Colo jos, pe lângă Tisă,
Merge mândra cam descinsă
Prin ierbuţa până-n brâu,
Şi ţine murgul de frâu,
Murg voinic şi pintenog
Care paşte busuioc.
Ea se primblă-n poieniţă
Şi tot zice din guriţă:
,,Busuiocul l-aş privi, [1]
Mă tem că m-oi zăbovi,
Dar l-oi smulge şi m-oi duce
Până dincolo de cruce,
La marginea codrului,
La stăpânul murgului,
Tot pe culmea din Muncel,
La haiducul voinicel.
Cine-a vrea ca să mă ieie
Meargă-acasă să mă ceie,
Meargă-acasă la părinţi
Cu inima lui în dinţi;
Iar pe când el mă va cere,
Tu, murguţule,-n putere,
Du-mă iute ca un zmeu,
Du-mă la stăpânul tău".
Mândra calu-ncăleca,
Spre Muncel vesel pleca,
Noapte-n drum o apuca.
Ea mergea, calea-şi pierdea
Şi-ntr-un râu adânc cădea,
Vai de mândra! vai de ea!
Sufletu-i zburând zicea:
,,Sărmanul copilul meu!
Cum rămâne singurel,
Fără pic de mângâiere,
Fără mamă cu durere!"

[1] Fetele românce au obicei de a-şi pune în păr şi în sân snopi de busuioc. Ele cred că această plantă are o putere fermecătoare ce atrage inimile bărbaţilor.
Un cântec poporal zice:
Floricea de busuioc
Se opreşte mândru-n loc.
Busuiocul se întrebuinţează la ţară în leacuri deosebite şi în descântece de dragoste.