Pirostia Elenei de Jean-François Marmontel
După stricarea Troadei, în vreme ce rămăşiţurile zidurilor, a capiştilor şi a palaturilor sale încă abureau şi când supt aceste năruiri văpsite de sânge, Priam, norodul şi copiii săi erau îngropaţi, când femeia şi fiicele sale se duceau în robie să slujească pe nişte biruitori fuduli şi când aceşti însuşi biruitori erau să pieie, unii în palaturile lor, alţii pe mări, unde cu ticăloşii să umble din ţărm în ţărm, în voia valurilor, a vânturilor şi a furtunilor, — în sfârşit, când pe câmpii Troadei, Ahilevs, Hector fiul lui Telamon erau culcaţi în ţărnă şi că o mulţime de eroi amestecau duşmănească lor ţărnă într-un singur mare mormânt, Elena şi cu Menelau, împăcaţi împreună, se întorceau cu linişte şi cu chef la Lachedemonia şi, jăluindu-se cu dulceaţă că el au putut-o crede necredincioasă, el cerându-şi iertăciune că au crezut nişte arătări înşelătoare şi făgăduind că nu se va mai îndoi de dragostea, nici de credinţa sa, amândoi, în sfârşit, trăind cel mai frumos al lumii, părându-le puţin numai rău că pentru un aşa mic lucru au urmat atâta huiet, trecând însă printre Chiclade, ei au fost răpeziţi de o straşnică furtună. şi, cum ei vedeau minuntul în care corabia lor era să se sfărâme de stâncele ostrovului Co, ei au făcut o rugăciune lui Posidon:
— O, cel mai nestatornic din nemuritori, i-au zis încetişor Elena, ajută o femeie care îţi samănă.
La aceste cuvinte ea i-au afierosit o pirostie de aur, pe care o scăpase din prada Troadei, şi i-au aruncat-o în mare. îndată marea s-au liniştit. Aşadar, 600 ani după aceea, cum o corabie de la Milet trecea pe lângă ostrovul Co, în minuntul ce un pescar al ostrovului arunca mreaja sa în mare, milesienii cari erau în corabie au zis pescarului să li vândă ceea ce într-un noroc se va găsi în mreaja sa. El s-au primit, şi în fundul mrejii, când au scos-o, s-au aflat pirostia Elenei. Pricină necurmată între Co şi Milet pentru această comoară, unii zicând că pescarul nu înţelesese să vândă decât peştele ce l-ar prinde; ceilalţi împrotivindu-se că el vânduse tot. Războiul era să urmeze. Pentru ca să scape de această nenorocire, au alergat la Pithia, şi oracolul i-au împăcat, poruncind să se deie dar celui mai înţelept dintre înţelepţi. Dar care era cel mai înţelept dintre înţelepţi? Această întrebare nu era mai puţin grea de a se deslega decât aceea a mrejii. Au socotit mult pentru ca să ştie la care din cei şapte înţelepţi care înfloreau atuncea să deie protimisis.
— Ei ne vor lămuri ei însuşi pentru alegere, au zis unul din sfetnici. Să începem de la cel mai de aproape. Thales este la Milet: să mergem ca să-i punem înainte să primească darul nostru.
— O tu, i-au zis ei, al căruia duh au pătruns în sânul naturii şi i-au luat cele mai adânci taine, tu, care ai descoperit că apa este singur elementul şi că ea este principiul celorlalte stihii; tu, carele dai lumii un suflet peste tot şi care socoteşti că acest suflet este împreunat şi fireşte lipit la materie, după cum sufletul omului este lipit la trupul său, dacă toate aceste sunt adevărate, dumnezeiescule Thales, primeşte de la noi această pirostie de aur, pe care Apolon ni porunceşte să o afierosim celui mai înţelept dintre înţelepţi.
— Prietenii mei, au răspuns Thales, dacă toate aceste ar fi adevărate, dacă aş fi eu însumi încredinţat şi dacă aceea ce eu învăţ aş înţelege bine, m-aş socoti cu adevărat înţelept. Dar eu în zădar am vrut să găsesc enigma cea mare a firii: nici afară de mine, nici în mine însumi eu nu văd mai curat decât voi. Eu vă spui acole secretul şcolii, căci, cu Apolon, fiindcă el vă trimete, nu este nimic de a ascunde. Eu am cercat să fac foc cu apă, dar eu sunt încă de a înţelege cum în soare apa face un iaz de lumină. Sufletul care am vrut să-l dau lumii pentru ca să regularisesc mişcările şi să mişc orânduielile sale, ar fi fără îndoială un frumos lucru, dacă eu aş putea să-mi tălmăcesc cum acest suflet lumesc este tot acelaşi în vultur şi în cioară, în tigru şi în elefant. Dar acesta este nodul carele mă opreşte; aceasta este singurarea fiinţii sale şi felurimea cea nesfârşită a acestor metamorfosări care întunecă înţelegerea mea. Perierghia nu-i ştiinţă, şi învăţăturile în care eu mă adâncesc sunt de acele poate în care rezonul cel slab al omului nu va afla niciodată decât un haos fără margeni şi o lată întunerecime. Aceea ce o numesc înţelepciunea mea ar putea deci să nu fie decât nebunia mea. Căci aceasta este nebunie decât a vrea să cunoască aceea ce nu este dat omului ca să ştie. Cu toate acestea, pentru ca să nu gonesc ucenicii mei şi cum, poate, după vremi, vreun colţ al pânzei cei mari poate fi ridicat, eu li dau pilda nădejdii şi a curajului. Dar, în cărarea ce eu li trag, eu adeseori mă rătăcesc însumi, şi eu nu ştiu mai mult unde sunt. Duceţi afierosirea voastră la Solon. El este care merge drept la folos; învăţătura lui este aceea a omului, şi scoposul lui este de a face mii bun, mai drept şi mai fericit.
Solii ambarcarisiţi pentru Atena, s-au dus să vadă pe Solon şi, numindu-l cel mai înţelept dintre înţelepţi, ei i-au dat pirostia cea de aur.
— Tocma bine aţi nemerit minuntul, le-au zis puitorul pravilelor Athenei, eu sunt gata să nebunesc; eu vin dinlocul obştesc unde nu am văzut decât nişte nemulţămiţi. Oamenii mării se jâluiesc că am favorisit pe oamenii de la ţară, aceia mă învinovăţesc că am prea purtat grijă de târgoveţi, şi în politie încă-i şi mai rău; fieştecare ar vrea pravile făcute în favorul său şi spre păgubirea celoralalţi. Dar încă tot nu-i nimic, căci şi în însuşi casa mea, eu nu sunt niciodată în pace. Voi vedeţi această tânără roabă care se mânie şi plânge într-un colţ. Aceasta-i un mic drac; ea îmi răstoarnă capul. Ea încă nu-i de l8 ani, şi aceasta mă ocărăşte, şi aceasta vrea să aibă mai multă minte decât mine.
— Aşa, aşa, au zis Glicheria, am de o mie de ori mai multă, căci încalte eu sunt dreaptă, eu nu năcăjesc pe nimeni, şi eu las pe fieştecare să facă ce-i place. La aceste cuvinte lacrămile iar s-au îndoit.
— Îi păcat de a o măhni, au zis unul din deputaţi, căci ea este atâta de frumoasă, — cu adevărat frumoasă. şi crede că este. Dar ea nu ştie că răutatea sa o face slută.
— Ei bine, dacă sunt slută, au răspuns supărată, de ce nu mă vinzi? Ce nu mă laşi să mă duc?
— Şi unde te vei duce, mică nebună? Care este stăpânul care va fi aşa de bun şi aşa de milostiv ca mine?
— Ce bunătate, ce milă— care nu-mi laşi cea mai mică slobozenie?
— Şi ştiţi voi, au urmat Solon, care este slobozenia ce ea o cere? Aceea de a vedea la mine un mic obraznic pe care îl iubeşte şi care tot una umblă primprejurul casei mele. îndată cum ies pentru ca să mă duc la Sfat sau la Lichion, într-acelaşi minunt soseşte; el este primit şi, când îi prind împreună, ea îmi zice pentru dezvinovăţirea lui, că-i mai tânâr şi mai frumos decât mine.
— Cu adevărat, au strigat ea, el îi mai tânăr şi mai frumos. Cheamă-l ca să vedem, şi ca aceşti străini să ne judece.
— Lipseşte, necinstite, au zis Solon mânios, şi să nu te mai aud.
— Acest neastâmpărat pe care ea îl iubeşte, au urmat el, este un tânăr om cu numele Pisistrat, pentru carele am avut mii de bunătăţi, pe care l-am învăţat şi care îşi bate joc de învăţăturile şi de pravilele mele şi de pravilele tale! Aşa de a purure îmi pofteşte acest cuvânt al Schitului Anaharsis cum că pravilele sunt o mreajă a paingului, în care muscuţele se prind, iar prin care muştile cele mari vor scăpa totdeauna.
— Şi de ce nu-ţi închizi uşa la acest obraznic?
— Bine, de-i voi închide uşa, va intra pe fereastă. De aţi şti câtu-i de meşter şi de înşelător! El au câştigat pe toţi robii mei; rugăciunile, lacrămile şi darurile nu-l costisesc nimica. El îi plin de duh şi de plăceri; şi eu însumi, când îl ascult, el are darul de a mă linişti. — îi multă nevoie, îmi zice el, cinstitul meu dascăl, să ne sfădim pentru o roabă? Dacă noi am fi: dumneata tânăr ca mine şi eu bătrân ca dumneata, nu ţi-aş lăsa-o? Vezi care mai bine din noi amândoi poate să-i placă!
— Voi simţiţi că aceste rezoane sunt supărătoare. şi pe urmă, dacă-l voi desnădăjdui, el va merge să mă învinovăţească, să mă propovăduiască prin norod. Va zice că-s amorezat şi zuliar. Cât îi de tânăr însă, el are mai mult credit decât mine; el ascultă pe cei nemulţămiţi, îi adună, îi desmiardă şi pe urmă vine să-mi spuie că nu voi face nimic cu acest norod, dacă el nu se va amesteca; că, lăsând pe atinei la fireasca lor isteţime, eu nu-i cunosc; că ei sunt zădărnici, uşori, nebuni, capriţioşi, nemulţămitori, prieteni ai neoterismosurilor; că ei nu vor face decât numai nebunii, dacă nu vor avea în capul lor un om isteţ şi statornic, care să-i ştie povăţui, că acest om va fi el.
— Iată un nebun foarte hotărât, au zis solii.
— Şi foarte primejdios, au urmat Solon. El are, după cum v-am mai spus, meşteşugul de a linguşi obştea, şi acesta este meşteşugul de a o stăpâni. El se laudă, el spune că o va în văii ca cu o mreajă, şi după ce m-au mâniat prin înfricoşările sale, el mă defăima că nu-l iubesc şi se jură pe cei mai mari dumnezei că eu voi fi totdeauna prietenul său, deşi far voia mea. Voi vedeţi că un om care se tulbură aşa şi se sinchiseşte de două tinere capetenu este înţeleptul ce voi îl căutaţi. Vă sfătuiesc să vă adresarisiţi la Thales Milesianul, căci el îşi stăpâneşte sufletul în pace şi este fericit cu sine însuşi.
— Noi de la dânsul am început, au răspuns deputaţii, dar şi el ca şi tine, ne-au mărturisit nebunia sa.
— Şi oare are şi el o mică roabă care să-l facă să turbeze, un rău care să i-o desmierde şi un norod neânduplecat pe care nu-l poate pune la cale?
— Ba nu, dar el are tot atâta năcaz în părechea elementurilor, cât ai şi tu a ocârmui pe oameni, şi el zice că nebunia sa este de a vrea să tălmăcească aceea ce nu înţelege.
— Duceţi-vă deci la Bias, au adaus Solon; acela trăieste în linişte şi deoparte în mica lui cetate a Prienei. El tălmăceşte numai enigmele craiului de Eghipet şi logogrifurile craiului de Ethiopia. Cât pentru tainele firii, el declariseşte că nu înţelege nimica. El lasă să meargă lumea după cum merge, fără să vreie să o puie el la cale, şi pentru ca să fie mai slobod de nevoi şi de griji, ci s-au lăsat de învăţătură, după cum şi de bogăţie. Ei s-au dus deci la Bias.
— Ah, domnilor, le-au zis el, văzându-i intrând la dânsul, fără îndoială îmi aduceţi vreo bună veste. Nu cumva mi-aţi găsit câinele? Nu cumva ştiţi cine mi l-au furat?
Solii i-au spus că ei nu ştiau nimica.
— Care pricină deci, i-au întrebat cu un aer mâhnit, vă aduce la mine?
Ei i-au spus că din partea oracolului de la Delfi i-au adus o pirostie de aur.
— O pirostie de aur, mie! Ce să fac cu dânsa? Ah, oracolul, care le ştie toate, să-mi spuie cine mi-au luat câinele. Numai acest prieten aveam în lume, şi şi de dânsul m-au lipsit. Ce barbaricească neomenire! Eu nu mai vreau nimica, li lăsasem toate: cinste, noroc, slujbă; eu nu ceream nimic, eu îmi lucram singur grădina şi ogoraşul. Câinele meu era lângă mine, noi ne iubeam, noi eram fericiţi de a trăi şi de a vorbi împreuna. Zavistnicii n-au putut şine vadă bucurându-ne mult de această fericire. Ei ne-au despărţit; ei mi-au furat câinele, singurul meu prieten. Ei poate l-or fi ucis!... Nu, nu este nici o pedeapsă aşa mare pentru o aşa cumplire.
— Fără îndoială, au zis unul din milesieni, prăpădirea unui câine credincios este o nenorocire; dar această nenorocire este ea aşa mare?
— Aşa prea mare pentru mine, care nu mai am nimica. Nu este neplăcere pe care să nu o sufăr fără să supăr lumea, nici cerul de jalobele mele. Amelisit în cetatea mea, după ce am mântuit-o, rău ascultat în sfaturi, eu m-am tras din trebile publice şi m-am ţinut în colţul meu. Eu am cercat o judecată nedreaptă, eu am pierdut-o şi n-am zis nimica. Femeia mea m-au înşelat; n-am zis nici un cuvânt nimăruia; copiii mei m-au lăsat; i-am iertat. Aceasta-i îndestulă răbdare. şi când vin ca să-mi ieie încă bietul meu câine, este, socotesc, prea firesc ca statornicia mea să se strice. Ea au venit în vârf şi nu mai pot.
— Ce, se poate, i-au zis unul din soli, ca aceasta să fie stânca celui mai înţelept din oameni?
— Celui mai înţelept. şi pentru ce trebuie ca să fiu? Nu sunt dat ca să fiu. O, nu, eu nu sunt atâta de nebun pentru aceasta.
— Cu toate acestea, dacă noi întrebăm cine este cel mai înţelept dintre înţelepţi fieştecare va răspunde: Bias!
— Bias! Bias! Ei vorbesc după plăcerea lor, şi dacă Bias se mâhneşte când i-au luat câinele, ei ar fi toţi înspăimântaţi. Nu, Bias nu este decât un om bun căruia îi fac rău şi care simţeşte răul care îi face. De vroiţi pe unul mai statornic şi cu un suflet tare, pe care nici o nenorocire încă nu l-au ajuns, mergeţi de aflaţi pe spartiatul Chilon.
— Să mergem deci la Lachedemona, au zis deputaţii. şi sosind ei, au întrebat unde este locuinţa acestui om atât de vestit prin înţelepciunea şi statornicia sa. Le-au răspuns că s-au dus la Pisa să privească la jocurile olimpiceşti. Călătoresc deci cu grabă şi sosesc tocmai în ziua când se filonichisea preţul luptei şi al pigmahiei împrejurul amfiteatrului.
Ei întreabă unde poate fi Chilon. Li-l arată deci cu totul ocuparisit de lupta între doi atleţi, dintre cari era unul fiul său Epimelid şi celalalt vestitul Glicon, biruitor odată la jocurile alergării. Ochii spartiatului înfocaţi şi ţintuiţi priveau toate mişcă rile amânduror luptătorilor. Necazul luptei era ca cum ar fi fost tipărit în bătaia muşchilor trupului său, mişcarea sprâncenelor sale însemna mişcările amândurora, fruntea sa curgea de sudoare, mâinile sale, răzimate fiind pe genunchi, se întindeau de câte ori fiul său strângea pe protivnicul său, şi el se cutremura de câte ori îl vedea lunecând sau împiedecându-se. La mai mult de un ceas de cât ţinea lupta şi se îndoia în puteri, când în sfârşit Glicon au picat, şi tot împrejurul au răsunat de aceste cuvinte: „Epimelid, fiul lui Chilon, biruitor la lupta trântei“.
Părintele atunci, mai năcăjit de osteneala războiului şi mai obosit decât fiul său, pică fără mişcare şi fără glas în braţele vecinilor săi. L-au socotit mort de bucurie; vestea încă au şi mers în vreo câteva cetăţi ale Eladei. Dar adevărul era că au leşinat şi că l-au dus în cortul său având pe obraz gălbeneala morţii. După ce au dobândit iarăşi simţirile sale şi au îmbrăţişat pe fiul său, solii s-au înfăţişat şi, socotind să-i vestească un triumf încă mai de laudă, ei i-au dat pirostia cea de aur, pe care Apolon o hotărâse celui mai înţelept dintre înţelepţi.