Muza de la Burdujăni
Distribuţie
Persoane
• Cucoana CALIOPI BUSUIOC
• TROHIN, vameş şi amorezat de c-na Caliopi
• DRĂGĂNESCU , nepotul său
• TEODORINI
• BARON FLAIMUC
• SIGNIOR TURLUPINI
• KIR LACHERDOPOLOS
• STĂNICĂ, băiet de ţăran, slugă la c-na Caliopi
Scena I
Scena se petrece la Burdujăni, în casa c-nei Caliopi.
Teodorini (Teatrul înfăţişează un salon)
DRĂGĂNESCU (singur): În sfârşit iată ziua cea mare... Of! şi tare-s îngrijit! Pănă aici, slavă Domnului, toate merg bine. Cucoana Caliopi a priimit tustrele răvaşele, şi a rămas încântată de dânsele. Aşteaptă cu cea mai vie nerăbdare vizita peţitorilor ei; şi ideea unor izbânde aşa de frumoase o fac rea şi amarnică cătră moşu-meu. Macar de l-ar face să se lasă de dânsa!
Când se-ntâmplă de se leagă
Amorul de vrun bătrân,
Să mă crezi că nu-i de şagă,
Leagă-l de gard şi-i dă fân.
Toată mintea-şi prăpădeşte
Ca şi bietul moşul meu;
Stăricica-şi răsipeşte
Ş-apoi îmblă teleleu.
Scena II
DRĂGĂNESCU, STĂNICĂ, ş-apoi TEODORINI
STĂNICĂ: Cuconaşule, te-ntreabă.
DRĂGĂNESCU: Cine?
STĂNICĂ: Unu cu straie nemţeşti, care zice că vine de la dta şi nu te-o găsit.
DRĂGĂNESCU: Nu-l cunoşti?
STĂNICĂ: Nu l-am văzut de când sunt.
DRĂGĂNESCU: Zi-i să intre.
STĂNICĂ: (la culise). Poftim înuntru, domnule. (Teodorini intră.)
DRĂGĂNESCU: Ce? tu eşti, Teodorine?(Cătră Stănică.) Ce face cuconiţa? (bis)
STĂNICĂ: S-o pus la tauletă.
DRĂGĂNESCU: Bine, du-te de-ţi caută de treabă. (Stănică iese.) Avem vreme de vorbit.
TEODORINI: Viu de la tine, mi-au spus că eşti aice, ş-am venit înadins ca să-mi dai cele de pe urmă ştiinţi.
DRĂGĂNESCU: Tronc! tocma când o să ne apucăm de treabă! Eşti aşa de struluibatec, încât sunt sigur c-ai uitat tot ce ţ-am spus.
TEODORINI: Aşa ţi se pare? Ascultă dar să-ţi repetez lecţia mea. Tu iubeşti pe duduca Anica, fata unui proprietar de aice; părinţii ţ-au făgăduit-o, dacă moşu-tău s-a face danie ţie, dar moşu-tău nu vrea să se lege, pănă nu s-a încredinţa de vrea sau ba să meargă după dânsu c-na Caliopi Busuioc, care-i făgăduieşte că l-a lua de zece ani acum. Deci, ca să dezbăr cu totul pe moşutău, eu, Teodorini, actor român şi prietinul tău, am scris trei răvaşe sus-pomenitei c-ne Busuiocese, în care sub trei nume deosăbite îi cer de trei ori mâna sa, mâna aceasta ce o aşteaptă moşu-tău de atâta vreme; şi nădejduiesc că voi izbuti ca pănă în seară să aleagă numita c-nă Busuioceasă macar pe unul din tustrele persoanele ce o să reprezentez, de nu pe tustrele.
DRĂGĂNESCU: Minunat! Ce vrei dar să mai ştii?
TEODORINI: Vreu să ştiu mai lămurit, acea ce tu mi-ai spus din fugă. De pildă, ce lucru-i astă c-nă Caliopi Busuioc, care de atâta vreme face să suspine inima cea de vameş a moşu-tău?
DRĂGĂNESCU: O alcătuire de toate ridiculele trecute, prezente şi viitoare, o fată bătrână şi nebună care-şi închipuieşte că nebuneşte pe toţi bărbaţii, şi socoate că nu-i poţi zice bună dimineaţă fără să-i faci o declaraţie de amor. Când rea şi nesuferită, când simtimentală şi cochetă, s-aprinde şi se alintă ca o copilă brudnică, şi deodată o vezi că se aruncă în disertaţii metafizice şi în dispute literare, de n-o mai înţălege nici dracul. Toată dorinţa ei e s-audă vorbind de dânsa. Închipuieşti-ţi că se socoate poetă şi muzicantă, încât bietul târguşorul nostru geme de versurile şi de sonatele ei; de aceea noi toţi o numim Muza de la Burdujăni.
TEODORINI: Cum dracu moşu-tău, un om aşa de rece şi de flegmatic, s-a înamorat de dânsa?
DRĂGĂNESCU: O cunoaşte de mult. S-a deprins văzând-o în toate zilele; ş-apoi au fost odată amândoi tineri; lumea a şi vorbit multe de dânşii pe vremea aceea. Vrea pesemne să-şi răscumpere păcatele tinereţilor.
TEODORINI: Mai are ea niscai resturi de frumuseţă?
DRĂGĂNESCU: Ce are a face? O groază, frate! orice ţ-ai închipui e mai puţin decât cum e în fiinţă.
TEODORINI: Mări, ce spui?
DRĂGĂNESCU: Te-i încredinţa când îi vide-o.
TEODORINI: Planul meu e gata. Sub numele de neamţ o să atac simţitatea ei, cochetăria sa sub acel de italian, şi s-o fac s-o apuce năbădăicile sub acel de grec; las-pe mine, şi haidem acasă la tine, trebuie să-mi fi adus costiumele; şi fiindcă şi casa ta e chiar alăture, n-a să urmeze zăbavă între vizitele mele.
DRĂGĂNESCU: Toată nădejdea mea-i la tine! (Iese amândoi; Stănică intră.)
Scena III
STĂNICĂ: (singur). Iaca, bre! cuconaşii iştia se duc, parcă se tem de cuconiţă. Doamne! cât îi de amarnică azi! nimic nu-i mai place. Am închiet-o de trei ori şi tot s-o rupt sferile, curgea apa de pe mine; pe urmă o trebuit s-o văruiesc din cap pănă în picioare, da încai acu-i albă şi roşă ca o păpuşă.
Parcă-i scoasă din cutie,
Zău aşa-i de pupuică,
Însă geaba! n-a să fie
Niciodată frumuşică.
O fetiţă de la ţară
N-are-atâte fesfesele,
Se găteşte la izvoară
Cu ghioci şi viorele;
Nu ca aste târgoveţe
Ce se dau hojma cu humă,
Încât seamănă-a lor feţe
Vâzdogi bătute de brumă.
Eu nu ştiu de ce nu-şi tocmeşte o fată în casă? M-o luat pe mine, pentru că m-o crescut şi m-o învăţat carte; zice că fetele îmblă după băieţi, parcă băieţii nu îmblă după fete, hă, hă, hă! Ian să-i gătesc benghiurile, şi să-i pun oglinda la soare ca să se vadă ghine. Aha! o aud cântând, pesemne s-o schimbat vântul. Dinioarea era poznă!
Scena IV
C-na CALIOPI, STĂNICĂ
CALIOPI (cântând):
Azi cu o petiţiune
M-adresăi cătră Amor,
Şi-l rugăi cu-ncordăciune,
Să astâmpere-al meu dor.
De-a mea tristă pusăciune,
Te îndură, zeu de foc!
De nu vrei protestăciune
Să întind în orice loc.
Azi am compus versurile aceste. Cum îţi par, Stănică?
STĂNICĂ: Frumos, cuconiţă, tare frumos. Cam mult ciune şi tăciune.
CALIOPI: Taci, nătărăule, dacă nu conprinzi limba cea frumoasă, şi dă-mi un scaun. (Stănică aduce un scaun.) Nu aice; pune-l dinaintea oglinzii, prostule! (Se pune jos.) Aşa-i că-s bine, Stănică? ha! cum îţi pare! Ce zici de pana asta care am pus-o în vârful capului, aşa-i că mă prinde minunat?
STĂNICĂ (în parte): Parcă-i de cei care joacă pe frânghie.
CALIOPI: Ce-ai zis?
STĂNICĂ: Zic că tare bine îţi şede.
CALIOPI: Aşa-i? ţine, caută aici în ridicol şi fă-mi lectura celor trei bilete, în vreme ce eu îmi voi pune benghiurile.
STĂNICĂ: . Cuconiţă! D-apoi ţi le-am mai cetit de vro trei ori.
CALIOPI: Nu face nimic; nu se satură cineva de ceea ce place.
STĂNICĂ: De la care să-ncep?
CALIOPI: Fie ori de la care.
STĂNICĂ: Iaca a neamţului. (Ceteşte.)
"Cuconiţă,
Mulţi prietini a mele mi-au spus că in di ganţe Moldau nu e nimic mai curioz decât d-ta; şi fiindcă eu vreu la mine un femee curioz, purced astăzi de la Cernoviţ cu aine iudişe ailvaghen ca să aduc în fuga mare inima mea la picioarele d-tale, cu care ih habe di ere... ş.c.l.
Baron FLAIMUC"
CALIOPI: Ştii că-i curioz om, germanul acesta? treci la al italianului, stilul lui îmi place mai mult decât a celorlalţi, se servirarisariseşte de espresiiuni mai alese. Ceteşte, zicu-ţi.
STĂNICĂ: (ceteşte). "Principesa mea!"
CALIOPI (curmându-l): Principesa mea! cât e de gentil, cât e de galant! să-ţi spun drept, Stănică, inima mea simte o neînvingibilă atăşăciune pentru amantul acesta! urmează... Principesa mea!
STĂNICĂ: Nu ştiu unde rămăsesem.
CALIOPI: E, gogomane, la principesa mea!
STĂNICĂ (ceteşte): "Principesa mea! De este adevărat că siete corta e grosă..." C-niţă, parcă nu-i cinstit lucru ce spune el aice?
CALIOPI: Aşa se pare deodată, dar, să vezi, înadins o zice; se cunoaşte că-i om de gust. Zi înainte... Să vezi cum înobilează el ceea ce spune.
STĂNICĂ (cetind): "Că siete corta e grosa, precum m-au asigurat mai multe persoane, mă jur... Dacă va fi cu volia d-tale... să te ieu de spoză." Spuză? ce va să zică el cu spuza?
CALIOPI: Spoză, va să zică soţie, ne-nvăţatule!
STĂNICĂ (cetind): "De când am speranţă că vei fi mia, nu mai trăiesc, mor, am murit! aşa, principesa animei mele!..."
CALIOPI (curmându-l): Auzi tu? Nu-s numai principesă simplă, sunt principesa animei lui. Ah! mă încântă!
STĂNICĂ (cetind): "Aşa, principesa animei mele! mă dau d-tale cu totul, vei fi zeiţa mea..."
CALIOPI (curmându-l): Zeiţa sa! ce stil! zeiţa sa! un zeu mă face părtaşă divinităţei sale! pare că văz Olimpul, tot ce este sublim şi mare la poalele tronului meu... zeiţa mea! ah, gust ambroziune, beu nectar! asta mă-mbată!
STĂNICĂ (cetind): "Vei fi zeiţa mea, şi eu îţi voi fi sclav..."
CALIOPI (curmându-l): Eu îi voi fi zeiţă, şi el îmi va fi sclav. Ce antiteză! o zeiţă şi îndată un sclav! O, cât de uşoare vor fi lanţurile sale! Nu te teme, gingaşe străine! Îţi voi sămăna viaţa cu roze, toate zilele tale se vor petrece în lângori amoroase, şi puterea mea va fi întrebuinţată numai ca să aduci gelozie la lumea întreagă. Destul, Stănică fătul meu, nu mai urma, că mă prăpădeşti. — Dă-mi biletele.
STĂNICĂ: Da să nu cetesc pe acel a grecului de la Galaţi?
CALIOPI: Fi! stilul său cade greu; persoana sa trebuie să-ţi fi dând colici.
STĂNICĂ: Poate, cuconiţă, mie însă îmi pare răvaşul lui tare cu gust; sunt multe lucruri bune de mâncat într-însul.
CALIOPI: Ceteşte-l dar, oricum şi aceasta este o consideraciune, adusă frumuseţilor mele, ş-apoi cum zice poetul: "Cine are gust să-mi creadă că amoriul am iubit, Nu în ranguri, nu în titluri, ce în omul iscusit".
STĂNICĂ (cetind): "Cheramu!
Eu sunt un boiar neguţitor, pentru că deşi sunto sluziaris sânto şi bacalis. Am auzito de d-ta că eşti foarte mucalită, poznaşă şi bogată, şi fiindcă mie-mi plac ta cabazlichia che ta grosachia, am luat cai de posta, şi viu să-ţi spun, că de-i voi să fii femeia mea, te fur, te duc la Galaţi, şi-ţi aştern la poale toate putinele cu icre, cu masline, toate chiupurile cu marinate şi licorini, şi toate cutiile cu halva şi rahatlicumia, care sinto is to bacalico tu dulu sas. Sluzearis LACHERDOPULOS"
CALIOPI: Ce-i drept, e deşănţată scrisoarea lui; ideea să mă fure e originală.
STĂNICĂ: Mă mir numai de un lucru, cuconiţă! cum dracu s-o potrivit ei să vie tot într-o zi?
CALIOPI: Bizarerie, băiete, a micului zeu Cupidon care vrea să mă lovească prin întreite asalturi! (S-aude bătând la uşă.)
STĂNICĂ: S-aude bătând.
CALIOPI: Ah! atacul a să-nceapă; vezi cine-i, Stănică. (Stănică iese.) Caliopi, Caliopi, păzăşte-te! struneşte-ţi inima; ştii că ţ-au făcut destule pozne.
Scena V
C-na CALIOPI, şat.TROHIN, STĂNICĂ
STĂNICĂ: Cuconu Trohin!
CALIOPI (în parte). Of! nesuferita gânganie! Stănică, dă-mi degrabă colecţiunea poeziilor mele. (Stănică îi dă caietul.)
TROHIN: Bună dimineaţă, cuconiţă.
CALIOPI (cu glas moale): Ai gând să şăzi mult, arhon şatrar! am o migrenă grozavă, ş-aşi vre să fiu singură.
TROHIN: Găteala d-tale nu seamănă a bolnavă; mi se pare că cine nu se simte bine nu trebuie să se strângă aşa tare.
CALIOPI: Cine ţ-a spus că-s strânsă?
TROHIN: Se vede cale de-o poştă.
CALIOPI: Ai vrea poate să îmblu în habacii ca d-ta. Nu ştiu ce manie e asta să îmble aşa încotoşmănat?
TROHIN: Aşa m-am deprins de la părinţi.
CALIOPI: Când te văd aşa, mi se zgârcesc nervile.
TROHIN: Ce pot să-ţi fac eu?
CALIOPI: Ce poţi să faci? Poţi să te îmbraci după modă. În locul nădragilor acelor roşi, să pui un pantalon elegant, botine de glanţ, un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată, şatunci aş putea suferi viderea d-tale, dar în halul acesta, o ceriule! mă sparii!
TROHIN: Mă! de când te-ai făcut aşa spărioasă, cucoană! ţiu minte că, într-o vreme, nu te prea spăriam.
CALIOPI: Ce vrei să zici, boierule?
TROHIN: Mă pricepi d-ta, dar vorba multă, sărăcie, spune-mi, c-niţă, luatu-ţ-ai de seamă? O să sfârşim vrodată, ori ba? Destui-s zece ani de când mă porţi cu vorbe. Zău m-am săturat; aş vrea să mă văd şi eu pus la cale.
CALIOPI: Trebuie să se cunoască cineva, pănă a nu se determina a-şi lega soarta.
TROHIN: Mi se pare că de douăzeci de ani am avut destulă vreme să ne cunoaştem bine.
CALIOPI (iute): Du-te afară, Stănică! (Stănică iese.) Ai nişte vorbe incovenante, care sunt insuferibile. Ne cunoaştem de douăzeci de ani! aceste mai trebuia să le spui dinaintea băietului acestuia. N-ai nici o delicateţă şi când te porneşti la hodorogit, nu te mai poate nimic opri... douăzeci de ani!
TROHIN: Dar, dar, douăzeci de ani, dacă nu mai mult.
CALIOPI: Haide, haide, zi boierule, zi ce-ţi iese înainte. Douăzeci de ani! — N-oi fi niciodată femeia unui om care mă cunoaşte de douăzeci de ani.
TROHIN: Bun! În sfârşit ţ-ai călcat pe inimă, mai bine aşa; încai să se ştie; mie-mi plac lucrurile pe faţă; ş-apoi să-ţi spun una, pentru ce gândeşti că vreu să mă-nsor cu d-ta? pentru că sunt singur şi vine o vrâstă unde are cineva trebuinţă de o tovărăşiţă. D-ta eşti cam vorbariţă, cam nestâmpărată, m-aş fi luat cu d-ta şi mi-ar fi trecut poate de urât... Dar să nu mai vorbim de asta. Am pus la cale să însor pe nepotul meu, lucru care-mi pare mult mai cuminte decât să te ieu pe d-ta; mă fac danie lui cu tocmală c-a veni cu femeia lui să şadă cu mine, ş-atunci fireşte oi avea cu cine a-mi pitrece vremea, fără să mai am bătaie de cap.
CALIOPI: Minunat! înzăstrează-ţi nepotul, însoară-l, fă ce ştii cu dânsul, ce-mi pasă mie? Ştii că nu-l pot suferi, un impertinent care caută toate chipurile să mă ieie în râs. Dar, fireşte, poftesc în casa mea să nu mai calci. Destul e de când mă comprometezi, depărtând partizile ce mi se înfăţoşează. În adevăr, când vede cineva pe un om că se ţine litcă de poalile unei biete tinere femei, cine mai are curajul să se prezenteze? Între noi, dar, s-a sfârşit, nu mai avem nimic de-mpărţit împreună. Vezi că şi eu fireşte ştiu a mă hotărî ca şi d-ta de lesne. Sluga, arhon şatrar. Sluga.
TROHIN: Plecăciune, cucoană; ne-am hotărât fireşte a nu ne mai videa ca nişte oameni ce se cunosc de douăzeci de ani, dar poate, cine ştie, ţi-i mai lua de seamă. (Iese, Stănică intră.)
Scena VI
C-na CALIOPI, STĂNICĂ
CALIOPI: N-am să-mi mai ieu de seamă. (Lui Stănică:) Ian spune-mi, băiete, uimită-s?
STĂNICĂ: Unde, cuconiţă?
CALIOPI: Faţa nu mi-e schimbată? Figura nu mi-e tulburată, prefăcută-s?
STĂNICĂ: Zău, cuconiţă, ai pus atâta zugrăveală, încât nu se mai cunoaşte.
CALIOPI: Dă-mi să beu ca să mă liniştesc. (Stănică îi dă de băut.) Parcă s-aude nu ştiu cine; vezi cine-i, Stănică, întreabă numele şi anonsează frumos. (Stănică iese.) N-oi mai auzi vorbind de vrâsta mea de-acum, slavă Domnului!
Dacă crud timpul cu-a lui ravagiuri,
Natura noastră o vestezeşte,
Ne rămân încă multe-avantagiuri;
Inima arde şi sfârâieşte.
Precum şi vinul când se-nvecheşte
E mai puternic, mai cu plăcere,
Astfel femeia de ce iubeşte,
De ce tot încă amor mai cere.
Scena VII
Cucoana CALIOPI, baron FLAIMUC, STĂNICĂ
STĂNICĂ (anunţând): Baron Flaimuc.
CALIOPI: Bonjur, domnule baron. (Sculându-să, lasă să cadă basmaua.)
FLAIMUC: Untertenigster. Fon di cuconiţă ai dat jos... (Arată basmaua.)
CALIOPI (luându-şi basmaua): Mersi, baron.
FLAIMUC: Se pare poate curioz la cuconiţa vizita meu, dar zo precum Dioghenes grihişer filozof căuta un om, eu gnedige frailain, caut un baronesa pentru mine, un curioz baronesa. Caut mult un curioz baronesa, şi acum mi se pare am găsit pe dânsul. (Arătând cu degitul la c-na Caliopi.)
CALIOPI (alintându-se): Diogen căuta un om desăvârşit.
FLAIMUC: Eu am găsit un femeie, care are tot sfârşit.
CALIOPI: Galanteria dumitale, domnule baron, mă încântă, deşi mă îngrijăşte că n-oi pute îndestul răspunde la opiniunea ce vă faceţi de mine.
FLAIMUC: O, ia; la noi, cuconiţă, femeile au obicei să se mărite ca să facă chinder; eu doresc un femeie care să facă la mine poezii zo vi der Şiller, vi der Ghete.
CALIOPI: Ghete! Şiller! ce nume înalte ai rostit, baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale?
FLAIMUC: Sileşte şi poate. Aber nu trebui să gândeşti che asta opreşte pe noi de a face chinder, und chinder und poezi. Ia, main şaţ!
CALIOPI. Ah! Limbagiul acesta testimonează că simţibilul amor ş-au stabilit lucrătoria înfocatelor sale darde în sânul vostru.
FLAIMUC: Frumos, aber ferştee niht. — Câţi ani ai la dumneta?
CALIOPI: Douăzeci.
FLAIMUC: Tânăr, pre tânăr... Saperment! asta supăr mult la mine... Atâta tot?
CALIOPI: Nu ştii, baron, că o femeie asupra vrâstei niciodată nu-şi sloboade cel pe urmă cuvânt.
FLAIMUC: Sloboade, sloboade, ih bite.
CALIOPI: . Trebuie dar să mă mărturisesc ca unui duhovnic; am douăzeci şi trei.
FLAIMUC: Zer venig. Nu se poate să faci treizeci?
CALIOPI: Doamne fereşte, baron, nu se poate. Pune douăzeci şi cinci, şi să nu mai fie vorbă.
FLAIMUC: Fie, finf und ţvanţig... Când îi fi baronesa mea, îi spune mai mult la mine.
CALIOPI: Cu neputinţă. Eu sunt păn-acuma o iederă fragilă, neavând stejar de care să mă sprijinesc.
FLAIMUC: Eu oi fi der stejar şi ne-om sprijini ale baide. Când nunta?
CALIOPI: Ah, ce grabă! Dă vreme sfielei mele să se gândească păn-a nu răspunde.
FLAIMUC: A! zi zind bolnava de sfială? O!... pănă mâini trece, aşă-i?
CALIOPI: O! cât eşti de grabnic.
FLAIMUC: O, ia, trebuie, pănă mâini să treacă sfiala; ş-apoi du bist maine, ih bin daine, om cânta, om sări, om juca.— Apropo, danţen-zi?
CALIOPI: Ceva.
FLAIMUC: O, himel!(Baron Flaimuc ia pe cucoana Caliopi şi face un tur de valţ. Orhestru cântă: O, du lieber Augustin. Baronul şi cucoana Caliopi fac o promenadă cu trei paşi cu mare flegmă. Trecând pe lângă rampă, c-na Caliopi strigă la orhestru: Plus vite. Orhestra joacă repede, baronul face un tur iute şi cu multe grimase cu c-na Caliopi, pănă ce ea, obosită cade pe un jâlţ.)
FLAIMUC: Ţum viderzeen, maine libe; dain pur tujur.
CALIOPI (abia răsuflându-se): Ah! ah! Adio, baronaşul meu! (Baronul iese.)
Scena VIII
C-na CALIOPI, STĂNICĂ (Cucoana Caliopi se scoală şi-şi face vânt cu evantaiul.)
STĂNICĂ: Ăra! cuconiţă! Da ce fel de ibovnic îi aista! Nici te-o luat încă şi te-o pus la joc; ştii că-i poznaş? Eu de-aş fi femeie, nu l-aş lua, Doamne apără.
CALIOPI: N-ai luat seama, Stănică, că n-au conferit nimic despre figura mea?
STĂNICĂ: Eu nu mai ştiu, pesemne are orbu găinilor. Hi, hi hi! au fost degeaba toată boiala. Hi, hi, hi!
CALIOPI: Ah! dragul meu Stănică! cât e de tânguibilă o jună femeie, când urmează a-şi decida soarta! Dacă şi ceilalţi doi or fi tot aşa, o să fiu sâlită să mă-ntorc la şatrarul, de care însă mă cotorosisem din toată inima.
STĂNICĂ: Te-ai cotorosit de cuconu Trohin? Zău, bine ai făcut, cuconiţă. Dacă este să am stăpân, mai bine pe cuconu baron; el mai tare-mi place.
CALIOPI: N-ai grijă, băiete, n-a fi nici unul, nici altul. Nu; am o presimţire şi inima-mi spune că scumpul meu Turlupini va lua mărul.
STĂNICĂ: Eu socot, cuconiţă, c-ar fi bine dumneta să nu-i dai nici măr, nici pară, păn-nu-i videa şi pe grecul cel cu putinile şi cu chiupurile... Acela are multe lucruri bune.
CALIOPI: Nu te teme.
STĂNICĂ: Vezi dumneta, cuconiţă, că nu ştiu cum dumneta nu te prea ţii; ce nevoie era să joci ştair cu neamţul, şi să-i zici baronaşul dumitale?
CALIOPI: Asta nu va să zică nimică. Trebuia să-i dau o idee bună de mine, ca să nu-l las să se răcească. Amorul glumeşte,/ Jucării iubeşte,/ Deci trebui strunit,/ Menajarisit./ De-l slobozi pre tare,/ Dai de supărare,/ Deci trebui strunit,/ Menajarisit./ De-l ţii în respect/ Îi făr-de efect,/ Deci trebui strunit,/ Menajarisit.
Scena IX
Cei din urmă, TURLUPINI
TURLUPINI (iute): Intru fără a mă anunţa, adorabila mea, aşa de mare impacienţă am de a-ţi cădea la picioare. (Schimbând tonul.) Ma mă înselo cu bună seamă, madamigelă; voi nu sunteţi persoana che io caut; nu sămănaţi după vrâstă să fiţi damigelă de măritat.
CALIOPI: Ce înţelegi cu vrâsta, domnule?
TURLUPINI: Este foarte giovine, foarte teneră.
CALIOPI: E! când are cineva şeptesprezece ani, nu-i aşa tânăr. (Se alintă.)
TURLUPINI: A, minunat! sono transportato, incantato!
CALIOPI (încet lui Stănică): Aşa-i c-aveam dreptate, Stănică; vezi cât e de amabil?
TURLUPINI: Che ochi! che gura! che figura! ia să văd dinţii?(Cucoana Caliopi îşi arată dinţii.) O, perle di Oriento! non dubito che la siniorina salta, joaca, danţa, canta.(Rugându-o.) O, la sua voce!
CALIOPI: Sunt cam răguşită, sinior!
TURLUPINI:. Nu-i nimică, cvalche coza, una barcarola, una arieta italiana.
CALIOPI: Trebuie să mă supun.
TURLUPINI: Faciamo una şena dramatica e tragica.
TURLUPINI: Che mi servi che sei bella, Se non m'ami, o, crudella! Sveniro quel nero cor. Che tradissi il mio amor.
CALIOPI: Pieta, Signore, chiedo.
TURLUPINI: Inumana, non ti credo.
CALIOPI: Son un'povera donzella.
TURLUPINI: Ma sei cruda, infidella!
CALIOPI: Sventurata, a ! son io!
TURLUPINI: Tu tradisti l'amor mio. Sveniro quel nero cor, Che tradissi il mio amor! (Aice o ucide cu evăntaliul ei.)
CALIOPI: Ai nu mă... că mă gâdil...
TURLUPINI: Crudela! aş vrea să te pap, să te mânânc, să te înghit.
CALIOPI: O, sinior! tare eşti aprins!
TURLUPINI: Che delicioasă petrecere o să avem. Te-oi adora, mi-i adora, ne-om adora, ş-apoi om sări, om juca, om cânta...
CALIOPI (cu nevinovăţie): Numai atâta o să facem, siniore?
TURLUPINI: Aste sono numai bagatele... îi videa, te-i mira... Ma che băiet este acesta? ţi-i ficior, ţi-i frate, ţi-i văr? fie oriche, carrisima, zi-i să iasă afară; prezenţa lui mă supără.
CALIOPI (cu frică): Ba, ba, să nu te duci Stănică, să nu cumva să te duci. Dar ce vrei de la mine, siniore? mă faci să tremur. O, ceriule! ce amor!
TURLUPINI: Numai dumneta poţi inspira asemine amor; şi, zeiţa mea, te ador; (Cade în genunchi şi se scoală îndată) ma voi?
CALIOPI: În adevăr nu ştiu ce să răspund.
TURLUPINI: Che? nu vrei să te marita con il sinior Turlupini?
CALIOPI: Nu zic asta.
TURLUPINI: Apoi che zici, per dio! răspunde; mă faci să sufăr un milion de morţi, nu ştii che...
A! când soţia vei fi
Lui sinior Turlupini,
Vom dănţa şi vom cânta,
Vom dormi şi vom mânca
Parmezan cu macaroane,
Şi confete şi bomboane.
A! când soţia vei fi
Lui sinior Turlupini,
Ne-om duce la opera,
Ne-ncetat ne-om adora,
Şi vom merge la primblare
Câte pe-un catâr călare.
A! când soţia vei fi etc.
CALIOPI: Ştiu, sinior, dar sunt îngrijită. N-am mai văzut om ca dumneta.
TURLUPINI: Pricina este că tuti li omeni sono di gheaţa, e io sono di foco. Răspunde-mi, cara, mă iubeşti? m'ami?
CALIOPI (c-o oftare): Poate să te vadă cineva fără să te iubească, când nutreşte în piept un tezaur de amor?
TURLUPINI: O, graţie! Mile graţie! S-a ridicat un mare greu de pe sufletul meu... Acum, cara mia spoză, dă-mi o idee de inima dumitale. Sunt eu cel întăi care a făcut-o să palpite?
CALIOPI: Mai ai îndoială?
TURLUPINI: Ma nime altul nu te-a curtenit?... nu rispondi!(Cu furie.) Corpo din Baco, cine-i obraznicul acela?
CALIOPI: Vameşul de aici.
TURLUPINI: Spusu-i-ai să nu-ndrăznească să gândească?
CALIOPI: Da.
TURLUPINI: Mai spune-i o dată; scrie-i dinaintea mea, te rog.
CALIOPI: Îi de prisos, sinior, l-am înlăturat.
TURLUPINI: Molto bene. Mă duc subito, să-mi trimit caii, caleasca, oamenii...
CALIOPI: Dar mai îngăduie, mai avem treabă.
TURLUPINI: Che a fost mai greu, e fato.
CALIOPI: Nu cred.
TURLUPINI: Ha, ha, ha! Bagatele! Adio, adio! Vengo subito. (Iese.)
Scena X
Cucoana CALIOPI, STĂNICĂ
STĂNICĂ: Aşa-i că-i gata ş-aista, cuconiţă?
CALIOPI: Nu ştiu, fătul meu, dar grăbirea lui care-i arată amorul m-a subjugat...
STĂNICĂ: Rămâne bietul grec cu putinile!
Zău, cuconiţă, pacatu mare!
Eu văd că grecul aista are
Lucruri plăcute, bune bucate,
Tot cam sărate şi chipărate,
Ştiu că stomahul mi-ar fi tot plin
Dacă bacalul mi-ar fi stăpîn.
Zău cuconiţă, ie-l, mă ascultă,
Făr-a mai face vorbă-aşa multă,
Toate sunt bune cînd omul are
În toată vremea de-ajuns mâncare.
Ştiu că stomahul mi-ar fi tot plin
Dacă bacalul mi-ar fi stăpân.
CALIOPI: Să videm. Încă n-am luat nici o deciziune.
STĂNICĂ: Parcă m-aş apuca că domnul Pirlipipi a să-mi hie stăpân.
CALIOPI: Dar ia spune drept, Stănică; ce foc; ce limbuţie! Eram nătăroaică pe lângă dânsul. Cum ţ-am părut ?
STĂNICĂ: Ca totdeauna. Da n-ai auzit, cuconiţă, că mă socotea că ţi-s ficior.
CALIOPI: Sărmanul! ştia el ce mai zice? Amorul îi învârtise capul.
STĂNICĂ: Pesemne şi a dumitale cap era învârtit, dacă ziceai că eşti de şeptesprezece ani? (bis) (bis)
CALIOPI: Mă rog, de unde ai luat să şezi în casă când am musafiri? Unde ai mai văzut o slugă să şadă înfipt ca un par în odaia stăpână-sa, când nu-i singură?
STĂNICĂ: Zău cuconiţă, mi să pare c-am făcut eu bine. De nu mă-ntâmplam în casă, Domnul ştie ce păţeai cu domnul Pirlipipi; cum începusă... zău...
CALIOPI: Gândeai că mă temeam? cât eşti de prost! Aşa au trebuit să mă fac, c-aşa-i moda.
STĂNICĂ: S-aude nu ştiu cine... îmi pare că-i grecu... să şad în odaie?
CALIOPI: Ba.
STĂNICĂ: (iese puţin şi apoi intră de anunţă). Cuconul sulgerul Lacherdopulu de la Galaţi.(Iese.)
Scena XI
Cucoana CALIOPI, sulgerul LACHERDOPULOS
LACHERDOPULOS: Calimera, che calos orisa! ştii, chera mu, că-i departe de la noi şi păn-la voi? de la un capăt de ţară la altul.
CALIOPI: Vii de la Galaţi, domnule?
LACHERDOPULOS: Chiar din politia Galaţii; da să vorbim de treaba noastră. Ai primit revasul meu? Cum ti se pare? Ha, ha, ha, ai văzut că eu vreu să mă însor c-o femeie cu duh şi cu parale, ca s-arăt gălăţenilor că ştiu alege. Am auzit-o che joci şi Chera Marghiola; me tin adian sas. (O ia la joc şi cântă amândoi.)
LACHERDOPULOS: Ah, chera Marghiola, De ţe ai spart ola?
CALIOPI: Dac-am spart-o ti che ti, Chi o horos cala crati.
LACHERDOPULOS: Ah, chera Marghiola, Scoate-mă din bola.
CALIOPI: De eşti bolnav ti che ti, Chi o horos cala crati.
LACHERDOPULOS: Ah, chera Marghiola. Amu nebuneala.
CALIOPI: De eşti nebun ti che ti, Chi o horos cala crati.
LACHERDOPULOS: Paraxeno pragma! sunt lucruri care se înţăleg foarte lesne. Paradigmatos harin, eu aş pute gâci câte oca tragi dumneta. (Râde.) He, he, he, nici n-am trebuinţă să întreb de eşti tânără şi frumoasă, pentru că m-ar râde oamenii. (Râde.) He, he, he, dar de ai pnevma, asta n-o pot cunoaşte.
CALIOPI: Când nu-i cineva gogoman, poate lesne cunoaşte.
LACHERDOPULOS: Iaca ce mi am zis ego. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burduzani pănă la Galaţi... Zice parimia: de n-ar fi foc n-ar fi fum; dar iar bine că ţ-a rămas macar atâta, după ce le-ai prapădit pe celelalte. Ma, ia spune-mi, mă rog, ce te-ai împopoţonat aşa? duhul ce ai ar trebui să-ţi arăte că nu te prinde diolu.
CALIOPI: De unde vezi că m-am împopoţonat? sunt de abia îmbrăcată, sunt în neglije, în cel mai mare neglije.
LACHERDOPULOS: Ma cum te îmbraci dar când eşti gătită?
CALIOPI: Ca muzele, domnule sulger, ca muzele, fără şemizetă, cu braţele, spatele ş-aista (arătând pieptul) goale.
LACHERDOPULOS: More, să nu faci mascaralicuri de aste când îi fi la noi.
CALIOPI: Mascaralicuri! nu te teme că n-am de gând să fac nici de-aieste, nici de altele.
LACHERDOPULOS: Vezi că gălăţenii noştri sunt în stare să creadă că eşti nebună.
CALIOPI: Nebună! Auzi, nebună!
LACHERDOPULOS: Contos psalmos, aleluia; eu am spus la tot Galaţul că eşti un ipochimen deosebit; te aşteaptă dar; îi să fii ca o didascalos a politiei, să le arăţi ta marafetia, ta cabazlichia care ştii; să-i înveţi să facă stihus, che ta lipa... che ta lipa...
CALIOPI: Le-oi arăta cum trebuie să primească nişte obraznici ca dumneta.
LACHERDOPULOS: Pola cala, arată-le tot ce vrei, numai nu le-arăta ce mi-ai arătat mie.(Arată pieptul.)
CALIOPI (mânioasă): Mă rog, mult îi să mă scoţi din răbdare?
LACHERDOPULOS: Te grăbeşti să te măriţi? He, he, he, agali, agali. Te-i face sulzereasa n-ai habar. (Râde.) He, he, he, cum se uită la mine! se cunoaşte c-odinioară a fost ceva. Fost-ai, leleo, când ai fost, he, he, he!
CALIOPI (furioasă): Stănică! Stănică! Stănică!
Scena XII
Cei din urmă, STĂNICĂ
STĂNICĂ: Ei! ce este, cuconiţă?
CALIOPI: Dă-l pe dumnealui afară.
LACHERDOPULOS (cătră Stănică): Nu te apropia, catergari! (Cătră cucoana Caliopi:) Ti ine, chera mu? îţi vorbesc creştineşte şi-mi răspunzi alantala. Bre ti musa! more a me sto calo! tetia mutra găsesc eu şi la Galaţi. (Iese.)
CALIOPI: A! (Cade pe un scaun.) A! mor!
Scena XIII
Cucoana CALIOPI, STĂNICĂ
STĂNICĂ (în sine): O! ce păcat; cuconiţa n-a să-l iee nici pe aista, ş-aista tare-mi vine mie la socoteală. Cine ştie! se vede că n-o ştiut cum s-o ieie, de s-o mâniet pe dânsul. Cu cuconiţa nu trebuie multe marafeturi.(Uitându-se la cucoana Caliopi care seamănă lăşinată. ) Cuconiţă, n-auzi, cuconiţă, cuconiţă hăi! pesemne ţ-o făcut ceva omul aista? Iaca, dacă eram eu în casă, nu-l lăsam.
CALIOPI (sculându-se iute): Dă-mi un pahar de vin curat. A! îmi vine leşin; zi să-mi facă degrabă nişte pârjoale.
STĂNICĂ (se duce păn-la culise şi strigă): Condurache! cuconiţei nu-i e pre bine, fă degrabă nişte pârjoale.(Gătind de băut, în parte:) Asta-i bun, când o văd că cere vin curat şi pârjoale, ştiu că n-are nimic.
Scena XIV
Cei din urmă, TEODORINI
TEODORINI (văzând-o bând, cu accent nemţesc): Das ist gut, face bun di baronesa.
CALIOPI: Ce pofteşti dumneta?
TEODORINI (accent italian): Per che, principesa mia, non conoşti pe il sinior Turlupini?
CALIOPI: Dumneta?
TEODORINI (accent grecesc): O arhon satraris, o vamesis m-a poftit să-ţi dau răvăselul aţesta. (Îi dă un răvaş.)
CALIOPI: Stănică, ce însemnează asta?
TEODORINI (accent firesc): Cuconiţă, am venit să-mi cer iertăciune. Pentru ca să-ţi plac, aş fi dorit să mă fac în patru, dar nu m-am putut împărţi decât în trei şi îmi pare foarte rău. Am cinste a mă recomenda, că eu sunt baron Flaimuc, sinior Turlupini, şi sulgerul Lacherdopulos, totodată şi sluguliţa matale. (Fuge.)
Scena XV
C-na CALIOPI, STĂNICĂ
CALIOPI: Aşa-i că tu n-ai fi ghâcit că-i tot o persoană? Eu m-am priceput îndată că trebuie să fie o glumă a şatrarului. Însă să vedem ce-mi scrie. (Ceteşte:) "Cuconiţă!
Aşa precum singură ai hotărât, că între noi s-au sfârşit, apoi am sfârşit şi eu căsătoria nepotului meu, căruia mă şi fac danie; prin urmare aceasta fireşte mă împiedică de a fi ca păn-acum, a dumitale plecată slugă ş.c.l."
STĂNICĂ: Aşa-i, cuconiţă, că asta n-ai ghâcit-o? Ştii că tare seamănă că-i să rămâi fată?
CALIOPI: Puşche-ţi pe limbă, prostule! Dă-mi colecţiunea de poezii.
STĂNICĂ: Iacătă-o. (I-o dă.)
CALIOPI (cătră public): Să vă cetesc o elegie de-a mele? Ba mai bine să vă cânt un cântic. Când o fată tot alege, Ea adeseori culege, Însă, ah! ce desperare, Când şi ce culege n-are! Apolon o părăseşte, Dorul o îmbătrâneşte; Din a lumii visuri goale Se deşteaptă cu ...
STĂNICĂ (aducând un talger cu pârjoale): Pârjoale!
CALIOPI (mâncând): Ah! în ce oribilă pusăciune se găseşte o jună femeie când trebuie să dispuie... de inima sa, şi se vede nevoită a face o transacţiune... cu sentementul onorului! (În vreme ce ea mânâncă şi vorbeşte, intră şatrarul Trohin, Drăgănescu cu mireasa, Teodorini, tineri, dame etc. şi formează o horă împrejurul cucoanei Caliopi cântând:
Să trăiască! să trăiască! Muza de la Burdujeni, Buhul ei să se vestească, De la Iaşi la Botoşeni.
CALIOPI (uimită, cu talgerul de pârjoale în mână): Ce va să zică? Ce ghet apan? domnilor, lasaţi-mă! (Vre să iasă din cercul horei, care cântă iar.) Să trăiască, să trăiască etc.
(Perdeaua cade)
Notă
Noi am fost zis — nu ne mai aducem aminte unde — că sunt mulţi care schingiuiesc şi sfâşie frumoasa noastră limbă, şi în loc de creatori se fac croitori, şi croitori răi.
Asta ne-a îndemnat a compune această mică comedie, crezând că facem un bine arătând ridicolul unor asemine neologişti.
Publicul ne-a înţeles, şi ne-a răspuns prin aplaudele sale, din care însă partea cea mai mare se cuvine jocului artiştilor noştri.
În adevăr, d. Teodorini e atât de bufon în întreita sa rolă, d. P. Nicolau atât de prostălău în Stănică, încât şi nevrând te fac să bufneşti de râs.
Cât pentru d. Millo, directorul Teatrului Naţional, noi credeam că după Nişcorescu, Kir Gaitanis şi Baba Hârca, nu mai are cum fi mai comic; dar neam amăgit, căci originalitatea cu care a creat rola Muzei ne face a gândi că d-sa are o zână vesălă care-l însuflă de ne vrăjeşte; şi că de la îndoitul său talent de autor şi actor, sau mai bine zicând de la iscusita sa pană şi minunatul său joc, teatrul are încă mult a aştepta.