string(7) "library" string(8) "document"
Знайте и помните своих предков... (Катехизис молдаван, 111)
1467
1832
1465
1307
940
1457
1401
1812
1466
1359
1711
1391
1574

Testamentul şi memoriul unui nebun

1 2 3 4 5

În tidva capului se află emisfera creierului, unde împărăţesc înzes­trate cu putere absolută, raţiunea, calculul şi toate combinaţiile ce le iscodesc vibrionii creatori, adică coaliţia atomilor vieţii. Această conglomeraţie naşte prin închegare structura organismului ome­nesc. Cete de atomi, fiecare cu rolul său de activitate şi misiunea sa specială, lucră la clădirea complicatului edificiu, unele pre-făcându-se în oase şi dându-i corpului scheletul arhitectonic, pe care altele îl leagă şi ornează cu muşchi şi măruntaie, altele iar pre-făcându-se în sânge, ce traversează în mii de canaluri complicatul edificiu, ducând hrana în cele mai mici unghiuri, precum duce al­bina mierea în chiliile fagurilor. Astfel s-au compus şi se compun şi stâncile de mărgean submarine.

Anatomii moderni, pionieri zeloşi ai progresului, au cercat prin ajutorul microscopului să pătrundă în tainele acestui proces, izbu­tind a afla construcţia vibrionului. Formarea lui începe cu un punct microscopic, care este capul, şi cu o codiţă ce ne indică corpul.

Mişcările acelui atom sunt repezi şi accelerate, smucindu-se înainte cu iuţeală, vrasăzică, capul trage după sine corpul, care-i este supus din momentul zămislirii.

Când zămislirea aceasta ajunge în decursul anilor culmea perfecţiunii, când toţi agenţii funcţionează perfect, împlinindu-şi destinaţiunea lor şi contribuind necontenit, zi şi noapte, la sus­ţinerea organismului întreg, atunci din împărăţia creierilor raţiunea începe a cârmui cu sceptrul ei, sădind în organism neînvinsul dor de a-şi conserva soiul şi a-şi continua generaţiunea, luptând în con­tra duşmanilor ce năvălesc asupra ei.

Aşa s-a plăsmuit omenimea la început, dar încetul alte organis­me, supuse fiind şi ele independenţei individuale şi hranei, intrară cu asalt ca paraziţi în organismul omenesc, zdruncinând procesul regulat de legea creatoare, producând astfel schimbări şi în sistemul de cugetare al creierilor în luptă cu agenţii inimii, ce intrară în aşa împărăţie.

Omul primitiv se născu, după cât se presupune din legenda an­tică, în văile Caşemirului sub un soare cald şi-ntr-o natură abun­dentă, unde n-avea lipsă de încordarea raţiunii spre a stoarce împrejurimii sale cele necesare pentru viaţă, aflând toate pregătite de înainte de însăşi maica creatoare, din al cărei sân sugea abun­denta hrană.

Dar cataclismele globului terestru aruncară neamul omenesc în părţi inospitale şi sterile ale emisferei, unde organismul, slăbit de neajunsuri şi suferinţe, fu silit a-şi concentra toate puterile spre a se apăra în contra atacurilor ce-l ameninţau cu dezorganizarea şi nimicirea primitivului său organism. Despre fazele transformării acestei fiinţe primitive de la maimuţă până la om, ne istoriseşte şi documentează cu dovezi neîndoielnice renumitul Darwin, profun­dul cunoscător al anatomiei comparative. Dar care renumit cunos­cător al anatomiei comparative a studiat fazele de la zidirea lumii şi până la maimuţă? Şi în ce fiinţe se vor transforma la urma ur­melor oamenii de acum?...

  • * *

... Mi s-a urât în portul inimii omeneşti. Azi ridic odihnita an-coră şi-mi îndrept nava spre altă insulă împătrit mai mare, numită capul omenesc.

Multe insule de aceste răsar din oceanul vieţii, formând un vast arhipelag, ce se-ntinde peste întreg globul, de la stâncile Albionu­lui până-n Marea Antarctică, de la pustiurile Siberiei până la poalele Cordilierilor. Dar cele mai active şi intresante se află pe părţile ame­ricane şi în Europa centrală.

Plutesc cu nava mea încă în adânc întuneric, nu văd nimică înaintea mea. Totul este acoperit de negura nepătrunsă a neştiinţei şi nedumeririi. Pe orizont nu se zăreşte nici cel mai mic far de lu­mină al vreunui port. Dar iată acolo-n depărtare străbătând prin noapte un luciu miraculos, ce pare a fi coada unui comet rătăcit în a universului cale sau aurora boreală, ce luminează pustiurile de gheaţă ale nordului. Mă pornescc spre acel luciu. Apropiin­du-mă de dânsul într-o distanţă de 40 de kilometri, stau uimit de grandiosul aspect: mă aflu înaintea celui mai puternic far, ce-şi aruncă lumina sa în mare, farul de la Finisterre, zidit pe malurile Spaniei. El răspândeşte o lumină de 3.600.000 de lămpi, întrunite într-o singură flacără colosală, product ingenios al creierilor omeneşti.

Slobod deci ancora în portul împărăţiei raţiunii, în mijlocul activităţii mentale a omului, în sediul invenţiilor miraculoase, ce încătuşează formidabila putere brută a naturii.

Aici nu fierb pasiunile oarbe nici se târâie linguşirea, nici invi­dia şi egoismul nu-şi varsă veninul lor în plămădirea ideilor; pen­tru că raţiunea este bazată pe calcul matematic, pe rotiţe meca­nice, pot zice, care mişcă şi învârtesc teoriile, tocindu-le pe cutea practicii, dându-le strălucirea diamantului, ce iese din mâna iscusi­tului meşter, spre a împodobi coroana regală a raţiunii.

Atmosfera nemărginită, adâncul mărilor şi al oceanurilor, măruntaiele pământului sunt străbătute şi puse în serviciul ome­nesc prin magica lucrare a acestei regine fără seamăn.

Dar lucrările sufleteşti, nu-s ele admirabile? Nu străbate sufle­tul său, spre a se înălţa în regiuni ameţitoare, într-o lume miste­rioasă, prepusă numai, dar invizibilă şi neaccesibilă materiei trupeşti? În evul mediu şi la începutul evului nou, teologi renumiţi ca, de pildă, Giordano Bruno, care fu ars de viu la Roma în anul 1600, au dovedit că prin o credinţă adânc înrădăcinată şi umilă omul poate produce prin puterea închipuirii pe trupul său orice rană sau stigmă, în imitaţie cu cele ce le-a suferit Hristos. Iar în zilele noastre, medicii care se ocupă cu hipnotismul, ca Zimmermann, Bülow, Lube, Dujardin, Dumontpellier şi alţii, au întărit prin ex­perimentele lor hipnotice ipotezele veacurilor trecute. Medicul Du­prel a dovedit factic, că pe trupul unuia din pacienţii săi cu cre­dinţă exaltată şi silnica concentraţie a închipuirii şi a gândului asu­pra patimilor lui Hristos, s-au arătat tot aceleaşi răni ca pe trupul lui Hristos. Actualmente adepţii hipnotismului şi spiritismului cresc pe zi ce merge, câştigând pentru doctrina lor o mulţime de inte­ligenţi şi filozofi.

Peste toate încercările aceste se ridică însă una care, odată defi­nitiv pătrunsă, ar fi de natură să le întunece pe toate celelalte. Se zice adică, că omul se naşte cu deosebite semne stigmate pe trupul său, semne prin care se pot ghici tendinţele, capacităţile sau de­fectele caracterului respectivei persoane. Acest studiu produse în vea­curile trecute o mulţime de chiromantici, chirologi, oreonomantici ş. m. a. Nescoţând la lumină nici un rezultat pozitiv, teoria lor a rămas în regiunea ipotezelor hazardate.

  • * *

Aici, unde mă aflu acuma, sunt o mulţime de pacienţi, adică me­dii, pe care medicul îi supune tratamentului hipnotic. Urmând şi eu propunerii sale, am lăsat să mă cufunde şi pe mine în acel straniu somn, din care nici până azi nu m-am trezit cu desăvârşire. Ciu­date halucinaţiuni aceste!

Adormind, mă văzui călare pe un velosiped submarin de sistemul inventatorului american Alvarezo Templo. Cu acest velosiped eu m-am cufundat în adâncul oceanului, privind cu mirare tablourile lui de un farmec nespus, incomparabil cu ceea ce vedem pe suprafaţa pământului uscat.

Activitatea vitală a fiinţelor submarine e mai potenţată în privinţa sprintenimii mişcărilor, ca şi când în creaturile lichidului viaţa ar fi mai repede şi mai productivă decât în cele de pe uscat. Dar pentru aceea, viaţa submarină e mai periclitată de stârpire, luptele mai vehemente.

Traversând oceanul cu motorul meu, la al cărui plisc era ani­nat un mare fanar electric ce-mi lumina calea, vedeam pretutinde­ ni acea luptă neîncetată, colosalul răzbel pentru hrană. Precum în noaptea întunecată pe un cer senin scânteiază miriade de stele, aşa scânteiază şi plutesc în ocean stele, însă mişcătoare, ce trec ca fulgerul, se cruciază şi se zbuciumă în toate părţile. Aceste stele sunt produse de lumina fosforescentă a feluriţilor peşti, caracatiţe, mo­luscuri de forme ciudate, polipi, gimnoţi electrici şi şerpi-balauri din ginta plezeosaurilor antidiluviani. Dar toate aceste evoluţii şi mişcări se săvârşesc în cea mai absolută tăcere. Nici un zgomot, nici un sunet, nici o vibraţie nu întrerupe tăcerea din nemărginita împărăţie a lui Neptun.

Pe uriaşele stânci, pe şesuri şi-n prăpăstii cresc plante de formele cele mai singulare, transparente şi alcătuite din o substanţă gelati­noasă, abia lipite cu rădăcina de vreo piatră sau de nisip. Nefiind expuse vântului şi neîntâmpinând în dezvoltarea lor obstacole, se urcă la înălţimi gigantice, învelind cu palida lor haină munţii şi prăpăstiile oceanului.

Plecând mai departe, zării deodată la poalele unei stânci uriaşele forme ale unui colos, ce părea mort. El purta pe spinare un fel de catarguri înfipte: era un pachebot înecat, cu coasta spartă, odih­nindu-se într-un leagăn de nisip. În interiorul său zăceau în cea mai mare dezordine cadavre omeneşti.

Aspectul acesta mă înfioră: iată că şi în aceste regiuni misteri­oase găsii victimele deşertăciunilor omeneşti. Dorinţa de a se îna­vuţi, goana după noroc vremelnic i-au făcut pe aceşti nenorociţi să-şi părăsească vetrele strămoşeşti, leagănul copilăriei, spre a încredinţa a lor viaţă înşelătoarelor valuri ale oceanului, în care au aflat umedul lor mormânt. Tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei zăceau acolo împrăştiaţi fiecare în poziţiunea şi atitudinea în care i-a înţepenit ultima agonie; unii fioroşi, cu feţe convulsive, alţii cu trăsături dureroase sau urâcioase, alţii cu feţe atât de liniştite şi paşnice, pare că adormiţi în veşnicul lor repaos.

Dar în acest cerc mic şi restrâns, în aparenţă tăcut şi fără mişcare, domnesc împreună două puteri, moartea şi viaţa, somnul etern şi descompunerea, amorţirea şi putrificarea, ce dă naştere la noi fiinţe.

Miriade de peşti, de la monstru pân-la piticul ce abia se zăreşte, foiesc neîncetat în jurul acestei nave.

Un nou şi straniu aspect îmi atrage atenţiunea. Este o femeie cu părul despletit, ale cărui unde bogate s-au aninat în momentul convulsiilor agoniei de un cârlig de fier de pe corpul navei. Pe gru­mazul ei rotund, alb şi puhab stă lipit nămornicul şi urâciosul mo­lusc, păianjenul mării, iar gurile lui nesăţioase sug cu voluptate lacomă izvorul vieţii din trupul nenorocitei victime. Pliscul lui avid se desfătează la al ei sân, din care odată poate că un prunc a supt cu deliciu hrana fragedei sale vieţi. Atunci îmi adusei aminte de a mea mamă... cu ce neîndurare m-a aruncat de la sânul său pe stradă, lăsându-mă în voia întâmplării...

Dar iată, ochii ei se deschid şi din adâncul lor străbate o lume de dureri: privirea lor mă-mploră, palidele ei buze se mişcă şi un şopot, mai lin decât al fluturelui suspin, pătrunde la al meu suflet: „Nu mă lăsa, îndură-te de mine!“ Fiinţa-mi e cuprinsă de adâncă milă; mă apropii de dânsa şi cu mâna-mi vânjoasă despart de al ei sân hidosul sugător, dându-i apoi lovitura de moarte.

Din rănile grumazului şi ale sânului curg line picături de sânge, boind haina ei de crin, ce părea acum hlamidă de mărgean. Des­curcându-i părul, o ridic sus pe suprafaţa apei, la lumina soarelui, ce nu-i lucise de mult, de mult... dar abia liberă, mă cuprinde cu ale ei braţe şi vocea ei începe a-mi şopti:

— O, ce bun mai eşti tu, fiul meu! Tu în loc de moarte mi-ai dat viaţă, în loc de a vărsa asupra mea blestemul turmentatului tău suflet, mi-ai dat prin miloasa privire a ochilor tăi balsamul iertării. Eşti răzbunat! Providenţa m-a aruncat pentru crima, ce am săvârşit-o faţă de tine, în adâncul oceanului, unde am hrănit la al meu sân, de la care te-am depărtat fără de milă, viermele mustrării de cuget. Eşti răzbunat! De acum sufletul meu va fi cu tine nedespărţit în veacuri, până ce ne va chema la judecată trâmbiţa arhanghelului.

Atunci simţii fiori de răceală în tot trupul meu, simţii că se zgu­duie în fundamentele ei arhitectura întregii mele fiinţe, oasele-mi scrâşneau, cădea carnea de pe ele.

Scoală-te, îmi zise medicul, care se vede că a observat mişcările mele convulsive, produse prin hipnotizare.

Mă trezii, dar în fantezia mea tot rămase înfiorătorul tablou al celor visate. Căzui apoi la pat, zăcând trei săptămâni de aprindere de creieri, fără a simţi sau auzi ceva. Nu ştiam nimică, ca şi când nu existam. Când m-am însănătoşit şi ochii mei au putut înţelege şi distinge obiectele, văzui lângă patul meu un bărbat: era medicul, despre care am vorbit.

— Experimentul hipnotizării, ce l-am încercat cu d-ta, n-a adus rezultatele dorite; organismul d-tale e prea iritabil. În urma unui concluz, luat în conţelegere cu colegii mei, sunt împuternicit a-ţi da libertatea. Poate că distracţia şi aerul curat îţi vor ajuta mai mult decât arta noastră. Eşti lipsit de mijloace, nu-i aşa? Cugetând la aceasta, am făcut o colectă, al cărei rezultat ţi-l înmânez acuma. Ştiu că ţi-a prinde bine. Aici ai 50 de ruble. Uşa chiliei este deschisă; poţi ieşi când vrei.

Eram aşa de slab, încât abia mă ţineam pe picioare. Dar doru-mi de libertate era atât de mare, încât fără a mai cugeta părăsii chi­lia, îmbrăcat precum eram, în hainele spitalului cu numărul chi­liei cusut pe ele.

Ca şi călătorul de prin deşerturile Saharei, ce se aruncă cu avi­ditate asupra izvorului din oază, spre a-şi stinge setea, gustam şi eu aerul liber, ce nu-l respirasem atâta timp. Îl tot trăgeam în mine cu lăcomie, căci mi se părea că încă tot mă înăduşesc. Târâin­du-mă apoi până la o bancă de piatră de pe marginea străzii, mă pusei să şed tot încă sorbind în mine cu aviditate aerul din afară. Trecători nu se prea vedeau, căci era o stradă din un suburbiu depărtat.

În perspectivă se desena în line contururi orizontul mării, pe care se mişcau, abia vizibil, vapoarele, unele intrând şi altele ieşind din port. Pe mal se întindea în îndrăzneţe curbături reţeaua drumu­lui de fier. Trenuri lungi se mişcau pe şinele ei, iar locomotiva şuiera, lăsând în urma ei valuri de fum, ce se pierdeau în azuriul văzduh.

La ce mă gândeam atuncea? La nimic. Mi se părea că n-am nici simţ, nici suflet. Şedeam ca o vită ce se uită cu ochii boldiţi, fără gând, fără păsare, fără a cugeta nici la prezent, nici la viitor.

Cât am stat în aşa atitudine, nu pot spune, aflându-mă înlem­nit fără nici o simţire morală sau activitate intelectuală. Dar deo­dată tresării de o voce sălbatică, ce-mi tună la urechi:

— De unde te-ai luat aici? mă-ntrebă un poliţian, care nu ştiu de unde răsări înaintea mea.

— Vin din spitalul de vis-à-vis, de unde mi-au dat drumul, răspunsei eu cu voce tremurândă.

1 2 3 4 5