Zîce c-o fost odată, cînd o fost rău în lume, cînd erau oamenii sărmani şi n-aveau ce mînca, un om şi femeia lui. Femeia o născut doi gemeni. Pă unu l-o botezat Cucu şi pă celălalt Ştefan. Amu, fiind mare sărăcie şi-or zîs:

- Doamne, cum ne-om creşte pruncii aiştea, ce le-om da şi mînci ?!

I-o crescut cum o putut şi cînd or fost mai mărişori le-o fost şi mai rău. Atunci or zîs pruncii cătă părinţi:

- Ne-aţi crescut pîn´aci, amu merem în lume şi ne cotăm mîncare că aci murim dă foame.

Maica le-o zîs:

- Doamne, cum îţi mere în lume că v-am crescut aşe, ce ne-om face fără voi ? Da, dacă nu vă bănuiţi dă noi, mereţi !

Şi i-o blestemat maica lor să margă unu pă răsărit, altu pă scăpătat şi tăt să strîge unu după altu da´ şi nu să-ntîlnească numa la şapte ani odată. S-or dus pruncii aşe cum i-o blestemat maica lor.

Aista care-i la noi dă cîntă Cucu, îi Ştefan şi iel strîgă după frate-său, iară celălalt după scăpătat, pă nume Cucu, strîgă: Ştefan ! Ştefan ! după fratele lui care-i p-aci, pă la noi.