I

Fost-a, cică, un Novac,
Un Novac, Baba Novac,
Un viteaz de-al lui Mihai[1]
Ce sărea pe şapte cai
De striga Craiova vai!
El un fecioraş avea
Şi tot astfel îi zicea:
,,Fecioraş, Gruiuţul meu!
Ascultă de ce-ţi zic eu,
Să nu cazi la vreun loc rău,
La loc rău şi mult departe
În neagra străinătate.[2]
Dacă sorţii te-or purta
Ţările de-a vântura
Şi-n Stambul de a intra,
Tu de asta nu uita:
Vamă dreaptă să plăteşti,
Armele să-ţi oţeleşti,
Hainele să-ţi primeneşti
Ca să pari un biet sărac,
Să nu semeni a Novac,
Că nu-i turcilor pe plac."
Grue-n Ţarigrad intra,
Vamă dreaptă el nu da,
De haine nu se schimba,
Ci pe uliţi se primbla
Tot în haine novăceşti
Cum e drag ca să-l priveşti!
Turcii toţi cât îl zăreau,
Între dânşii se grăiau:
,,Ista-i Gruia lui Novac,
Lui Novac Cara-Iflac!"[3]
Şi pe loc ei s-adunau,
Şi de Grue s-aninau,
Şi cu Grue se luptau
Şi pe Grue mi-l legau
Cu trei funii de mătasă,
Din ele să nu mai iasă!
Dar când Grue se-ntindea,
Două funii se rupea,
Numai una rămânea,
Una lungă noduroasă,
Cât un braţ voinic de groasă!
Turcii iute-l cuprindeau
Şi-ntr-un beci îl închideau,
Lumea să n-o mai privească,
Soare să nu mai zărească!

II

Grue zace la-nchisoare
De trei ani lipsiţi de soare
Şi prin gratii lung priveşte
Cerul care străluceşte
Şi de dânsul nu-ngrijeşte!
Dor cumplit inima-i seacă,
Plâns de jale mi-l îneacă,
Când zăreşte despre soare
Cârduri, cârduri de cocoare,
Călătoare zburătoare
Şi de el nepăsătoare.
Iată, mări, cum plângea
Că departe, sus zărea
Un corb negru, corbişor
Ce zbura încetişor
Şi din aripi tot bătea
Şi cu jale croncănea.
Iar Grue se amăra
Şi din gură-amar zicea:
,,Căci n-am durdă, pui de corb,
Zilele să ţi le sorb!
Ce tot ţipi şi croncăneşti,
Ori de mine te găteşti?"
Corbul se apropia,
Pe fereastră se punea
Şi din pliscu-i răspundea:
,,Gruişor, drăguţul meu!
Ce mă blestemi aşa rău
Când umblu de rândul tău?"
,,Alei! corbe, corbişor,
De vrei tu să-mi faci pe dor,
Ţine ineluşul meu
Şi du-l unde voiesc eu,
În munţii Catrinului,
În pădurea Pinului
La condacul lui Novac,
Lui Novac, Baba-Novac.
Şi mă jur că de-oi scăpa,
Pe tine te-oi adăpa
Nu cu sânge păsăresc,
Dar cu sânge păgânesc!"
Corbul vesel croncănea,
Inelul în plisc punea,
Aripile-şi întindea,
Şi pe cer el se zărea,
Întâi ca un porumbaş,
Apoi ca un lăstunaş,
Apoi ca un bondăraş
Şi-n zare dacă-ajungea,
El din zare se ştergea.

III

În munţii Catrinului,
În pădurea Pinului
Odihnea Baba-Novac
La umbra unui copac,
Şi prin vis el tot vedea
Pe feciorul său Gruia.
Iată-un corb că se ivea
Şi pe-o creangă se punea
Chiar deasupra capului,
Capului Novacului:
Corbuleţul uşurel
Avea-n pliscu-i un inel
Care jos cădea din el
Chiar în barba lui Novac,
Lui Novac, Baba-Novac.
Adormitul se trezea,
Şi inelul cât vedea,
Scotea haine novăceşti,
De punea călugăreşti,
Scotea cuca de Novac[4]
Şi punea un comănac,
Şi-ncăleca voiniceşte,
Şi purcedea vultureşte,
Cu desagi, cu buzdugele
Pline de mahmudele.[5]
El mergea şi iar mergea,
În Ţarigrad ajungea,
La divan că se ducea
Şi din gură-aşa zicea:
,,Auzit-am, auzit
De-un voinic ce mi-aţi robit,
Iată-mă-s că am sosit
Să vi-l plătesc îndoit".
El desagii deşerta,
Turcii toţi năvală da,
Şi pe jos se tăvălea,
Unul pe-altul se-mpingea.
Iar Novac că alerga,
Pe Grue mi-l dezlega,
Un paloş în mână-i da
Şi din gură cuvânta:
,,Bate tu marginile,
Eu să bat mijloacele,
Că le ştiu soroacele."
El tăia la turci, tăia
Pân' ce bine ostenea,
Apoi iute purcedea
Amândoi de se ducea
În codrii Catrinului,
În pădurea Pinului,
Unde corbii locuiesc
Şi ca frunza se-nmulţesc
Şi bine hălăduiesc!

1.    ↑ Printre generalii lui Mihai-vodă Viteazul s-a deosebit Baba-Novac, om credincios al Domnului, şi care a avut o moarte glorioasă de martir, din ordinul lui Ciaki şi al Senatului unguresc.
2.    ↑ Simţul de naţionalitate şi iubirea de patrie sunt aşa de adânc întipărite în inimile românului, că pentru el străinătatea e neagră, fără lumină. Soarele nu-l încălzeşte pe pământ străin! Românii sunt supuşi tristei boli a nostalgiei, când se află desţăraţi. De aceea în armia austriacă unde sunt mulţi feciori din Ardeal şi din Bucovina, legea de pedeapsă în contra fugirii din oaste, e mult mai puţin aspră pentru români. Un cântec vechi zice:
Roman în ţara străină,
Duce dorul şi suspină.
3.    ↑ Turcii numesc pe români iflac, adică valac, însă pe acei din Valahia îi cheamă cara-iflac, români negri, şi pe cei din Moldova ac-iflac, români albi.
4.    ↑ Cuca era un soi de coifură împodobită cu pene de struţ, cu care domnii Moldovei şi ai Valahiei erau încoronaţi când ei mergeau de se închinau sultanului ca să primească învestitura. Obiceiul era ca până a nu intra în sala de audienţă a sultanului, arzodaşi, cel întâi uşer numit capusilar kiethudaşi să îmbrace pe domn cu caftan şi muhzur-aga să-i puie pe cap cuca domnească. Mai erau însă şi alte cuce mai mici pentru solaki.
5.    ↑ Monedă turcească de pe timpul lui sultan Mahmud.