Sobieski şi românii
Fără N.B. a apărut prima data dată în Calendar pentru poporul românesc pe anul 1845, Iaşi, 1845.
Pe drumul ce duce cătră cetatea Neamţu, pe la sfârşitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lănceri ce deschidea marşa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofiţeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vrâstei, posomorât, gânditor, necăjit, şi doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. În sfârşit venea duiumul oştei: trăsuri, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită, amestecaţi, în neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe faţă şi cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor, şi pasul oamenilor ce abia se mişcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, şi oamenii s-au hrănit numai cu poame.
Şi însă această oaste, în stare aşa ticăloasă, e acea ce a îngiosit de atâte ori trufia semilunii, iar acei trei fruntaşi ofiţeri sunt hatmanii Iablonovski şi Potoţki, şi cel din mijlocul lor însuşi Ion Sobieţki, regele Poloniei.
Şi cum să nu fie supărat şi necăjit vestitul rege? El, Sobieţki, fala leşilor, eroul creştinătăţii, mântuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tatarilor şi a moldovenilor, a-şi privi oastea ticăloşită de lipsa merindelor, horopsită de duşmanii carii îl urmează mişeleşte, fără a îndrăzni să-şi deie piept făţiş cu el, şi fac pradă tot ce cade, tot ce rămâne pe urmă; a nu întâmpina în drumul său decât o fioroasă pustietate!
Cum am zis, mergea încet şi gânditor. Hatmanii lângă dânsul păzeau tăcere, respectând supărarea sa de care şi ei se împărtăşeau.
— Ce castel e acesta? întrebă Sobieţki când, rădicând capul, zări pe sprinceana dealului, înălţându-se trufaşă dinaintea lui, cetăţuia Neamţu. Cu bună seamă vrun cuib a talharilor acestor de moldoveni!
— La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-şi trimite averile lor, răspunse Potoţki.
— Aşa! Să mergem dar să-l luăm. Oh! voi să-mi răzbun pre Cantemir care mă înşălă, şi mă făcu să pierd atâţa viteji!
— Eu aş zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt.
— Ba, pre numele patronului meu! nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieţki fără a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mâinile.
— Numele măriei tale e destul tun, zise Potoţki.
Trufia polonului măgulindu-se de această groasă linguşire, faţa i se însenină la ideea unei izbânzi atât de lesnicioase şi îndată dete poruncă să se înşire oastea cătră cetate.
În cetăţuie se afla optsprezece plăieşi, trimişi de ispravnicul de Neamţ pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii pe lângă domnul Cantemir, unde tăbărâse armia turcească. Cu câteva ceasuri mai nainte sosise încă un tânăr plăieş, a cărui cal asudat păştea înşelat troscotul ce creştea pe lângă ziduri.
— Mai bea o duşcă, băiete, zise un bătrân de care se vedea că ascultă toţi, şi ne spune ce ai mai văzut la Iaşi?
— Ce să văd, tată? Blăstămăţie! Târgul îi în jac. Leşii pradă şi dezbracă pe bieţii oameni.
— Ş-apoi zic că-s creştini!
— Creştini! au prădat bisericile şi monăstirile de odoare. Nu ştiţi încă? S-au dus să ieie pe sfânta de la Triisfetitele.
Moaştele sf. Paraschevii de la Epivata, aduse cu cheltuiala domnului Vasile-vodă.
— Doamne fereşte! ziseră plăieşii făcându-şi cruce.
— Aşa, urmă tânărul, eram acolo când au mers să ieie racla sfintei, dar călugărul, simţind, au închis poarta, şi n-au vrut să deschidă; atunce...
— Pui de om, călugărul! strigară ascultătorii.
— Atunce craiul lor au poroncit s-aducă tunurile ca să spargă porţile, dar mai întăi au trimis răspuns călugărului, care şedea în clopotniţă, să deschidă, ori face monăstirea praf şi pulbere.
— Auzit-aţi acolo litfa cea păgână! Şi ce au făcut popa?
— El au răspuns că nu se aştepta s-audă aşa vorbă de la un împărat care se zice creştin, şi că măria sa îi mare şi puternic, poate să facă ceea ce zice, dacă nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinţii lui, dar el nu deschide poarta, ci s-a îngropa sub zidurile bisericii şi apoi lumea va judeca între dânsul, atât de slab, şi între măria sa atât de tare. Auzind aceste, leahul s-au făcut foc de mânie şi dasă acum poroncă să împuşce, când unul din hatmanii lui i-au zis nu ştiu ce. Cum îmi spunea oamenii, i-au zis că nu se cade să facă aşa lucru, să strice casa Domnului şi altele multe. Îndestul că l-au înduplecat să deie pace bisericii.
— Şi ce fac acum leşii la Iaşi?
— Este o săptămână de când s-au dus, după ce au văzut că nu mai au merinde pentru oşti, şi au purces pe Bahlui în sus, gândind c-or găsi de toate; dar acolea să vedeţi. Vodă, din lagărul turcilor, cum au auzit de aceasta, au şi pornit după dânşii un mârzac c-o mulţime de tatari şi vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întăi au trimis pe loc pre capitanul Turculeţ c-o strajă de călăreţi care, apucănd înainte, au scos toţi oamenii de prin sate, au dat pojar fânului şi fânaţelor, au ascuns prin gropi grâul şi orzul, şi duşmanul au găsit tot pustiu în drumul său, încât, agiungând la Cotnar, nu găsea să mănânce decât poamele copacilor; ba încă au pus prin bălţi şi nişte ierburi veninoase de care cum bea, crăpa; şi vai de capul lor! piereau cu sutele şi ei şi caii, iar care rămânea pe urmă cădea în mâinile moldovenilor, carii, fără mai multă judecată, ori îl spânzura, ori îl înţepa.
— Osânda sfintei Paraschevii! zise bătrânul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate?
— Eu — ştiţi că m-aţi trimis la Iaşi să văd ce mai este. După ce s-au dus leşii, m-am luat cât colea pe urma lor pănă la Cotnar, unde m-am întâlnit cu capitanul Turculeţ, care mi le-au spus; ş-apoi, după ce am văzut că duşmanii şi-au luat drumul spre ţara lor, am apucat de-a dreptul piste codri... Dar oare ce buciumă străjerul?
— Fă-i semn să se coboare de pe zid, şi să vie încoace.
Nu trecu mult şi plăieşul de strajă viind, spuse că o oaste mare se apropie de cetate.
Îndată toţi alergară pe ziduri.
— Leşii sunt! strigă tânărul ce venise de curând şi pre care l-am auzit vorbind; şi-au schimbat drumul, şi vin aici...
— La porţi, flăcăi! zise bătrânul. Încuieţi-le şi grămădiţi bolovanii pe ziduri. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze. Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate românească, ca într-o ţarină pustie.
— Dar noi suntem numai nouăsprezece şi asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se ...
— Taci, mucosule! îl curmă bătrânul. Te temi că-i pieri! Mare pagubă! un mişel mai puţin.
Vânătorul astfel înfruntat se trase ruşinat şi se sui pe ziduri.
În vremea aceasta, oastea se apropiese. Regele trimise un ofiţer ca să vorbească cu cei din cetate.
Solul veni la poartă. Bătrânul îl salută de pe zid.
— Bine ai venit, domnule, ce pofteşti de la noi?
— Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania ş.c.l.(urma titlurile), vă face cunoscut că să vă închinaţi şi să-i cuceriţi cetatea împreună cu toate averile şi merindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieşi cu arme şi bagaje, fără a i se face nimică, iar cutezând a se împotrivi, cetatea se va cotropi, şi garnizoana se va trece subt ascuţitul sabiei.