— Apoi pleacă, îmi zise, împingându-mă de spete, şi caută să fie sângele de la un englez tânăr. Întoarce-te cât mai curând, căci mor de foame.

Mă grăbii cu zborul, cercetând prin toate cotloanele codrului înzestrat cu felurite vegetaţii. Dar iată că deodată sub bolta de verdeaţă, într-un scrânciob de crenguţe împletite cu vanilie, văzui dormind cu faţa în sus o maimuţă. Apropiindu-mă pe furiş de ea, i-am înfipt paloşul în vârful nasului şi, luându-i o bună porţiune de sânge, am adus-o cu grăbire silfidei mele. Ea cu însetare a înghiţit-o, dar imediat începu a scuipa cu oţărâre.

— Ce fel de mixtură greţoasă mi-ai adus la dejun? m-a întrebat ea cu mânie, au voieşti să mă otrăveşti?

— Ce spui, drăguţă, i-am răspuns încremenit de mirare. Au doară nu cunoşti că te hrănesc cu sânge de maimuţă, ce este tot atâta ca sângele englezului Darwin?

— Ce bârfeşti! mă întrerupse ea, scuipându-mă chiar între ochi. Au doară imitaţiunea este adevărul? Ascultă, domnule ţânţar! Dacă socoţi să mă ameţeşti cu filozofia lui Darwin, făcând din maimuţă ţânţari şi din ţânţari armăsari, apoi pierzi tot respectul meu. După lege trebuie — fără a rezona — a iubi, a ne hrăni şi a ne înmulţi. În această trinitate se încheie toată filozofia ţânţărească, altmintrelea cine se deprinde a intra în dispute, se face liberal, adică egoist, vrând a se dezlega de îndatoriri, cerând de la alţii să le împlinească plăcerile.

— Minunat lucru! am îndrăznit a-i zice, cum de voi, femeile, sunteţi toate de o opinie. Şi mama mea avea aceeaşi opiniune. Când mi-am luat ziua bună de la ea şi i-am mărturisit că în suflet sunt poet, a plâns…

— Cum? a strigat soţia mea cu înspăimântare, tu eşti poet? tu poet? adause ea, privindu-mă cu dezgust.

— Apoi ce te temi de mine, drăguţă, îi răspunsei cam confuz.

Şi ce este de mirat, când un ţânţar e şi poet? Cu tristeţe a ridicat din umeri, clătinând din cap.

— Eu nicidecum nu sunt mirată, răspunse ea, că eşti molipsit de acea boală, pe care o numeşti poezie. Toate creaturile au boalele lor, fără care nu ar fi mortalitatea. Natura prin nenumăraţii săi agenţi microscopici trimite microbii şi bacilii în jitniţa colosală a creaţiei, spre a stârpi prisosul. Aici agenţii intră nu numai în mădularele vietăţilor, ci şi până în creieri. Deci, dacă există bacilul turbatului, de ce nu poate să existe şi bacilul poeziei? Poate că tu, sugând sânge din fruntea unui englez, ai înghiţit şi vreun bacil de poezie, care, intrând în creierii tăi, te-a făcut să căpiezi.

Această sarcasmă veninoasă m-a adus la disperare, şi cu ciudă i-am răspuns:

— Ce contrast reprezinţi tu, dragă, între frumuseţea ta şi realismul tău!

— Tu eşti un ţânţar retrograd, îmi zise ea cu dispreţ, şi voieşti a înţelege că aşa e veacul, că graţiile şi formele corpului nostru sunt preţuite acum numai spre a stimula voluptatea, spre a cau­za înmulţirea, iar nu spre a inspira scăderea, prin idei putrede şi deşerte ale veacurilor idealismului.

— Fie şi aşa; dar ce-ţi pasă ţie, dacă eu sunt poet? i-am răspuns, începând a mă irita de cinismul iubitei mele ce m-a rănit în amorul meu propriu de poet idealist.

— O, taci, nu-mi vorbi de poezii, m-a întrerupt ea cu iuţeală, căci mă apucă istericalele; îndată ce tu eşti poet, toată viaţa mea va trebui să rămân flămândă împreună cu tine. Poetul este do-mol şi cruţă sângele altora, spre a se da de hrană tuturor acelora ce vor a-l suge. Nu degeaba eşti tu aşa de uscat şi slăbuţ, capul tău e plin de bacilii poeziei... Vai mie! ce soartă m-a ajuns! şi începu a boci, acoperindu-şi ochii cu picioruşul.

Ce păcat a dat peste mine, gândeam eu. Căci, unindu-mi soarta cu o cochetă realistă, ba încă cu toane, mă voi îneca în lacrimile ei, neavând măcar timp să gust cu tihnă dragostea însoţirii. Ce folos poţi avea de o femeie frumoasă necontenit bosumflată? Să te uiţi numai la ea de departe, fără să îndrăzneşti a-i da măcar o sărutare! Mai bine mi-ar fi mers rămânând holtei! Iar acum sunt silit să gândesc cu ce să îndestulez cererile soţiei, cum să potolesc necontenitele ei capricii! Să mă zbat prin lume, căutându-i nasuri gustoase ce-i vor îndestula apetitul ei nesăţios? Of! of! oftam eu cătinel, stând pe gânduri: să rămân lângă ea, sau să o lepăd pe furiş şi să zbor unde mă vor duce ochii?

Noi şedeam întorşi cu spatele unul către altul, cu capetele plecate, eu mâhnit, ea mânioasă, eu oftând, ea suspinând, şi amândoi totodată hămesiţi de foame. Mă uitam la un broscoi bărdăhănos ce se lăfăia la soare şi din care puteam suge ceva hrană, dar mă temeam să nu mă vadă dulcineea mea şi să mă respingă de la sine ca pe un spurcat. Gândind eu în momentul acela la broscoi, ea medita negreşit la vreun englez tinerel şi grăsuliu, dovadă că-şi lingea antenele cu aviditate.

Dar iată că deodată răsunară în depărtare sunetele unui orchestru ţânţăresc, cântănd un vals. Silfida mea tresări ca muşcată de un şarpe, ochişorii îi scânteiau de bucurie şi, iutând mânia şi foamea, începu a-şi drege toaleta, adică a se înarma cu atributurile cochetăriei, încreţindu-şi frizura, netezindu-şi aripioarele şi cercând cu picioruşele felurite poze graţioase, ridicând ca o balerină când pe unul, când pe altul în sus. Iată că în sfârşit de după o cunună de orhidee se ivi o ceată de ţânţari, dansând un vals. „Nuntă! Nuntă! strigă soţia mea cu bucurie uitând lacrimile vărsate. Ah, dragă! îmi zise ea dulce, tare aş voi să joc, haidem acolo!“

Eu începui a o încredinţa că nu este cuviincios a intra la o nuntă, la care nu suntem invitaţi, ce după eticheta ţânţărească ar fi o îndrăzneală nespusă... un act de batjocură... Dar îndărătnica mea soţie nici n-a vrut să mă asculte şi în grabă a intrat între dansatori, unde o cuprinse imediat de talie un ţânţar grăsuliu cu antenele răsucite ca mustăţile unui ungur, cu o aripioară cam aruncată pe umăr, în modul minteanului unui husar, şi iată că se şi porniră la sărit, învârtindu-se ca nişte titirezi, că abia se văzură picioruşele lor mititele. Eu nu eram niciodată amator de dans, găsind aceste sărituri de nebuneşti şi de nişte pozne. Dar privind-o cât e de fericită şi veselă în braţele cavalerului, de care se aninase ca floarea orhideii de trunchiul unui copac, o invidie nespusă mă cuprinse. Ea trecea iute din braţe în braţe, râzând şi şuguind cu cei mai aleşi cavaleri, nici nu semăna a fi flămândă, după o lipsă de hrană atât de îndelungată. Atunci tocmai m-am încredinţat că cocheta tot cochetă rămâne; uită-te la ea prin microscop sau prin telescop, tot vei vedea cocheta. Cavalerii o învârteau în toate părţile, mai că nu o răsturnară, şi ea dansa necontenit, fără pauză şi odihnă! Barbarii aceştia îmi vor omorî iubita, gândeam eu şi, folosindu-mă de un moment când ea îşi îndrepta o aripioară cam boţită, i-am şoptit la ureche că am găsit pentru dânsa un nas de milord adevărat. Cu această glumă socoteam să-i zădărăsc apetitul, atrăgând-o iarăşi la mine. Dar mirarea mea a fost nespusă când ea, posomorându-se, mi-a răspuns cu răceală:

— Apoi mergi şi-ţi ia dejunul de pe nasul milordului, căci eu de mult sunt poftită la masă în haremul lui Raji, nu departe de aici, unde noi cu toată nunta zburăm să sugem sângele din fru­moasele lui cadâne cu pieliţa lor albă.

— Atunci şi eu voi zbura acolo împreună cu tine, cum să te las singurică?

— Fie şi aşa, mi-a răspuns cu oareşicare ciudă, însă cum ai zis tu înainte, asta ar fi contra etichetei ţânţăreşti, căci tu nu eşti invitat.

— Tu asemene nu ai fost invitată! am observat eu.

— Asta nu are a face nimică; noi, femeile frumuşele, ne folosim de deosebite drepturi. Cum vezi, cavalerii m-au întâmpinat cu mare entuziasm.

— Aşa este, însă o femeie într-o adunare necunoscută, poate...

— Ho! stai! m-a întrerupt ea cu grăbire, tocmai o aşa femeie ce intră neaşteptată într-o adunare, produce şi cel mai mare efect.

Dar, cum văd, tu eşti un ţânţar mucalit, adică, mai bine zis, un ţânţar ticălos, care, ca zgârcitul, vrea să-şi păstreze comoara găsită pe drum, fără să o împărţească cu alţii. Au doară tu socoţi că, fiind eu soţia ta, sunt şi a ta proprietate? O, nu, drăguţă! Filozofia modernă găseşte că fiecare proprietate este un furt cauzat jitniţei comune prin şiretlic, întâmplare sau din orice fel de cauză. Proprietatea sa poate să o numească numai individualitatea goală, precum s-a născut, îndatorită să-şi caute hrana cum va putea, iar tot prisosul este al comunităţii. Dar la urmă nu te îngriji, gelosule! Tu rămâi aici, iar eu mă voi duce cu nunta, şi mâine dimineaţă, întorcându-mă întreagă şi bine hrănită, voi pleca cu tine, nedespărţită de tine orişiunde mă vei duce. Aşa, dragă, nu te întrista, fii cuminte ca un bărbat înţelept! şi, dându-mi pe frunte o sărutare, s-a întors la nuntă, care degrabă în sunetul unui marş militar a început a se depărta. În mijlocul coloanei vedeam pe soţia mea în braţele husarului cu antenele răsucite. Ea îmi trimitea cu picioruşul câteva sărutări aeriene.

Rămăsei iarăşi singur, şi cu ochii ţintiţi în depărtare gândeam: sau să rămân pe loc, aşteptându-mi iubita, sau să călătoresc mai departe? În sfârşit, m-am hotărât. Lumea e mare şi nu e lipsă de femei frumoase cu suflete mai simţitoare şi idei mai estetice. Eu singur nu eram frumos la trup, fiind uscat şi cu picioarele prea lungi, dar cu vocea mea sonoră de cântăreţ eram sigur că voi pătrunde femeile până la inimă, aprinzându-le simţirile cu romanţe înfocate. Cu aceste idei m-am urcat în spaţiul nemărginit al eterului şi, împins de un vânt lin, am ajuns spre seară la malurile râului Ganges, unde m-am aşezat să mă odihnesc pe vârful capiştei Oranjeba în capitala Benares. În acea zi se serba la hinduşi o procesiune religioasă, cu idolul Ganeşa, a dumnezeirii a totului ce este început. La acea serbare asistau cei mai însemnaţi brahmini sacrificatori şi sfintele baiadere, tinere fecioare şi vădane, toate de o frumuseţe aleasă. Era mai ales una ce se numea Taji-Bibi, şi aceasta mi-a plăcut deosebit. Ea era preoteasa principală a capiştii.

Tabloul procesiunii era minunat; mai ales că într-amurg tot oraşul era iluminat cu focuri bengalice. Eu însă, admirând serbarea, nu scăpam din vedere şi pe frumoasa Taji-Bibi; uitându-mă lung la ea, mi-am întărâtat apetitul aşa de tare, că m-am coborât de pe vârful capiştii drept pe umerii ei albi şi puhabi, începând a-i sfredeli cu lăcomie. Această operaţie o făceam şi cu oareşicare ciudă, gândind că, fiind ea din soiul sexului frumos omenesc, trebuie să aibă tot acele idei uşoare ca şi cocheta mea ţânţărească, ce m-a lepădat. Şi în grabă m-am încredinţat că pre­pusul nu m-a înşelat. Taji-Bibi ţintea ochii cu toată cucerinţa la urâciosul idol cu botul de elefant, însă cu toate aceste arunca câte o câutătură hâtră spre un tânăr frumos cu barba neagră şi frumoasă, ce-i sta înainte. Acest tânăr sacerdot, uitându-se la dânsa, pare că o înghiţea cu căutătura lui înfocată, şi cu toate aceste eu sugeam fără grijă din sângele ei dulce şi curat. Biata copilă nu putea să mă alunge, neîndrăznind a-şi schimba prin vreo mişcare poza ei religioasă, şi suferea durerea împunsăturii mele, oftând şi ridicând ochii la cer. Sacerdotul, gândind că acest oftat îi este lui adresat, scânteia din ochi, zâmbind de fericire. Atunci reflectam eu cum sunt bărbaţii de nătărăi în privinţa oftărilor ce ies din guriţele frumoaselor femei, crezând că aceste oftări trebuie să fie numaidecât o legătură a inimii, atunci când ea provine nu o dată dintr-o împunsătură a unei insecte ca mine...

Deci, îndopându-mă destul cu sângele ei, am zburat sătul de pe umerii ei şi m-am aşezat spre a mistui pe botul idolului. O, dacă m-ar fi văzut atunci mama cu ce alai mă purtau în procesiune! Cei mai demni cetăţeni mă purtau cu idolul pe umeri, şi credeam că sunt aieve Zeu. Deci nu o dată fac oamenii dintr-un ţânţar un armăsar.

În sfârşit, procesiunea, acompaniată fiind de imnuri cântate de baiadere, s-a oprit pe malul râului. Sacerdotul aruncă idolul cu toate podoabele în fundul apei, de unde ar avea să reînvie, după credinţa budiştilor, spre renaşterea omenimii, spre fericirea şi belşugul ţării. Eu, nedorind a mă îneca cu idolul, m-am ridicat în sus şi m-am aşezat pe capul frumoasei Taji-Bibi, care s-a întors cu mine în bogatele ei apartamente în palatul lui Maha-Raji.

Ce lux! ce decor încântător în acest apartament! mai ales în dormitor unde, intrând, începuse a se dezbrăca de mantie şi celelalte insigne de preoteasă. Printr-o mare fereastră deschisă luna trimitea razele sale argintii pe sânul şi umerii ei goi, ce semănau ciopliţi din marmură. Învelindu-se într-o fotă transparentă, cu părul despletit, aţipi într-o poză graţioasă pe puhabele covoare de bengal.

Cu toate că eram un pigmeu în comparaţie cu uriaşul frumuseţii ce-l priveam, dar mă jur pe grozavul paloş al răposatului meu tată că nu mă puteam stăpâni de ispită şi, zburând deasupra căpuşorului ei, i-am cântat un imn adresat frumuseţii, apoi m-am aşezat pe guriţa ei şi începui cu deliciu a suge din buzişoare. Deodată însă bâzâi lângă mine un ţânţar gros şi bărdăhănos cu paloşul ridicat şi cu ochii scânteind de invidie. El se repezi la mine cu iuţeala unui şoim şi cât pe ce să-mi înfigă paloşul în coastă, dar eu, cu grăbire sărind într-o parte, m-am pus împotrivă şi aşteptam lupta. Am înţeles îndată că inamicul era un rival ce-mi oprea participarea la sângele din trupul frumoasei dorminde, şi asemenea am cunoscut că acel rival era născut în harem, căci îmbrăcămintea lui lucea de curăţenie, fiecare păr de pe mustăţile lui era pomăduit şi încreţit, iar tălpile picioruşelor rumenite din cauza deselor plimbări pe obrajii sulimeniţi ai cadânelor. Într-un cuvânt, el era elegantul salonului, lionul budoarelor, copilul trufiei şi al luxului, pe când eu eram fiul codrului, dogorât de soare, născut pe valurile furtunatice ale lacului şi deprins cu o viaţă nomadă prin spaţiul nemărginit al aerului. Pentru aceea însă aveam eu agerimea unui clovn, puterea unui atlet, şi nu mă temeam de adversarul meu, cu toate că era de stat mai mare decât mine.

— Cine eşti tu? cu ce drepturi ai îndrăznit să intri aici? m-a întrebat elegantul haremului cu un glas plin de turbare.

— Eu sunt fiul marelui voievod ţânţăresc din provincia Bengalului, i-am răspuns eu, şi călătoresc din plăcere; iar aici am intrat, pentru că aşa am voit!

— Lipseşte din acest palat, strigă el, lovind cu piciorul în pământ. Tu ai intrat aici pe furiş, fără a trece prin carantină şi poţi aduce pe ale tale antene bacili ce-mi vor molipsi cadânele haremului. Caută la picioarele tale mânjite, la aripile tale ce sunt acoperite de colbul ciupercilor veninoase, şi îndrăzneşti încă a suge buzele sfintei fecioare, cu al cărei sânge mă hrănesc eu singur. Afară de aici, sau voi da ordin eunucilor să te afume, răpănosule! — Cu aceste cuvinte voi să ridice aripioara, ca prin o bâzâitură să deie semnalul de alarmă, dar eu cu o săritură de tigru l-am apucat de gât şi începui a-l năduşi, iar când i-am dar drumul, el conteni de a mişca cu picioruşele, căzând mort la pământ.

Uitându-mă la cadavrul palid, lungit pe pământ, simţii o mustrare de cuget dureroasă, căci dacă ar fi fost el mai delicat cu mine, noi ne-am fi împrietenit amândoi, trăind în pace şi sugând pe frumoasa Taji-Bibi, care la urmă, deprinzându-se cu noi, ar fi găsit lucrul cu cale. Aşa mă încredinţase la urmă un ţânţar de lumea mare, că astfel de lucruri se întâmplă adese în lume. Nu era îndoială că puteam rămâne în locul răposatului elegant, dar viaţa haremului nu mi-a plăcut, părându-mi prea dulce şi monotonă. Aşa o viaţă nu se unea cu instinctul meu vagabond. În aceste ziduri grandioase cu pereţi de mozaic mă simţeam ca într-o temniţă, lipsit de libertate şi de impresiuni neaşteptate. Aici, unde domina amorul sclav şi cumpărat, îmi părea că sunt în obezi. Iar când frumoasa Taji-Bibi s-a sculat din somn şi şi-a aprins calianul, fumul a început a mă năduşi şi am zburat pe fereastră, hotărât a nu mă mai întoarce într-un locaş unde orele seamănă a zile, iar zilele cu anii. Şi iată că iarăşi începui a călători prin spaţiul nemărginit, dus pe aripile vântului trecător.

Zburând în bobot, tristele idei de poet iarăşi mă cuprinse. Eu gândeam, au doară îmi e menit să nu pot găsi o iubită nefăţarnică. Şi iată că suvenirele mele s-au întors iarăşi la silfida ce m-a părăsit şi pe care am iubit-o aşa de tare. Nu este îndoială că cea dintâi scânteie a amorului rămâne nestinsă în inimă. Ca şi flacăra unui incendiu ce lasă sub neagra cenuşă scânteia ascunsă, aşa aducerea-aminte aţâţă cu suvenir flacăra ce se stinge numai atunci, când moartea curmă gândul şi îngheaţă inima. În acel moment aş fi suportat cele mai grele schingiuiri, numai să o văd odată şi să o strâng la pieptul meu. Tânjind după ea, eu mă uscam, pierzând apetitul şi nemâncând zile întregi, doară că-mi potoleam setea cu roua dimineţii. Bine îmi zicea mama, că să fii poet va să zică să fii osândit pe toată viaţa a te chinui în dorinţe zadarnice de speranţe şugubeţe, să aştepţi în întuneric un viitor necunoscut. Pentru ce, gândeam eu, nu e în fire statornicie? Pentru ce nu e pus număr dorinţelor? sfârşit măgulirilor? Pentru că atunci, neavând viaţa o atragere spre dorinţe, către care ea veşnic se mişcă, ar sta înţepenită pe loc în a ei dezvelire. Paralizată nu ar mai cerca să meargă, ci s-ar opri ca pendula unui ceasornic cu mecanismul stricat. E adevărat că atunci viaţa ar conteni de a se dărâma, dar pe de altă parte s-ar curma şi reproducerea ce iese nouă din dărâmăturile vechi.

Aşa filozofam eu nu o dată, făcându-mi întrebarea de ce sunt ţânţar, şi nu elefant, şi de ce elefantul nu este ţânţar. Dar totdeauna veneam la acel răspuns, că atât elefantul cât şi ţânţarul sunt expuşi putrejunii când le pică soarta. Şi de ce să aşteptăm în chinuri acea soartă, când în fine tot vine somnul etern, odihna suferinţelor vieţii.