Astfel de patrioţi — după opinia mea — se află pe suprafaţa pământului numai la trei naţiuni mari: ginţile latină, germană şi elenă. Deci nu-i de mirare că românii de aici s-au întors de la Caucaz, fiind de origine latină.

Orişicum at fi însă, în tot omul, fie el cât de cult, se mişcă totuşi germenele instinctului de pradă.

— Aşa este, cu aceasta mă unesc şi eu, adaose Grünbaum, dar eu socot că numai atunci, când în al lui neam s-a strecurat o picătură de sânge străin, din ginta neamurilor răpitoare. Aceas­ta se dovedeşte nu numai la om, ci se poate observa şi la ani-male, precum rezultă din experimentul împreunării lupoaicei cu câinele, ce nu o dată îl fac ciobanii, ţinând la legătoare lupoaica prinsă de mică. Prin aşa mod se dobândesc pentru stâni şi tur­mele de oi câini corciţi foarte avani şi puternici, ce sunt încă mai sprinteni decât lupii; ieri Zguriev îmi spunea că a dobândit aşa doi câini cu care vânează porci sălbatici şi care vor figura şi la vânătoarea noastră.

Venind vorba iarăşi la vânătoare, îi zisei uitându-mă la ornic:

— Haidem, acum sunt 4 după amiazăzi, şi la cinci ne aşteaptă Spiridon cu masa.

Ne pornirăm. Ajunşi la gazda noastră, aflarăm acolo aproape toată notabilitatea oraşului, cu prefectul şi şeful poliţiei, poftiţi de Spiridon şi Zguriev la ospăţ. Pe masa din sufragerie erau aşezate 30 de tacâmuri. Între alte delicatese ce acopereau masa, se deosebea pe o mare tablă o cicigă fiartă de lungimea unui metru, împodobită cu felurite ornamente compuse şi executate de artistul nostru bucătar, iar prin capetele mesei blide cu icre proaspete de nisetru; baterii de butele cu tot soiul de vinuri ridi­cau căpuşoarele cu fesurile lor roşii şi metalice, ca şi când ne che­mau să le destupăm. Galantul nostru şef Spiridon oferi 20 de vedre de rachiu pentru suta de cazaci, adunaţi în ograda otelu­lui.

La orele 51/4 începu masa, întâi tăcut şi sub stricta observare a etichetei, apoi, ca de obicei, ceva mai vivace, iar după vro câteva stacane zdravene, zgomotos şi fără rezervă.

Zguriev, spre a ne surprinde întrucâtva, porunci cazacilor săi să ne cânte în cor. Atunci o sută de glasuri intonară melodii malo-ruse sau ucrainene, executându-le cu o perfecţiune atât de ad­mirabilă încât te credeai într-un concert de primul rang. Armo­niile vibrau în aer, când într-un puternic cor ieşit din piepturi de oţel, când moderate, trecând în quintete30, apoi în duete de un andante dulce şi simpatic, de moleţa unui chin de amor şi de o melancolie, precum o au mai totdeauna popoarele apăsate, ce au trecut prin crude ispite şi au gemut sub jugul tiranismului. Istoria unei naţiuni cu suferinţele ei nu-şi află expresiune numai în legendele şi poveştile ei, ci şi prin însăşi armonia muzicală a cântecelor rămase de la bătrâni şi transmise posterităţii.

Apoi începu dansul căzăcesc, executat numai de către doi din cei mai aleşi. Acest dans, pe care Menier l-a numit le danse des possédés31, reprezintă culmea dibăciei, gimnasticii şi voiniciei. El n-are deloc asemănare cu cancanul francez sau ghitina spaniolă, ale căror ţintă în toate mişcările este îndreptată spre dezmierda­rea desfrânată cu aplicare la plăceri de amor. Kazacika şi tropa­kul sunt dansurile ostăşeşti ale nomazilor, care în ale lor necon­tenite strămutări priveau dansul ca mişcarea de voinicie a pur-tătorului de arme; drept aceea femeile erau excluse de la dans, întâi ca fiinţe pângărite, al doilea ca nedemne de a se lipi în dans de bărbat.

Acest princip predomnea în toată Rusia până la înălţarea pe tron a reformatorului Petru cel Mare, care, introducând în a sa ţară moravurile şi obiceiurile Europei civilizate, porunci printr-un ucaz tuturor notabilităţilor capitalei să asiste cu femeile lor la un bal de curte, îndatorând pe toţi să se arate la acea adunare nu în anterie şi bărbi lungi, ci în costum de gală, raşi şi cu peruci à la Ludovic al XIV; cei ce nu se vor supune poroncii, vor fi aduşi cu sila pe pragul intrării la curte, unde gelatul le va tăia bărbile cu toporul. Nici unul n-a cutezat a se împotrivi poruncii irevoca­bile şi toţi chemaţii se adunară la curte. Balul fu deschis prin însuşi monarhul cu soţia sa şi toţi urmară; astfel abia în acea memorabilă noapte pentru prima oară cuprinseră cavalerii ruşi în dans talia damelor ruseşti, aruncându-se sub tactul orchestru­lui în acel colosal vârtej, ambele sexe zbuciumându-se care cum putea, electrizaţi de o simţire plăcută, până atunci necunoscută lor. — Sub pretext de a intra în bunăvoinţa cârmuitorului, ur­mară apoi baluri private, şi iată că femeile din clasa nobilă ieşiră la iveală pe scena vieţii sociale. Inovaţiunile aceste numai cu anevoie trecură în straturile poporului de rând; chiar şi până acum adevăraţii ruşi sectanţi se ţin de principiul antic şi nu ad­mit intrarea femeii în dansul bărbaţilor. Iată de ce kazacika, tro­pakul şi lizghinka se dansează numai de bărbaţi; femeile însă joacă separat într-un fel de horă moldovenească, ţinându-se de mână în cerc şi totodată cântând în cor în loc de muzică. Acest dans se numeşte „horovod“.

După ce acei doi soldaţi terminară jocul, fură mulţumiţi prin o colectă de 50 de ruble. Întorcându-ne la masă, începurăm cu şampania şi o mulţime de toaste, la care răspundeau cu zgomot trâmbiţele cazacilor.

Negreşit că această festivitate săvârşită într-un orăşel uitat de Dumnezeu şi de oameni în mlaştinile Dunării a fost ceva extraor­dinar pentru Chilia, care poate că a asistat odinioară la astfel de prăznuiri, însă demult, demult, când trecea peste Dunăre corte­giul lui Traian sau al lui Caracálla32.

Abia înspre ziuă începură oaspeţii a se împrăştia, însă nu toţi; unii rămaseră aţipiţi cu coatele pe masă, alţii sub masă, căci gus­turile sunt diferite, după ce trage omul vin.

V

A treia zi, noi de dimineaţă adunaţi pe târnaţul otelului, gus­tam dejunul, vorbind de impresiunile ce ne-a lăsat banchetul. Atunci Menier ne citi un pamflet compus de dânsul asupra aces­tui eveniment memorabil pentru oraşul Chilia, descriind cum pre­fectul şi poliţaimaistrul a la brassée33, vroind a se reîntoarce pe acasă, bojbăiau cu mersul nesigur prin întunericul de pe străzi, înglodându-se într-un hângăş34, din care ieşiră abia în ziuă, mânjiţi din cap până la picioare cu tină; cum acei doi adminis­tratori ai oraşului erau furioşi pe cazacii ce furaseră untura de prin lămpile fanarelor de pe străzi, ca să-şi ungă ciubotele, şi cum amândoi ceacârii se sfădiră la urmă, poliţaimaistrul dovedind că chemarea subalternilor săi este să privegheze noaptea pe stradă liniştea orăşenilor, dar nu untura de prin fanare, lucrul acesta ce cade în resortul şefului oraşului, iar prefectul la rândul său demonstrând că din cauza întunericului de pe străzi se săvârşesc numai astfel de întâmplări, ce intră în îngrijirea poliţiei. A doua zi se amestecară şi soţiile lor în sfadă, spălându-le la amândoi capul cu săpun şi dojeni şi mustrându-i că ei, demnitarii oraşului, se îmbată ca hornarii, tăvălindu-se prin noroiul de pe străzi etc. Satira era scrisă şi citită cu atâta umor, încât ne pierdeam de râs ascultând-o.

Înarmaţi cu carabine şi pumnale cerchezeşti, eram gata de pornire şi aşteptam numai sosirea lui Zguriev, dirigintul marii vânători, care luă asupra sa aranjamentul rânduielilor, tactica şi strategia acelui răzbel cu mistreţii, încredinţându-ne că avem a da asalt unei întregi turme de porci sălbatici, ce se aflau pe in­sula Soloneţ, 5 kilometri de la Chilia, la care trebuiam să tre­cem Dunărea pe un pod plutitor, iar apoi cu luntrele în câteva locuri, fiind acea insulă înlănţuită cu alte trei insule, anume Daler, Catic şi Cap de Drac, între care însă Soloneţul este cea mai mare, având o lungime de 7 kilometri şi 1/2 lărgime. Pe acea insulă erau însemnate locurile, unde avea să urmeze primul atac, de la care atârna toată reuşita, fiindcă porcii sălbatici sunt înotători buni, care, văzându-se prigoniţi, trec înot cu mare repejune Dunărea de cea parte.

Zguriev sosi în galopul calului, întovărăşit de doi cazaci, din­tre care unul ducea de legătoare doi câini mari, corci de lupi, cu care aveau asemănare, deosebindu-se de aceştia numai prin co­zile lor mai subţiri şi ceva bârligate. Celălalt cazac ţinea în mână un şip cu un lichior gălbui.

Noi întâmpinarăm pe Zguriev cu un puternic vivat, iar el, sărind de pe cal şi aşezându-se lângă noi, ne zise:

— Iată-mă sosit, domnilor vânători; asaltul vă aşteaptă şi dacă vă uniţi a vă supune comandei şi instrucţiei mele, apoi gata sunt a vă sluji. Înainte de toate aflu însă de neapărat a vă face cu­noscut câteva detailuri ale vânătorii în stuf la porci sălbatici, fiare cu care nu-i prea de şuguit, căci cea mai mică greşeală poate fi urmată de o catastrofă. La codri, mistreţul gonit de căpăi sau hăitaşi se vede venind de departe, şi vânătorul este oarecum pregătit a-l întâmpina cu împuşcătura; în desimea stufului însă, unde nu vezi doi paşi înaintea ta, fiara năbuşeşte subit, pe neaşteptate, din care cauză mulţi vânători scapă momentul fa­vorabil s-o ţintească, dând alăturea sau rănind-o numai, şi atunci pericolul pentru vânător e vederat; căci mistreţul adult, de la 5 ani înainte, este foarte sălbătic, nespus de hâtru şi are un auz şi adulmec subtil, dar pentru aceea vede rău şi dă buzna acolo, unde îl îndreaptă auzul sau adulmecul. Deci imediat după împuş­cătură, fie el nimerit sau nu, vânătorul trebuie să facă o săritură în lături, fiindcă mistreţul se aruncă către locul, de unde s-a auzit zgomotul, dar odată trecând, înapoi nu se mai întoarce. Fiara, arătându-şi coasta, trebuie fără greş ţintită sau după urechi sau la inimă, iară deloc în pântece sau în şoldul de dinapoi. Aşa împuşcături nesocotite pot aduce lupta cu pumnalul, ce nu este uşoară. Asemene nu trebuie îndreptată împuşcătura în piept sau frunte, fiindcă foarte des glonţul nu răzbate prin ciolane sau sare recozet de pe a lui scafă.

Iată măsurile de pază, când ai a face cu mistreţul adult, care-i foarte îndrăzneţ şi nu se fereşte de vânător, precum o fac lupii la goană. Scroafa la aşa vânătoare este mai fricoasă, parcă simţindu-se lipsită de arma de defensă, dar pentru aceea cu atât mai avană, când, gonită, aleargă după ea purceii sugători; atunci ea adulmecă de departe pe vânător şi dă buzna asupra lui: de nu-i ucisă, îl răstoarnă şi îl rupe cu dinţii de dinainte. Asemene vă rog ca nimene să nu iasă din linia vânătorilor, fiindcă împuş­căturile se fac cu glonţi, ce nu o dată prin recozet pot aduce vreo catastrofă. Bine ar fi să nu descărcaţi carabinele în lupi: pe aceşti cumătri ce foiesc prin stuf, îi vom găsi oricând; în timpul de acum mai ales, pielea lor este fără preţ. Păstraţi încărcăturile pentru porcii sălbatici, din ale căror cărnuri aş dori să duceţi la Chişinău câteva polobocele cu jambon pregătit de artistul vostru culinar.

Apoi, luând butelia de la cazac, Zguriev adaose:

— Iată, domnilor, şi prezervativul în contra ţânţarilor, căci nici de gândit este a intra în stuf, fără a vă unge mâinile şi faţa cu această mixtură, alcătuită din terpentin, unt de cuişoare şi ole­um caeputi35. Aşadar, gata suntem de pornire; fie-ne lupta cu reuşită, vivat! Şi el înghiţi un pahar de vin.

— Vivat, trăiască bravul comandant, răspunserăm noi, şi după ce deşertarăm câteva butele de vin, ne pornirăm.

Un pod plutitor ne aştepta la mal, şi noi, trecând Dunărea, ne coborârăm pe ţărmul insulei. Care fu însă mirarea noastră de a nu vedea aice nici un fel de pregătire pentru vânătoare. Zgu­riev, înţelegând gândul nostru, zâmbi hâtru şi ne zise:

— Nu vă miraţi, domnilor, că nu găsiţi aice hăitaşii, fiindcă în zori de ziuă toate dispoziţiile au fost deja făcute, şi la semnalul ce-l voi da, vânătoarea va începe. Deci mergeţi după mine, ca fiecare să se aşeze pe locul ce i-l voi însemna în desimea stufu­lui, iar doi din D-voastre, cei mai iscusiţi carabinieri, să prindă poziţie pe malul gârlei ca avant-post, pândind ieşirea din stuf a mistreţilor adulţi, ce vor voi să treacă înot de ceea parte.

Grünbaum îşi alese poziţia pe mal, iară noi toţi ne înşirarăm în linie dreaptă prin stuf, în distanţă de 100 de paşi unul de altul. În grabă camarazii se făcură nevăzuţi, paşii lor conteniră de a se mai auzi. Şi acum iată-mă singur în mijlocul stuhului ca într-o groapă, nevăzând nimică, decât numai o parte de cer deasupra capului şi neauzind nici un sunet decât foşnăitura stufului şi bâzâitura roiurilor de ţânţari, ce zburau ca o ceaţă în jurul meu, dar nepunându-se pe mine, prezervat fiind de unsoarea ce mi-o dăduse Zguriev. Atunci mă încredinţai că fără acel prezervativ imediat aş fi fost potricălit de milioane de ţânţari veninoşi şi însetaţi de sânge, care, pot zice, domnesc absolut asupra acelor mlaştini.

Stând pe loc în singurătate, o ciudată impresiune mă cuprinse. În mine lupta dorinţa instinctului vânătoresc de a-mi arăta voi­nicia, cu sfiala de a fi spintecat de fiară, pe care poate că nu voi oborî-o pe loc cu împuşcătura, necesitat fiind apoi să întrebuin­ţez pumnalul, pe care nu-l mânuiam deloc cu iscusinţa taureodo­rilor Spaniei sau a cerchezilor Caucazului. Ardeam de nerăbdare, aşteptând semnalul de atac; îmi concentrasem tot auzul ca să prind măcar un cât de mic zgomot de vietate, însă nimică nu se auzea, totul era cufundat într-o tăcere de mormânt, chiar şi păsările acvatice păreau a fi părăsit acele locuri atât de sălbatice şi îngrozitoare. Deodată, iată că o trâmbiţă răsună în depărtare şi subite răcnete şi chiote într-un muget colosal cutremurară toată suprafaţa stufului. Vijelia de glasuri omeneşti, sunetele trâmbiţei şi hămăitul câinilor se adăugau mereu.

Cu carabina gata de împuşcat, simţeam că inima mi se zbate cu grăbire. Împuşcăturile începură a se răspunde din toate părţile, îndesându-se mereu. Doi lupi şi o vulpe, furişându-se prin stuf, trecură pe lângă mine, dar conform instrucţiei primite, îi lăsai să treacă şi nu m-am căit de aceasta; căci iată în dreapta ivin­du-se un mistreţ cu zgomot şi trăsnind prin stuf ce pica în toate părţile, adulmecând cu râtul şi sclefăind din fălci. El era din cei adulţi şi foarte mare. Cum se vede, era grozav de mânios, căci fizionomia lui urâcioasă te înfiora; părul de pe ceafă era zbârlit, mişcându-se înainte şi înapoi, iar urechile aţintite, parcă simţeau prezenţa mea. Colţii lui mari ca doi pumnali erau acoperiţi la gingini cu spumă de bale. În acel moment răsună o împuşcătură de pe mal, cum mi se părea, din ţeava lui Grünbaum. Monstrul se opri pe loc, întorcându-şi capul înspre partea împuşcăturii, fa­vorabil moment, care îmi dădu timp de a-l ţinti cu preciziune după urechi: slobozind împuşcătura, făcui o săritură în lătuti, scoţând cu grăbire pumnalul din teacă.

Fiara, cu o grohăitură asemenea unui tunet depărtat, vroi a se izbi înainte, dar se răsturnă pe o coastă, săpând cu colţul în pământ, apoi în grabă conteni mişcările. Cu iuţeală încărcăi de nou carabina, dar mai liniştit acuma, căci n-aveam mai mult grijă să întrebuinţez pumnalul, dacă fiara s-ar scula şi năvăli asupra mea.

Ce plăcere, când după pericol te simţi biruitor, căci iată-mă acum şi pe mine figurând în rândul eroilor acestei serioase vânătoare. Mă cortea36 să pun piciorul ca biruitor pe victima mea. Dar mă îngrijii că fiara poate că nu-i încă desăvârşit moartă. Şi nici că am greşit văzând-o cum cătinel ridică capul său sângerat. Atunci uitai tot pericolul, prevăzând că o să-mi scape şi eu voi rămâne ruşinat înaintea camarazilor; acest gând îmi aţâţă cura­jul, şi-ntr-o săritură apropiindu-mă de mistreţ, îi zdrobii capul cu a doua împuşcătură. Răcnetele, chiotele şi împuşcăturile cătinel începură a conteni şi peste scurt răsună nu departe trâmbiţa de rechemare.

Rezultatul şi dobânda acelei mari vânători au fost trei mistreţi de 10-12 ani, dintre care cel mai mare fu împuşcat de Grünbaum, având o greutate de 300 kilograme şi o lungime de 2 metri, iară colţii de la gingini până la vârf 22 centimetri; al doilea în mărime era cel împuşcat de mine şi unul de Ludwig. Scroafe erau 4 bătrâne, mistreţi tineri de la 3-4 ani unsprezece, 20 de purcei godaci, adică de la 1-2 ani, 7 lupi, 3 vulpi, 2 bursuci bătrâni, vreo duzină de iepuri şi o vidră, a cărei blană e foarte scump plătită de rabinii jidoveşti, ce-şi coase din ea un fel de cealma, pe care o poartă pe cap în timpul săvârşirii oficiului în sinagogă.

Dar o aşa mare vânătoare nu putu să treacă fără unele întâmplări nepriincioase. Unul din hăitaşi a fost rănit la picior de un glonţ bezmetic, doi vânători ţărani răniţi de mistreţi, mai ales unul, a cărui spinare fu sfâşiată de la şold până la ceafă, iar un cazac ce prinse un purcel de picioare, fu răsturnat de scroafă şi frământat cu râtul, făcându-i straiele bucăţi şi câteva vulne37 pe piept.

Dar toate aceste triste accidente fură uitate, îndată ce ne adunarăm la podul trecătoarei, unde stăturăm uimiţi de o im­pozantă privelişte. Spiridon şi Zaiko pregătiră aici o ovaţiune lui Zguriev, directorul vânătoarei, formând în mijlocul podului pluti­tor o piramidă din vânatul ucis. Pe culmea acelei piramide era aşezat un fel de tron împletit din stuf şi plante acvatice. După ce ne adunarăm cu toţii la acel loc, atunci la un semnal dat, Zgu­riev fu ridicat de noi pe braţe şi aşezat în triumf pe acel tron, punându-i-se pe cap o cunună de papură şi flori de nufăr de baltă, iar într-o mână carabina, în cealaltă un pocal cu şampanie.

Un puternic vivat, acompaniat de glasul trâmbiţelor, răsună pe malurile Dunării, străbătând până la zidurile Chiliei. Veselia începu de nou, şi între toaste fulminante şi urări în sănătatea şefului nostru se porni podul la vale pe curgerea apei, cârmuit de iscusiţii vâslaşi, care mânuiau lopeţile în tactul unui marş ce-l cântau cazacii cu trâmbiţele.

Cu plăcere mă uitam la figura atletică a lui Zguriev cu fiziono­mia lui marţială, însă simpatică totodată. În voiniceasca sa poză de comandor părea a fi zeul acestor ţărmuri sălbatice cu vastele lor mlaştini, ce-i aduceau ca sacrificiu tot soiul de vietăţi din imen­sele lor extinderi.

Când ajunserăm la otel, înserase deja, şi noi, obosiţi şi osteniţi de puternicele emoţiuni ale zilei, ne aruncarăm cu grăbire în braţele lui Morfeu, ce ne închise peste scurt truditele pleoape.

VI

Lacurile Elveţiei sunt pentru pictori şi poeţi raiuri pământeşti, pentru romanticişti comori nesecabile, fiindcă compun încân­tătoare tablouri încadrate de uriaşii munţi cu ale lor măguri, ce străbat maiestuos nourii, lucind la soare cu ale lor plete de zăpadă.

Toate aceste colosale plăsmuiri geologice îl aduc pe turist la extazul admiraţiunii, inspirându-i gânduri poetice. Iar de-i tânăr şi amorezat, atunci aşa o privelişte negreşit că-i aprinde dorinţa de a petrece cu a sa amantă o viaţă idilică în vreun sălaş de pe vârful unei stânci oable, „la ale cărei temelii clocotesc cu muget apele ce vin din munţi şi se revarsă în lac. Acolo amorezaţii în fragede îmbrăţişări şi dulci sărutări drese cu lapte de la o căpriţă ce paşte nu departe, vor adormi cu jurăminte de fidelitate pe buze, împletiţi ca două mlădiţe ce ies dintr-o rădăcină“... De aşa fericire ne vorbeşte Florian38 în romanele sale. Dar lăsăm să adoarmă amanţii îmbătaţi de nectarul amorului şi să vedem ce face pictorul pe malul pitorescului lac? Zgribulit dinaintea plan­şetei sale de pictură şede el cu sârguinţă, adunând de pe paletă gradele diverse ale culorilor ce le întinde pe pânză, imitând cu preciziune natura ce se oglindeşte în ochii lui. El nu simte alta nimic. Toată fiinţa lui e concentrată într-un singur gând, în sin­gura dorinţă ca tabloul lui să fie aprobat de Academia de bele­arte, spre a dobândi medalia de aur şi laurii pompoşi, vânzându-l apoi cu mare preţ. Cu aşa speranţă îşi hrăneşte el organismul său hămesit de foame, şezând din zori de zi până la asfinţit de soare pe acelaşi loc, fără a gusta măcar din becisnicile provizii ce le ţine într-o mică desagă: câteva cartoafe fripte şi o bucăţică de caşcaval. Dar el nu simte foamea, iluziile de aur i-au luat apetitul.