Pe luciul Dunării,
La scursurile gârlei,
La cotitura mării,
Ian că se zărea plutind,
Cu lopeţile vâslind,
Cu pânzele fâlfâind,
Un caic mare, bogat,
Cu postav roş îmbrăcat,
Pe-n afară zugrăvit
Şi pe margini poleit.
Da-n caic cine era?
Era căpitan-Paşa,
Baş-agaua turcilor,
Măcelarul frâncilor,[2]
Cu cincizeci de brăileni,[3]
Şi cincizeci de bosnieni,
Brăileni din Brăila,
Bosnieni din Bosnia.
Ei, mări, cu toţi veneau
Şi pe mal se coborau
În cel sat mare, serbesc,
Jumătate românesc,
La casele Badiului,
Badiului bulgarului,
Frăţiorul Marcului.
,,Dalbo, dalbă, jupâneasă!
Cu ochi mari de puică-aleasă;
De ţi-e Badiul tău acasă,
Zi-i degrabă ca să iasă,
Iar de-i dus în deal la vie,
Mergi de-i zi să nu mai vie,
Că s-a trecut de glumie!"
,,Nu-i la vie, şi-i în casă
Cu paloşul gol pe masă.
Badiului voinic nu-i pasă
Nici de cursă duşmănească,
Nici de oaste-mpărătească!"
Badiule, te ţine bine,
Că urdia-ntreagă vine!
Turcii vin grămadă, claie,
Capul tău să mi ţi-l taie
Şi să-l ducă pe tipsie
De peşcheş la-mpărăţie.[4]
Iată lupta se-ncleşta:
Badiul singur se lupta,
Chiar în sânge se scălda
Şi din loc el nu se da.
Dar când trupul oboseşte,
Când puterea se sfârşeşte,
Inima la ce-ţi slujeşte!
Badiul meu slăbea, cădea,
Turcii rămaşi mi-l prindeau
Şi-l ferecau peste tot,
Şi-l legau strâns cot la cot
Jos la stâlpul hornului,
La dogoarea focului,
Cu frânghie de mătase,
Viţele-mpletite-n şase...
Tăiau carnea pân' la oase![5]
Badiul greu se răsucea
Şi din gură-ncet zicea:
,,Băduleasa mea frumoasă!
De mi-ai fost tu credincioasă,
Mergi degrabă la cămară,
De ia galbeni din comoară.
Umple-ţi poala plină, rasă
S-o revarsă-aici prin casă,
Doar or vrea ca să mă lasă!"
La bani turcii năvăleau,
Şi pe jos se tăvăleau,
Dar pe Badiul nu-l slăbeau!
Badiul încă mai zicea:
,,Băduleasa mea frumoasă!
Cu ochi mari de puică-aleasă,
Mergi degrabă în cea casă;
Pune faţă la ghileală,
Buze moi la rumeneală
Şi sprâncene la cerneală;[6]
Apoi vină-aice-n casă,
Doar or vrea ca să mă lasă!"
Mândra cât se arăta,
Baş-agaua se-mbăta,
Dar de Badiul ce zăcea,
Milă nici ca-i se făcea!
Badiul încă-ncet zicea:
,,Băduleasa mea frumoasă!
De-mi eşti soaţă credincioasă,
Fă la apă că purcezi,
Şi-n fugă să te repezi
Pe la gura pivniţei,
Tot de-a lungul uliţei,
La casele Marcului,
Frăţiorul Badiului,
Şi dă lui pe loc de ştire
Că mă aflu la pieire."
Băduleasa purcedea,
Dar la apă nu mergea,
Ci-ntr-o fugă ajungea
La casele Marcului,
Marcului bulgarului,
Frăţiorul Badiului:
,,Alei! cumnăţica mea!
Răsărit-ai ca o stea,
Ce vânt dulce te-a bătut,
La noi de te-ai abătut?"
,,Am venit să-ţi dau de ştire
Că mi-e Badiul la pieire,
Pe mâna bosnenilor
Şi a brăilenilor!"
Băduleasa nu sfârşea, —
Marcul se şi repezea,
Buzduganul învârtind
Şi din gură chiuind:
,,Măi bosneni, măi brăileni,
Mişei duşmani şi vicleni!
V-aruncaţi sută pe-un om
Ca şi cioarele pe-un pom.
Ce vi-i robul vinovat,
Astfel de l-aţi ferecat?
De vă-i robul de iertat,
De vândut sau de schimbat.
Mie mi-e de cumpărat."
,,Nu ne-i robul de vândut
Ci ne-i robul de pierdut."
,,Alei! frate Badiule,
Cum te calcă babele!"
Cât zicea, se repezea,
Stâlpul hornului smuncea,
Pe Badiu că-l slobozea
Şi din gură-i poruncea:
,,Bate tu marginile,
Că eu bat mijloacele,
Care-a scăpa de la mine,
Să nu scape de la tine!"
Amândoi turbat răcneau,
Vârteji de moarte făceau,
Pintre turci se învârteau,
Turcii sărea şi fugea
Dar păcatu-i ajungea!
Care scăpa de stâlpan,
Nu scăpa de buzdugan!...
Noaptea neagră când cădea,
Clăi de turci în foc ardea,
Şi lumina se-ntindea
Pe luciul Dunării,
Pe valurile mării.
Iar nevasta Badiului,
Cumnăţica Marcului,
La cel foc grozav căta
Şi cu jale cuvânta:
,,Alei! frate Badiule!
Cumnăţele Marcule!
Auziţi voi parele
Cum mănâncă oasele?
Auziţi voi mamele
Cum îşi plâng păcatele?..."

1.    ↑ Această baladă se cântă pe o arie cam serbească, cu trăgănituri de glas orientale, şi lautarii adaugă la sfârşitul ariei un soi de suspin pe cuvintele turceşti Brui aman, aman!
2.    ↑ Turcii dau numirea de frânci la toate popoarele îmbrăcate cu haine europene, şi fiindcă ei au avut multe războaie cu ungurii şi cu nemţii, poate că versul de sus face aluzie la unul din acele măceluri crâncene ce au roşit cu sânge de atâtea ori malurile Dunării. Punem înainte această presupunere, fiindcă caracterul mai modern al baladei Badiului nu ne îngăduie a o crede de pe timpul cumplitei desfaceri a francilor sub zidurile Nicopolei.
3.    ↑ Înainte de războiul ruşilor cu Turcia, la 1828, oraşul Brăila, întărit cu ziduri, era ocupat de o garnizoană turcească. Brăilenii din baladă nu sunt decât ostaşi din acea garnizoană.
4.    ↑ Cuvânt turcesc ce însemnează prezent, dar.
5.    ↑ Un lăutar din satul Folteşti, ce se află la coada lacului Brateş, lângă Galaţi, zicea următoarele versuri:
Cu-o frânghie de mătase
Împletita-n în trei, în şase
Cât şi braţul meu de groasă,
Tăia carnea pân' la oase
Şi cu două de fuior,
Cât un fluier de picior,
Dar când Badiul se-ntindea,
Cele două se rupea,
Numai laţul de mătase
Nu-i da drumul ca să iasă,
Ci-l strângea, strângea cumplit,
Ca un şarpe-ncolăcit.
6.    ↑ Femeile în Orient au urâciusul obicei de a-şi drege obrazul cu suliman şi a-şi boi sprâncenele cu nucuşoară arsă. Acel obicei s-a adoptat de toate femeile, fie mahometane, fie creştine ce locuiesc în Imperiul Otoman, şi din nenorocire a şi trecut peste Dunăre şi s-a încuibat în satele româneşti de pe malul stâng al râului.