La începutul începuturilor, cînd nu era nici ceru cu stelele şi nici pămîntu cu ce se vede şi mişcă pe el, peste tot era numai văzduh şi întunerec beznă şi nimic nu se vedea.

În văzduhu şi în întunerecu ăsta, erau doi fraţi care bîjbîiau de colo pînă colo; erau Dumnezeu şi Sarsailă. Fraţi, fraţi erau ei, dar unu cu altul nu se aveau bine, pentru că pe cît era Dumnezeu de bun la suflet şi drept, pe atît Sarsailă era rău la suflet, viclean şi nedrept. D-aia, deşi Sarsailă zicea într-una lui Dumnezeu „frate-meu”, Dumnezeu însă zicea totdeauna lui Sarsailă „nefrate-meu”.

Dar năcazul ăl mai mare al lui Sarsailă pe Dumnezeu, era că Dumnezeu avea putere să facă orice voia, din nimic, pe cîtă vreme Sarsailă n-avea această putere. D-aia Sarsailă avea mare ură şi pizmă pe Dumnezeu şi căuta prin tot felul de vicleşuguri şi meşteşuguri diavoleşti, să strice şi să facă rău tot ce Dumnezeu făcea bun.

Dumnezeu mai avea şi alt nume, îi mai zicea „Milostivu”. Şi Sarsailă mai avea şi el nume, că-i mai zicea: satana, diavolu, şi dracu.