La Veneţia mult duioasă
Duios zboară gândul meu,
Când, în noaptea-ntunecoasă,
Pe simţirea-mi dureroasă
Se abate dorul greu.

Astfel pasărea rănită
De un şarpe otrăvit
Zboară, zboară obosită
Şi s-abate amorţită
Lângă cuibu-i înflorit.

O! Veneţio mult măreaţă!
Cine a putut gusta
A iubirilor dulceaţă
În poetica ta viaţă
Vecinic nu te va uita!

Te iubesc în a ta jale,
În veşmântul tău cernit,
Şi în gondolele tale
Ce se pierd printre canale
Ca un vis neisprăvit.

Te iubesc cu dor fierbinte
În frumosul tău trecut
Şi-n aducerea-aminte
Ale dragostelor sfinte
Ş-a fiinţei ce-am pierdut!