, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ast’ verde.

Da’ Călin Nebunul zice:

— Împărate prenălţate, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ast’ roşie.

Cioara, când a auzit — ştii d-ta, a urcat-o — îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ş-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele şi s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ş-a luat şi pe cea mare şi s-a pornit ş-a ajuns la fraţii lui.

Ş-a zis aşa:

— Fraţilor, pe aste două le-ţi lua voi, dar ast’ mijlocie e-a mea; şi s-a culcat să doarmă.

Şi fraţii s-au sfătuit aşa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele şi să ieie fetele şi să se ducă la-mpăratul şi să zică că ei le-au scos. Şi i-au tăiat picioarele când dormea ş-au luat fetele şi s-au pornit (aşa era de trudit de lupte, încât n-a simţit când i-au tăiat picioarele).

În zori de ziuă se trezeşte el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan.

S-a luat el încetişor ş-a intrat în Pădurea ast’ de aur. A mers vo trei zile şi vo trei nopţi ş-a ajuns la un palat, aşa de frumosu-i, de nu tendurai să te uiţi la dânsul. Ş-a auzit un cântec aşa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetişor şi se suie pe scările cele şi vede acolo pe voinicul ce-şi rupsese mâinile la zmei.

— Bună vreme, voinice!

— Mulţumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai păţit?

Şi el începe a-i spune toate câte-a păţit.

— Hai să fim fraţi de cruce!

1 2 3 4 5