Româncă copiliţă, nu-ţi e destul podoaba
Ce-ţi dărui natura atât de-mbelşugat?
La ce-ţi slujeşte salba şi scumpele mărgele
Ce-mpregiurâ cu fală frumosul tău grumaz?

L-a lumei obiceiuri voieşti a te supune
Prin lucea minciunoasă deşartelor gătiri;
Nu ştii că-mprumutata podoabă nu-i plăcută.
Nici este ca lumina ce varsă ochii tăi?

Tu duci la târg a verei frumoasele dulci poame,
Şi flori mirositoare. Eu când văd al tău trup
Ca bradul de subţire, atunce cred poveste!
Că poamele şi roza surori cu tine sunt.

Al tău păr este negru şi-ntunecos ca ceasul
Când intră-n inimi fragezi păcatul fioros;
Pe buze-ţi stă garofa. — Spune, frumoasă, oare
Guriţa ta nu este făcută din garofi?

Ai tăi obrazi sunt rumeni ca roza-mbobocită;
Ferbinte ca un soare e rumenul tău ochi;
Dinţii tăi precum perle; precum sunt două persici
E peptul tău cel fraged şi sânul fecioresc.

O, jună copiliţă! Nu aibi nici o sfială,
— Îţi spun cu-ncredinţare, căci şi eu florist sunt
Producturile verei tu poţi la târg aduce,
De vreme ce tu a verei şi tu copilă eşti.

Panerul tău ce este galbăn precum safranul
E plin cu-mbelşugare de roze, de zămoşi;
Dar gura ta-i mai roşie; şi mai mirositoare
Decât aceste toate — e sărutarea ta.

Te poţi duce oriunde fără să aibi vro grijă;
Însă de amor dragă, foarte să te păzeşti,
Căci tenera femeie ce este ca şi roza,
Ca ea se vestezeşte, se rupe ca şi ea.

Tu râzi, copilă dragă, d-a mele bune sfaturi,
Râzi căci eşti rânduită de soartă să iubeşti;
Dar când puful din faţă-ţi ca floarea se va şterge
Şi-i rămânea ca roza ce creşte-n Ieriho,

Ca cea veştedă floare ce-atunce se roşeşte,
Când o adapă-n pace apă din izvor lin,
Aşa tu a ta faţă în ap-o răcoreşte;
Ochiul este izvorul, lacrimi apa lui sunt.