Apoi se luă după dînsa, care fugea către scorbura unde vieţuia, şi, ajungînd-o, îi tăie capul. Atîta sînge mohorît curse din spurcăciunea de scorpie, încît se alcătui o balta.

Cînd era să se întoarcă într-ale sale, deodată auzi un grai dulce care îi vorbea şi-i zicea pre nume.

Cînd se uita, ce să vază? o păsărică drăguţică şi frumuşică sta pre o ramură şi-i zicea:

- Georgiţa cel viteaz, spre mulţumire că mi-ai scăpat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care în toţi anii îmi sorbea puii, te sfătuiesc să te scalzi în sîngele acestei fiare blestemate şi nici un rău nu se va mai atinge de tine în toată viaţa ta, şi să nu mai ai frica de nimeni, afară de Dumnezeu.

Voinicul de George făcu precum îl învăţă păsărica; cînd ieşi din scăldătoare, păsărica văzu pe spinarea lui George lipita o frunză de copac şi-i zise:

- George, ţi-a mai rămas un locşor pe trupul tău supus la metehne; dară, dacă te vei păzi bine, habar să n-ai.

Apoi voinicul, punînd capul scorpiei într-un burduf, şi în celălt cărbunii ce făcuse, se întoarse la prăvălia stăpînului său, îşi luă fierul pentru care muncise un an şi se puse a-şi făuri o sabie şi un buzdugan. După ce le isprăvi, îşi încercă sabia, dînd cu dînsa într-un drug de fier, şi se rupse în două; o lepădă şi, luînd buzduganul, îl aruncă în slava cerului, şi cînd căzu jos se turti; îl lepădă şi pe acesta.

Acum ce să facă? Sta în loc şi fluiera a pagubă. Tot gîndindu-se, îşi aduse aminte a fi văzut, în codrul unde a crescut el, un fier gros înfipt în pămînt. Se duse tocmai acolo. Cînd se apucă să-l scoată, ce sa vezi? fierul nu era înfipt, ci era o vînă din munţi. Se apuca de el, îl trase, îl smuci, îl răsuci, pîna ce, rupînd vîna, o smulse şi o luă la spinare ca un voinic ce era, se întoarse la prăvălie şi izbuti a-şi face o sabie şi un buzdugan cari să-i fie tovarăş nedespărţit.

După aceea se duse cu tovarăşii săi la fîntîna botezului şi le boteză, punînd sabiei numele de Balmut ajutătorul meu, şi buzduganului „Omorîtorul vrajmaşilor mei; apoi se întoarse iarăşi la prăvălie ca să-şi ia ziua bună, fiindcă voia să plece să-şi caute părinţii.

Cînd se întoarse la prăvălie, găsi pe toţi morţi buşteni. Pasă-mi-te ei, în lipsa lui, căutară în burduful său, şi dete peste capul scorpiei. Cîţi o văzură, toţi muriră. Dacă văzu aşa, îi păru rău; dară n-avu ce face.

Ieşi pe poartă afară şi plecă. Pe drum se întîlni cu un ucenic carele nu fusese acolo cînd umblase calfele în burduful lui George. Acesta, cum îl văzu, se duse la dînsul să-şi ia ziua bună.

- Da unde te duci, nene George?

- Iaca, unde oi vedea cu ochii şi mă va lumina Dumnezeu.

− Ia-mă şi pe mine cu d-ta, nea George, se rugă ucenicul.

− Lasă-mă în pace, că n-am eu singur unde să-mi plec capul, darămite să-mi iau şi licheaua după mine!

Plecînd George şi mergînd singur, singurel, se abătu într-un colnic să facă un popas, cînd iată şi băiatul cu care ucenicise că vine şi se aşează lîngă dînsul. Pasă-mi-te, se luase după el şi, cît colea, îl urmări pîna îl ajunse.

− Dară ăsta, mă? îi zise George.

− Iată-mă şi eu, răspunse ucenicul. Ce? dacă n-ai vrut să mă iei, socoteşti că eu n-am putut să mă ţin de dumneata?

După ce rîse niţel George şi, făcîndu-i-se milă de dragostea ce-i arăta băiatul, se înduplecă să-l ia, zicîndu-i:

− Dacă este aşa, tovarăş să-mi fii.

Apoi lungi pasul la drum, şi aide, aide, trei zile şi trei nopţi merseră pînă ajunse la o pădure mare. Acolo stătură să se mai odihnească şi să şi îmbuce cîte ceva. Pe cînd stau ei acolo, auziră o guiţătură de porc şi totdeodată şi văzură un porc mistreţ mare, fugind, şi un vînător alergînd după dînsul călare, iară după vînător se luase un alt porc şi mai năprasnic. Vînătorul întinse arcul şi, cînd zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică din gura căreia gîlgîia sîngele ca dintr-o saca.

Atunci fiara de la urmă, unde se repezi o data şi dintr-o săritură fu lîngă calul de vînător, căruia îi şi vărsă maţele, sfîşiindu-i burta cu colţii lui cei grozavi. Vînătorul căzu morman de pe cal şi, pe cînd porcul cel mistreţ umbla să-l facă mici bucăţi, George cel voinic sări de acolo de unde era şi, mai iute decît gîndul, fu lînga vînătorul cel nenorocit, cu sabia goala în mînă. Dintr-o lovitură făcu în două spurcata fiară.

În mai puţin de o clipa de ochi, veniră şi ceilalţi tovarăşi ai vînătorului, care rămaseră înmărmuriţi de groază pentru cele ce era să se întîmple.

Aceşti oameni erau din împărăţia tătîne-său. Ei cu toţii mulţumiră lui George pentru izbăvirea domnului lor. Apoi se puseră la masă şi traseră un chef, de să se ducă pomina, de bucurie. Şi fiindcă era cald, se dezbrăcară de hainele de pe deasupra, rămînînd mai uşori. Atunci, unul din meseni zări mărgelele de la gîtul lui George. Se dete pe lînga dînsul binişor, îi citi numele şi-l cunoscu.

Spuind şi celorlalţi minunea dumnezeiască, cum se descoperi împăratul lor, vînătorul cel cu pricina veni lîngă dînsul şi-i zise:

− Mulţi ani să trăieşti, doamne şi al nostru stăpînitor! Şi să ştii că împăratul locului acestuia a răposat în Domnul şi eu, slugă nevrednică a domnului meu, îi ţin locul, pînă se va găsi moştenitorul său cel pierdut de la botez. Adunarea bătrînilor m-a însărcinat cu aceasta. Acum mulţumesc Domnului pentru cele ce mi s-au întîmplat, că mi te trimise Dumnezeu de mă scăpaşi de la moarte, căci cunoscui în tine pe fiul acelui bun împărat care ne-a cîrmuit omeneşte atîta mare de ani.

George, care căscase gura şi bleojdise ochii la cele ce spunea vînătorul, zise:

- Dara de unde ştiţi voi, oameni buni, că eu sînt fiul împăratului despre care îmi vorbiţi?

- Mărgelele de la gîtul tău ne-au spus. Să fie lăudat numele Domnului că am dat peste tine, şi de azi înainte tu să ne cîrmuieşti.

Toţi mesenii se sculară şi i se închinară ca la un împărat.

George plecă cu dînşii şi cu băiatul cu care ucenicise el, şi se duse la palaturile împărăţiei.

Şfară se dete în tara de aceasta fericită întîmplare. Şi alerga poporimea din toate părţile, cu mic cu mare, să vază pe acela carele mort a fost şi a înviat, pierdut şi s-a aflat, lăudînd numele Domnului.

Iară dacă s-a aşezat George în scaunul tătîne-său, începu a pune lucrurile la cale, cum să meargă bine trebile.

Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului, atît se ciopli şi se subţie în puţină vreme.

Cercetînd noul împărat în dreapta şi în stînga, de cum s-a întîmplat pierderea lui, află şiretenia pricinei din fir pîna în aţă, cum adică s-a bătut tată-său cu tîlharii, cum aceştia i-au înfrînt oastea şi cum împăratul cu ai săi, dînd dosul, n-a mai ştiut nimic nici despre dînsul, nici despre mama sa, şi cum împăratul a fost cuprins de mîhnire şi de obidă pînă la moartea sa, şi cum a murit nemîngîiat, nemaiaflînd nimica despre dînşii.

Atunci el alcătui o ceată de oameni tot unul şi unul şi porni la fîntîna botezului, ca să stîrpească codrul de acei tîlhari. Dară pînă una, alta, ca să nu i se întîmple ceva rău mă-sei, socoti mai nimerit să poftească pe căpitanul tîlharilor printr-o carte scrisă ca să dea drumul împărătesei.

Şi scrise carte. Iară daca văzu că oştenii lui se cam codesc, primi cererea băietului cu care ucenicise el, şi-l trimise pe dînsul.

Acesta dacă pleca, ajungînd în codrul unde era fîntîna botezului, se pomeni înconjurat de doisprezece haiduci, cari şi puseră mîna pe dînsul. Aceştia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare; dară după ce auziră că merge cu carte la căpitanul lor, îl duseră la dînsul şi aşteptară să vază ce le porunceşte el.

Căpitanul rîse, după ce citi scrisoarea. Şi scrise şi el carte în care zicea împăratului că dacă îi e voia să mai fie cu viaţă, să stea locului, iară dacă i s-a urît de a mai trai, să vie să se bată că-l aşteaptă; şi mă-sei nu-i va da drumul pînă nu se va istovi de tot în închisoarea unde este băgată. Această osîndă zicea el că i se cuvine pentru înfruntarea ce i-a făcut oarecînd în tinereţe, neprimindu-l a-i fi soţ, cînd a cerut-o de la părinţii ei, lucru pentru care s-a şi făcut el haiduc.