Cică Dumnezeu sfîntul, pe cînd umbla pe pămînt, a ajuns odată ostenit tare într-o pădure. Se lăsă jos sub un stejar să hodinească. Şi unde mi se porni un zvon în pădure şi un foşnet, şi unde începură greieruşii să ţîrîie şi păsărelele pe ramuri să ciripească, de ţi-era mai mare dragul. Vezi că toate vietăţile codrului se bucurau că-l aveau pe Dumnezeu printre ele iar nu deasupra lor. Iepuraşii făceau tumbe ca să-l învelească, căprioarele şi cerbii se zbenguiau ca să-i bucure inima iar fiarele se îmblînziseră, şi nişte mieluşei păşteau alături de lupul cel nesăţios.

Şi Dumnezeu sfîntul, bucuros că-şi vedea făpturile atît de voioase şi trăind în pace între ele, adormi în cîntecele păsărelelor.

Se potoliră toate, ca să-l lase să hodinească în pace. Dar copacii pădurii socotiră că ei nu l-au cinstit precum trebuie şi precum făcuseră vietăţile celelalte, că şi ele au viaţă în ele, şi porniră a se îmbrăca în hainele cele mai scumpe. Bradul falnic şi mîndru, fagii şi stejarii, toţi se luaseră la întrecere, care să fie mai mîndru la port şi mai fudul. Făcură apoi un zid de jur împrejurul locului unde hodinea Preasfîntul, ca să nu s-apropie vreo-făptură omenească şi să-i turbure somnul.

Pe cînd steteau ei aşa smirnă, fără să le foşnească vîntul - că se potolise şi el - vreo frunză, numai ce se văzu venind în fugă un copac îmbrăcat ca vai de el. Venea, venea şi din ramurile lui stufoase picurau lacrimi cît pumnul care se prelingeau peste coaja negricioasă a trunchiului lui voinic.

Copacii din jurul Domnului îi făcură semn cu vîrfurile lor să tacă dar mesteacănul se jeluia amarnic zicînd:

- Cum să nu plîng, sărac de mine, că voi v-aţi îmbrăcat toţi în straie de sărbătoare, ca să-l cinstiţi cum se cuvine, numai eu, vai de capul meu, n-am altceva decît straiele astea ponosite pe mine !

Degeaba îşi foşneau uşurel copacii ceilalţi frunzele, ca să-l facă să tacă, degeaba cătau cu ciudă vietăţile pădurii la el... mesteacănul plîngea şi se jelea.

Dumnezeu, care se făcea că doarme, auzise jelania mesteacănului şi-l cuprinse mila de bietul copac, care numai de dragul înfăptuitorului, ar fi voit să fie şi el gătit ca ceilalţi.

Deschise ochii, chemă pe mesteacăn lîngă sine şi îi zise:

- Fiindcă te-am nedreptăţit şi nu te-am împodobit ca pe ceilalţi, te ursesc ca de azi înainte, cît o dăinui pe pămînt mesteacănul, să crească înalt şi falnic iar lacrimile care ţi-au şiruit. de pe ramuri şi s-au prelins pe trunchiul tău, să se prefacă în coajă albă, care să sclipească ca argintul în bătaia soarelui.

Cică de atunci, scoarţa mesteacănului în loc de negricioasă precum era pînă în ziua aceea, s-a făcut albă şi netedă cum e acum.