Domnule Rădulescu-Niger!

Neavând onoarea de a Vă cunoaşte în persoană şi neştiindu-Vă adresa, îmi iau permisiunea de a Vă spune prin „Gazeta Bu­covinei“ părerea asupra lucrărilor literare ale D-voastre, cele trei volume Rustice, pe care le-am citit cu mare plăcere. Am rămas uimit de însemnatul talent ce aveţi a păstra limba în toată naivi­tatea şi neprihănirea ei. Deci altă comparaţie nu-mi vine a Vă face, decât să Vă numesc un Béranger1 român.

Admirabilă este dibăcia cu care puneţi în ritmuri gusturile, ospeţele, şăgile şi toate naivităţile însuşirilor ţăranului român, fiind scrierile caracteristice şi fiziologice.

Dară chestia este a limbii, chestie foarte însemnată în privinţa reformei filologilor români moderni, care ţintesc să cureţe idio­mul de vechile cuvinte ca de o rugină, dându-i lustrul unei limbi civilizate. Vă întreb însă: o veche monedă nu va pierde valoarea sa nepreţuită, atunci când ea va fi curăţită şi din nou poleită? Să nu uităm că naţiunea noastră tocmai în antichitatea sa are preponderenţă asupra altor naţiuni moderne. Naţiunea noastră cu mândrie îşi ridică fruntea din noianul veacurilor şi priveşte în jur cu dispreţ spre foştii ei duşmani, ce au frământat-o sub pi­cioare şi la urmă singuri s-au desfiinţat, neputând-o răsturna de pe temeliile aşezate de uriaşul Roman. Pe aşa temelii se înalţă piramidele în mijlocul pustiurilor, măcar că peste ele trecură generaţii multe cu sumeţe cuceriri, care la urmă se prefăcură în nisip, atunci când acele zidiri uriaşe stau şi vor sta neclintite sub arşiţă şi vijelii, în preajma urgiilor elementelor tulburate. Şi ce ar fi dacă sculptorii moderni ar începe a le împodobi cu orna­mente şi statuete, fantezii de scurt timp, ce lasă numai amintiri, iară nu nemurirea ce se câştigă numai prin şiruri de veacuri?

Nu este îndoială că pe suprafaţa globului pământesc fieştecare colţ de pământ a avut istoria trecutului său în privinţa geologică, etnografică, etnologică etc. Pentru că totul ce există se preface, se dărâmă, apoi iarăşi se reînnoieşte, trece şi iarăşi se întoarce de unde s-a pornit, sub neobosita şi neadormita activitate a naturii. Aseme­nea au fost, sunt şi vor fi şi prefacerile politice între oameni, cu ale lor cataclisme, reînnoiri, glorii şi decadenţe. Dar mai ales unele din părţile pământului pare că sunt predestinate a fi arena de luptă între felurite generaţii, pentru că acele locuri au slujit ca o ţintă sân­geroasă, atrăgând spre sine aviditatea de cuceriri a naţiunilor megieşe. Provinciile daco-române au şi fost acel colţ de pământ nefericit, peste care trecură, ca peste un pod de oase omeneşti, fe­lurite generaţii de naţiuni în oarde sălbatice, ce nu lăsară în urma lor nici monumente, nici ieroglife, căci erau copiii geniului întuneri­cului şi ai stârpirii; dar lăsară un şir de cuvinte, ce, cum zic, se păstrează până şi astăzi în numismatica limbajului român. Ele sunt unicul document al antichităţii de care noi trebuie să ne mândrim, preţios păstrându-le. Iară barzii noştri moderni ar trebui să Vă imi­teze ici-colea, printre mărgăritarele retorice şi literare să aşeze şi câte o monedă antică a trecutului naţiunii noastre.

Deci Vă gratulez, scumpule Român, la ideea strălucită de a cultiva literatura pentru poporul rural, pentru că românul cult, se înţelege, va prefera literaturile străine, bogate, strălucite şi cioplite în tot felul de gusturi, îndestulând tot felul de simţiri, de pasiuni şi tendinţe. Volumele ce ies din maşinile lor de tipar au inundat toată lumea. Ele zbucnesc ca o lavă din bafta unui crater aruncând foc şi pălălaie, aprinzând dorinţele, aţâţând pute­rile distrase de abuzuri, detunând opiniile ce nu le plac, des­fiinţând, nimicind şi iarăşi zâmislind din nou. Apoi unde putem noi, pigmeii literari români, să luptăm în concurenţă cu aşa Ju­piteri, ce ţin în mână o pană de gâscă şi paratoner de oţel? Dar în rezumat eu sunt gata a crede că autorul, poporul rustic, stă mai presus de poetul şi scriitorul clasic şi estetic. Pentru că cel întâi deşteaptă şi civilizează prostimea, iar cel de-al doilea delectea­ză numai pe cei civilizaţi. Unul este profesorul, altul muzicantul...