Înainte, oamenii erau mai buni decît astăzi. Pe atunci, chiar Dumnezeu venea pe pămîntul nostru, avînd ca nelipsit tovarăş de călătorie pe Sfîntul Petru. În chipul unor moşnegi bătrîni, cu haine sărăcăcioase, de-ai fi crezut că-s nişte cerşetori, umblau prin lume neştiuţi de nimeni, răsplătind fiecăruia după faptele sale...

Pe acea vreme trăia un biet moşneag. Era singur. Toţi ai lui muriseră. Lucra pe la cunoscuţi şi-i da fiecare ba o haină, o încălţare, ba de-ale gurii ori un ban de cheltuială, căci îl ştiau că-i om harnic, econom şi cinstit. Mai ales toamna, cînd se făceau praznice în sat, moşul căpăta cîte şi mai cîte bunătăţi.

Dar odată cu anii, moşul se simţea tot mai slab, tot mai bătrîn. Şi-l chinuia mereu un gînd: „eu am mîncat la multe praznice străine, în viaţa mea. Dar mie, care nu am pe nimeni, cine-mi va face pomeni, cînd voi muri ?”

Şi cu bruma de bani ce-i avea strînşi, înjghebă şi el cum putu, un praznic de sufletul lui...

Toate fiind gata, bătrînul pofti lumea la praznic. Aşteptă mult dar nici un om nu-i păşi pragul.

Toţi din sat îşi ziceau: „bietul moşneag, nici el nu are ce mînca. Unde să mai mergem şi noi ? În loc să-l ajutăm, să-i luăm şi ce are ?” Şi nimeni nu veni la praznicul moşului...

Foarte mîhnit, neînţelegînd aşa ceva, moşneagul îşi luă tot ce pregătise: oale cu sarmale, pilaful, colacii, lumînările şi întinse masa pe la răscrucile drumurilor, pe maidanuri şi pe oriunde ştia că trece lume; doar s-a nimeri vreun nevoiaş să guste şi din praznicul lui...

- Unde vom găsi ceva de-ale mîncării, Doamne? grăi Sfîntul Petru lui Dumnezeu. - Sînt lihnit !

- Vom afla Petre - răspunse Domnul - iată satul nu-i departe.

Cum coborîră un deal, Sfîntul Petru văzu că în adevăr s-apropiau de poarta ţarinei unui sat. Ascunşi acolo, mare minune ! De o parte şi de alta a drumului, cîteva străchini cu sarmale şi pilaf din care se ridicau aburi călduţi. Iar deasupra colaci rotunzi, rumeniţi frumos şi cu lumînări aprinse, înfipte la mijloc. Moşul nu uitase să aducă şi aci bucate.

Fără a mai întreba ceva, Sfîntul Petru se apucă de înfulicat gospodăreşte. Dumnezeu făcu la fel, după ce mai întîi binecuvîntă mîncarea.

- Totdeauna ai avut grijă, Doamne. Slăvit fie numele tău ! Se închină Sfîntul Petru, după ce-şi potoli foamea, punînd colacul şi lumînarea în buzunar.

- Ba mai bine mulţumeşte creştinului cu inimă bună, care deşi sărac lipit, a adus aici tot ceea ce noi ospătăm.

Şi luminat de vorbele lui Dumnezeu, Sfîntul Petru înţelese toată povestea praznicului...

- Nu se cuvine, Doamne, să rămîie nerăsplătită o faptă aşa de frumoasă - adăugă Sfîntul Petru.

- Lasă, Petre, nu purta grijă - îl dojeni Atotputernicul cu bunătate.

Cînd Sfîntul Petru şi cu Dumnezeu se sculară şi porniră mai departe, în locul străchinilor cu bucate, se iviră, ca prin farmec, nişte cununi de frunze mari, verzi, întinse pe pămînt şi avînd la mijloc, în vîrful unor lujere plăpînde, flori galbene-aurii ca nişte făcliuţe.

Şi de atunci, în fiecare primăvară, păpădia ne stă în cale pretutindeni: pe la răscruci de drumuri, pe marginea şoselelor, pe maidanuri, pe luminişuri de pădure, unde moşul cel bun la suflet adusese, cu mare trudă, bucate şi lumînări aprinse...