— Şi ce nume poartă acea idee?

— Silvia, şoptii.

— Aha! Iarăşi am ghicit... îmi zise el. Chestia amorului, al acestui prunc ieşit din leagănul raiului şi hrănit la sânul furiilor din iad. Eu l-am văzut acolo şi-l cunosc pe acest înger diavolesc, ce-şi face plăcerea a vărsa în sângele omenirii veninul ucigaş, punând pe fruntea victimei cununi de flori. Silvia te-a trădat. Apoi de ce să nu faci o silinţă de a-ţi revendica drepturile ce le aveai la acea Silvie, mai ales purtându-i o pasiune atât de statornică până la uşile veşniciei, spre care mergeai să le deschizi... Rău voiai să faci, căci instinctul meditează să luptăm pentru viaţă pân la ultimul moment. Şi chiar mama natură ne învaţă din copilărie să înotăm din adâncimea unde soarta ne aruncă. Nu e dară mişelie să ne ducem la fund, fără a face o mişcare, făr a cere ajutor?

— De acum este târziu, ea se mărită şi între noi se ridică o strajă inaccesibilă.

— Străjile cu care se înconjură o femeie sunt solide ca mre­jele de păianjen şi, cu toate că-s bine ţesute, raţiunea uşor le pătrunde. Ele îi sunt date femeii numai ca o podoabă spre a ade­meni pe om ca să o ieie. Deci să cercăm!

— Ce să cercăm? îl întrebai cu mirare.

— Să mergem la nunta ei, îmi zise el cu zâmbire.

— Eu, la nunta ei? O! niciodată!...

— În deşert te iritezi, uitând că câteodată ultimul moment ne aduce acea reuşită, după care am alergat toată viaţa. Asta s-a văzut nu o dată. Silvia, precum înţeleg, nu-i încă cununată. De la locaşul ei până la uşa templului este o distanţă, iară de la uşa templului până la altar e o altă distanţă, deci ca să treacă ea acel interval, îi trebuie ceva timp şi tocmai acel timp îţi poate da şansele de câştig. Mi-i milă de d-ta şi stau gata să te ajut oferin­du-mă să te introduc la nunta ei...

— Cum! D-ta! strigai cu mirare sărind din jilţ, asta nu este de crezut...

— Dar nici nu e de necrezut, căci eu sunt invitat la nunta ei, îmi răspunse el cu un râs maliţios. Iară de nu mă crezi, poftim de citeşte, şi, scoţând din buzunar un bilet, mi-l dădu.

Eu, cu mâna tremurândă luându-l, citii invitarea litografiată pe bilet.

Domnului James Romfort!

Isidor Newton, inginer mecanic din America, are deosebita onoa­re a Vă anunţa serbarea cununiei sale cu domnişoara Silvia Zam­brini şi Vă invită la balul nunţii, ce va avea loc în casa părinţilor miresei la 9 noiembrie 188* 10 ore seara.

Speranţa desperatului este ca scânteia aruncată în pulberării; ea trece momentan prin organismul lui electrizându-l, dându-i putere, energie şi curaj. Aşa am renăscut eu încredinţându-mă cum că cuvintele lui nu sunt glumă. Că pot să mă apropii de Sil­via, că pot să mă ating de a ei fiinţă, că pot, în fine, să o cu­prind în braţe şi prin vreo armă ucigaşă să murim împreună nedespărţiţi până la ultima agonie. Deci iată cum s-a prefăcut în mine proiectul de sinucidere în ideea de ucigaş. Inima-mi tresări de plăcere, dar astă idee o tăinuii, temându-mă să nu fie recuzată de acest om enigmatic, ce sta înaintea mea.

— Mă unesc! mă unesc! răspunsei eu sculându-mă repede.

— Apoi ia blana mea şi mergi acasă de te îmbracă, căci socot că nu va fi elegant să te arăţi la balul nunţii într-un aşa costum de râs. Într-un pătrar de oră voi veni să te iau cu echipajul. Mergi, adause el, aruncându-mi pe umeri blana, timpul este scurt şi orice minut e preţios.

Eu am ieşit pe stradă. Tot acelaşi viscol mă întâmpină, dar eu eram bine îmbrăcat. Prin pâcla colbului de omăt zării un bir­jar ce sta la colţul străzii şi, învoindu-mă la plată, în grabă am ajuns acasă în odaia mea, din care ieşisem ca să nu mă mai întorc. Deci iată-mă iarăşi cu speranţe noi, dar sinistre, cu alte proiecte, dar mai fugoase, mai complicate în împlinirea lor. Mai înainte doream o moarte simplă, misterioasă, necunoscută de mine, fără zgomot, fără urmări. Acum, din contra, voiam să săvârşesc o catastrofă grozavă, neauzită, pompoasă, în mijlocul unei adunări elegante, în tumultul răcnetelor şi al blestemelor. O! ce plăcere!... Eu zâmbii cu zâmbirea gelatului, când prin lovitura-i iscusită zboară de sub sabie capul condamnatului... Luând arma ucigaşă de pe cui, am inspectat bateriile revolverului de-s bine încărcate, şi cu o deosebită atenţiune l-am pus în buzunarul fracului. O! gândeam, aţâţându-mi ura pentru mai mult curaj. O, tu Silvie! măritându-te ai fi uitat de bietul părăsit, tu ai fi râs la urmă de nebunia lui, răpindu-şi viaţa pentru tine. Lacrimile ar fi fost şterse de pe obrajii tăi prin sărutările consortelui; părerea ta de rău s-ar fi alinat în înfocatele lui îmbrăţişări... Morţii să se uite e legea naturii, şi cum de nu am înţeles-o voind să mor prin sinucidere. O! ce dobitocie! dar acum încalte voi muri nelăsând pe pământ nimică ce mi-a fost preţios... tot voi lua cu mine. Sufletul meu nu va avea nevoie să-şi lase patria eternă, ca să se întoarcă pe urmele tale. Umbra mea nu va pătimi tortura văzându-ţi buzele sorbite de buzele unui rival. Spectrul meu nu te va vedea ador­mită în mijlocul nopţii cu părul despletit, iluminată de o can-delă, odihnindu-ţi căpuşorul pe sânul acelui rival... O! ce amără­ciune! Astfel zădărându-mă, ajunsei în turbare, şi în aşteptarea lui Romfort minutele îmi păreau veacuri. Eu umblam ca un ti­gru flămând în colivia sa de fier, ascultând când la fereastră, când la uşă cea mai mică mişcare de pe stradă. Dar nimică... Afară pre-domina tot acelaşi urlet fioros al uraganului, tot acel jalnic bocet al lui în ogeagul sobei, ce ca un marş funebru se însoţi cu gândurile mele de ucigaş. În sfârşit, se auzi din stradă scrâşnetul roţilor prin omăt şi duruitura unui echipaj se opri la peronul casei în care locuiam.

Am alergat cu grăbire şi am deschis uşa. Căldura odăii, întâmpinându-se cu frigul de afară, produse clăbuci de aburi şi din ei ca dintr-un nor subit se arătă dinaintea mea Romfort îmbrăcat tot în negru. Fizionomia lui exprima iarăşi acea plăcere sălbatică şi diavolească văzută de mine pe mare. Faţa lui era palidă-vânătă ca a unui cadavru ce a început a putrezi. El, fără a deschide gura, cu o voce de ventriloc, îmi zise numai: „Mer­gem!“...

Noi am sosit.

La scară aştepta o caretă înhămată cu patru cai negri de mare preţ, iară vizitiul, un arap negru ca tăciunele, era îmbrăcat în livrea roşie cu prozumente aurite. Noi am intrat în caretă şi abia era oblonul ei închis, când caii cu repejunea unui vifor se porniră.

— Pare că ne răpesc caii, zisei ceva neliniştit.

— Nu te teme, îmi răspunse Romfort, aşa este mersul lor.

— Apoi astfel ne putem răsturna.

— Niciodată. Pe pământ se poate, aninându-se de ceva, dar în aer calea este netedă şi fără piedici.

— Eu nu înţeleg ce vrei să zici cu asta.

— Că vom ajunge întregi la ţinta noastră. — Şi ai cui îs caii şi echipajul? — Ai mei, adică, se grăbi el a adăuga, numai pe astă seară, dar ei sunt proprietatea mirelui Silviei. – Şi cum de i-ai luat de la el?

— Foarte simplu de înţeles. Pentru că sunt poftit la astă nuntă nu numai ca un cunoscut, ci ca amicul casei şi nun mare.

— Deci cum vine că d-ta te interesezi atât de cauza mea, fiin­du-ţi eu de abia cunoscut?

— Ia aşa, neavând ce face sau, mai bine zis, din urât voiesc să fac un bine uşurând cu asta monotonia ce mă apasă. Eu te­am văzut atât de desperat, gata a săvârşi sinucidul, apoi scă­pându-te de moarte, voiesc să te văd şi fericit. Iată dar o distrac­ţiune de pasiunea arzătoare a cunoştinţei de bine şi de rău ce mă consumă. Eu m-am cufundat ca cercetător în ştiinţele ome­neşti, căutând în ele plinul înţelepciunii şi am găsit numai avidi­tatea egoismului. Eu am răsfoit inimile lor ca pe o carte şi am citit în ele numai deşertăciune, invidie, fală şi trădare. Eu, ca uto­pistul ce caută insula imaginară a unei veşnice fericiri, am căutat în sufletele omeneşti mărgăritarul idealismului şi am găsit în ele numai noroiul realismului. Obosit în silinţe zadarnice, am vrut să-mi reînnoiesc trecutul, să mă întorc iarăşi la fericita neîngrijire a juneţii şi, luând cupa cu nectarul dulce al voluptăţii, am dus-o la buze, vrând încă a iubi, dară cu oţărâre eu iarăşi am zvârlit-o, căci ea conţinea veninul amar al trădării şi al nestabilităţii. Deci, în ură către omenire, eu m-am silit să le nimicesc multora ferici­rea, stându-le ca hoţul pe calea ce-i duce spre reuşită. Eu fără îndurare le schingiuiam inimile, vărsându-le pe rănile deschise veninul geloziei, – dar şi răul mi s-a urât. Îţi invidiez despera­rea, căci ea este o simţire a vieţii şi orice simte trăieşte tot înaintând, pe când eu stau pe loc, neputând a face cu simţirile mele măcar o mişcare, precum este îngropatul de viu sub greu­tatea pământului ce-l apasă. Dar apropos! adause el scoţând din buzunar un bilet, am uitat să-ţi înmânez invitarea la nuntă, care mi-a fost trimis mirele Silviei împreună cu echipajul deodată. Cu aceste cuvinte îmi dădu biletul de invitare la adresa mea.

— O, nu! răspunsei aruncând biletul din mână, asta nu e o invitare, ci o ironie neiertată, şi lacrimile mă năbuşiră.

— Fericită nebunie a dragostei, îmi răspunse el zâmbind. „Dar linişteşte-te şi-ţi şterge ochii, căci va fi un lucru de mirare să in­tre cineva la o nuntă cu ochii plini de lacrimi şi cu o fizionomie tulburată. Deci grăbeşte-te, căci am ajuns!“

Şi în adevăr echipajul se opri la peronul casei părinţilor Sil­viei. Un şir lung de echipaje stăteau pe stradă, iară pe scările de la intrare şi în galeriile care duceau în salon sta o mulţime de servitori în livrele bogate, introducând oaspeţii. Intrând noi în anticameră, ne-au luat lacheii blănile; pe când uşierul puse mâna pe mănunchiul de cristal de la încuietoarea uşei spre a o deschide, eu pusei mâna mea pe piept, căpătând o palpitaţie de inimă. În dreapta pe peretele anticamerei era aşezată o oglindă mare cu toate accesoriile de toaletă. M-am uitat în ea cu înfiorare, făcând un pas îndărăt, fiind înspăimântat de fizionomia mea. Aveam asemănare cu un cadavru cu ochii deschişi, mrejiţi de moarte. O idee subită îmi pătrunse mintea să mă întorc... să fug iarăşi pe stradă. Romfort însă făcu uşierului un semn, şi uşa se deschise.

Iluminarea salonului era aşa de strălucită, încât mă simţeam orbit, iar în auzul meu răsuna armonia încântătoare a unui vals.

— Ei ce! îmi zise Romfort, au nu cumva gândeşti să rămâi aici înţepenit ca un orb ce şi-a pierdut toiagul? Şi cătinel mă împinse de umeri înainte.

În mijlocul salonului stătea o grupă de bărbaţi, în jurul cărora se învârteau perechile. Eu voiam să mă ascund de Romfort în acea grupă, dar în zadar, căci în grabă m-a găsit şi, luându-mă de mână, mă trase din grupul privitorilor.

— Unde mă duci? l-am întrebat tremurând peste tot trupul.

— Te duc unde trebuie, îmi răspunse el, scânteind cu ochii de mânie. D-ta ai uitat tot felul de conveninţe, compromiţându­mă pe mine. D-ta gândeşti că intrând în salon vei benchetui pe socoteală străină, fără a arăta cea mai mică amabilitate celor ce te-au poftit încoace. Eticheta pretinde să felicitezi pe mireasă, ai înţeles?