Şi oare tot n-aţi înţeles
       Cum nu mi-i lumea dragă,
Când cu nimic nu m-am ales
       Din viaţa mea întreagă.

Când al meu suflet mistuit
       De chin şi de părere
A fost un trist, necontenit
       Prilej pentru durere.

Când fu menit ca pe pământ
       Dorinţa să-l alunge
Dup-un noroc atât de sfânt
       Cum nu se poate-ajunge.

E un miraj de necrezut
       Pe-un orizon de stepe:
De al lui farmec străbătut
       Eu tot nu-l pot pricepe.

El stăpâneşte amorţit
       Pustiile uitării
Ca şi o stea din răsărit
       Singurătatea mării.

Şi-l rog încet, îl rog pe veci
       Ca să-mi asculte plânsul,
Când ale apei valuri reci
       Călătoresc spre dânsul.

Atâtea blânde rugăminţi,
       Atâtea calde şoapte,
Atâtea lacrime fierbinţi
       Vărsate zi şi noapte.

Le-am îndreptat despre apus
       Durerea să-mi alunge,
Dar el se nalţă tot mai sus
       Ca să nu-l pot ajunge.

Va fi în veci necunoscut,
       Va fi în veci departe...
E steaua negrului trecut:
       Iubirea făr- de moarte,

Ce mărgineşte-n orizon
       Şi ocean şi stepe
Ş-al cărui farmec monoton
       Te-a-nvins făr-a-l pricepe.

Căci a iubi fără să speri
       De-a fi iubit vrodată:
E semnul vecinicei dureri
       Ce cerul ţi-l arată.