De mult, de mult a fost un Împărat în ţara depărtată a Indiei şi avea o fată frumoasă cum nu se mai povesteşte, bălaie ca o lacrimă a soarelui, dacă soarele a plâns vodată. În nopţi cu lună, când se primbla prin întune[coa]sele dumbrăvi de laur ale castelului răsărit din rădăcini de stânci, ea auzea un glas frumos, parcă de privighetoare, totuşi era de om. O arfă, asemenea sunetului blând şi regulat al valurilor mării, o acompania. Era un paria cântăreţ, care o iubea pe fata de-mpărat. Ea-l văzu răsărind prin crengi în lumina de lună -era nalt şi frumos. Pletele negre se ridicau deasupra frunţii măreţe, ochii străluceau în bolţile lor ca două flori, ăca dou[] picături de întuneric topit. Ea-l iubi, căci nici n-ar fi ştiut să facă alta, aşa era de frumos.

Într-o noapte, printre mreje de frunziş []întunecat de oliv şi laur, suspenda luna ca o pavăză de aur, el sta-ngenuncheat la picioarele ei şi, [cu] capul culcat în poalele-i albe, se uita lung şi-ntunecat c-o privire de profet în întunecimea cea blândă şi albastră a ochilor ei mari. Cu mâinile ei dulci ea-i netezea părul, cu gura-i încreţită de amor ea-i săruta fruntea.

― Ce frumoasă frunte ai tu, coroana lumii s-ar mândri să şadă pe ea.

― Ai dori-o tu? zise el şi ochii lui se deschideau mari, ca doi luceferi.

El se sculă şi o privi. Numai Împăratul Saharei, leul, priveşte astfel, o dată în viaţa lui, când iubeşte. O strânse-n braţe şi se duse-n lume. Adio, stea ― amor, tot!

Noaptea era clară, tăcută, mare. Numai valurile sfinte ale Gangelui murmurau lin ca înţelepciunea vremilor. Simbol uriaş al timpului.

Paria se uită lung în el, şi-l înţelese. Auzi vorbirea sântelor sale origini, înţelese ce este aceea ce mişcă cele trecătoare ale pământului. Îşi sfărmă arfa de o stâncă şi se duse-n sus. Răscoli popoare contra regilor şi legilor lor, răsturnă regii şi marii pământului şi în fruntea acelor popoare, unele de origini sânte, altele de origini obscure, el curgea de-a lungul râurilor mari şi răsturna imperii şi le supunea şie.

Popoarele-l iubeau că era drept şi bun, regii se temeau de el. Era împăratul lumii şi Domnul tuturor celor trecătoare.

Atunci se duse la castelul răsărit din rădăcini de munţi. Intră în înaltele turle * ca să puie coroana lumii pe fruntea miresei lui ― dar întinsă, albă ca o ceară mărmurită, moartă era iubita lui. El nu auzi nimic, nimic ―numai valurile sânte ale Gangelui vuiau cu un răsunet depărtat şi ironic în urechile lui ― îşi plecă fruntea şi zise: "La ce? La ce?"― apoi o apucă-nspre pustii şi nimenea n-a mai auzit de el.

Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului.