I

Frunză verde de negară,
A ieşit Bujor în ţară![1]
Bate, pradă, nu omoară,
Pe ciocoi îi bagă-n fiare,[2]
Să-i dea bani de cheltuială
Şi haine de primeneală.
Bujor iese, Bujor zice:
,,Halal de tine, voinice!
Haideţi, copii, după mine
Că ştiu calea-n codru bine
Şi ştiu turme de berbeci,
Izvoare cu ape reci,
Şi neveste frumuşele
Şi desagi cu rubiele!"
Ici în vale, colea-n vale
Sună-un glas duios cu jale,
Glas frumos de fată mare,
Bujor prinde-o sărutare!
Ici în vale, la pârâu,
Două fete spală grâu,
Bujor le ţine de brâu!
Ici în vale, la fântână,
Două fete spală lână,
Bujor le strânge de mână!
Ici în valea lui Terinte,
Două fete culeg linte,
Bujor le scoate din minte!

II

Frunză verde de negară,
La Focşani, între hotară,
Este-un bordei cam plecat[3]
De copaci înconjurat.
Acolo-i Bujor culcat,
La Aniţa văduviţa,
Ce-i dă vin tot cu vădriţa
Şi-l îmbată cu guriţa!
,,Aniţico, draga mea!
Mult mi-e dor de-o floricea,
Floricică rumeoară
Care-o porţi în buzişoară."
,,Ştefănică Bujoraş!
Floricica da-ţi-o-aş.
Na şi na guriţa mea
De-o sărută cât îi vrea.
Iar de băut, nu mai bea,
Că potira-i cât colea."
,,Las' să vie că nu-mi pasă
Când mi-e paloşul pe masă
Şi mândruţa drăgăstoasă."
Sărutatul n-a sfârşit,
Potira c-a şi sosit.
Luptat-a Bujor, luptat,
De potiră n-a scăpat!

III

Frunză verde de negară,
Pe Bujor mi-l duc prin ţară
De-l arată ca pe-o fiară!
Şi mi-l pun la închisoare,
Fără arme, fără soare!
Oliolio! codru frunzos,
Cât eşti vara de frumos,
Iarna putrezeşti tu jos!
Ca tine Bujor în gros
Sta culcat cu faţa-n jos.

IV

Frunză verde de negară,
Pe Bujor mi-l judecară,
La Divan îl întrebară,
Mulţi creştini de-a omorât
Cât prin ţară a hoţit?
Iar Bujor cruce-şi făcea
Şi cu dreptul răspundea:
,,Mort de om eu n-am făcut,
Dar ciocoi mulţi am bătut!"
,,Ştefane Bujorule,
Unde-ţi sunt averile
Ca să-ţi scapi tu zilele?"[4]
,,Le-am ascuns pe la copaci,
De-ajutor la cei săraci,
Să-şi cumpere boi şi vaci!"[5]

V

Frunză verde de negară,
Bujor se suie pe-o scară...
Plâng săraci cu jale-amară,
Că nu-i scara domnilor
Şi e scara hoţilor,
Calea neagră-a morţilor!

1.    ↑ Acest hoţ vestit, poreclit Bujor din cauza culorii părului său, a ieşit în ţară pe la începutul veacului XIX. El era fecior boieresc la moşia unui boier pân' a nu se da la hoţie; fiind însă rău bătut într-o zi de stăpânul său, Bujor a apucat calea codrului, ca să-şi răzbune în contra boierilor. Cântecul însuşi zice că el nu făcea morţi de om, dar avea mulţumire a pune pe ciocoi în lanţuri.
2.    ↑ Fiare în loc de fere, provincialism.
3.    ↑ Bujor a fost prins într-un bordei, aproape de Focşani, unde el se odihnea.
4.    ↑ După înţelesul acestor două versuri, se vede că şi pe timpul lui Bujor unii din judecători erau supuşi farmecului banilor.
5.    ↑ Hoţii români s-au arătat mai totdeauna cu îndurare pentru cei slabi şi săraci; de aceea şi poporul îi consideră ca pe nişte eroi şi are pentru ei o dragoste plină de admirare. În cele mai multe balade, hoţii sunt reprezentaţi în culori vii şi mândre. Voicu, un alt hoţ ce s-a arătat în ţară după Bujor, răspunde ca şi acesta judecătorilor ce-l întrebau despre averile adunate:
,,Averile nu v-oi da,
Că pe Voicu-ţi spânzura
Şi voi galbenii-ţi lua,
Cu cărţile îţi juca,
Cu droşţile îţi primbla,
Cu muierile-ţi mânca.
I-am ascuns pe la copaci...
etc., etc."