Apoi din butelii în pahare şi din toaste în toaste toată această companie abia tocmai după miezul nopţii începu a conteni. Zgomotul vocilor amorţi, limbile se legară. Răcnetele şi cântecele conteniră prin pauze îndelungate şi la urmă sub apăsarea alcoolului toate mişcările se paralizară într-un somn letargic. Tuturor li s-au tăiat picioarele, unul căzu sub masă, altul zăcea cu capul pe masă, unii pe podeală, alţii pe scaune şi o horăială generală răsună în spaţiosul salon îmbuibat de mirosul feluritelor băuturi şi mucuri de lumânări arse, ce clipeau când şi când prin sfeşnice şi candelabre.

În ograda curţii şi afară asemenea predomina o tăcere întreruptă numai de urletul câinilor satului, ce simţeau emanaţiunea stârvilor de lupi jupoiţi şi aruncaţi pe gunoiul grajdului boieresc.

III

Noaptea era liniştită şi senină. Luna plină revărsa lumina sa galeşă pe câmpii şi miriştile aurite. În depărtare pe orizont se deosebeau în ondulaţie contururile codrilor. Totul era cufundat în tăcere, numai grieruşul câmpului, cântăreţul nopţilor de toamnă răsuna ca un clopoţel în depărtare. Unde şi unde printre clăile pâinilor clipea ca nişte steluţe flacăra focurilor aţâţate de secerători, care obosiţi noptau în câmp. Vântul de toamnă cu a sa suflare rece prevestea în zare o brumă îmbelşugată.

Dar ce-i cu tinerii fugari, care cu o grăbire aşa de mare părăsiră ţara! Ei, cufundându-se în codru, călătoriră necontenit până spre miez de noapte; cu o mână ţinea Hriţko pe Catrina pe şa, cu cealaltă cârmuia calul cu frâul. Biata copilă obosită şi pătrunsă de frigul nopţii tremura ca de friguri. Hriţko, care cunoştea toate potecile codrului, îndreptă calul spre cursul râului într-un loc, unde ştia că-l poate trece în vad, ieşind atunci din hotarele domeniilor lui Klimenko. Ajungând la o stâncă oablă, ei se opriră şi amândoi se coborâră de pe cal, iar Hriţko aţâţă un foc de vreascuri uscate, apoi, luând dintr-un săcuşor câţiva cârmoji de pâine, se împărţiră amândoi cu cina săracului. Dar în periodul amorului jun ei se simţeau fericiţi negândind la pericol, nesimţind foame, căci amorul îi hrănea cu nectarul său vivific. Cu toată nepăsarea tinereţii, Hriţko era trist şi dus pe gânduri. El ştia bine cât de mare va fi ciuda stăpânului său pentru că a fugit tocmai în ziua vânătorii, deci ţinând în braţe pe iubita sa trăgea cu urechea cu îngrijire la cel mai mic zgomot sau mişcare, ce se auzea în mijlocul tăcerii domnitoare în jurul lui; însă numai prin inter-vale se auzea tristul vaiet al buhnei în despicăturile stâncii, sau foşnetul unui şoarece prin frunzele uscate picate de pe copaci.

Catrinuţa, culcată cu capul pe genunchii lui Hriţko şi simţind căldura priincioasă ce venea de la foc, adormise de somnul dulce al nevinovăţiei ca pruncul la sânul mamei sale, simţindu-se ocrotită de braţul puternic al iubitului său. Hriţko se uita ţintă la capul iubitei sale cu distracţie, împlântând degetele în mândrul ei păr. Nu o dată lipea de buzele sale părul ei, ce-i pica în unde pe genunchi, cu capul plecat şi pe gânduri meditau ei la acea ţară fericită spre care se îndreptau, dar subit se mâhni, gândul lui aducându-şi aminte de pedeapsa ce-l aşteaptă pentru fapta sa. El ştia că în urma lui sunt trimişi gonaşii ca să-l prindă şi că, odată picat în mâinile lor, nu putea aştepta nici o îndurare de la stăpânul său. Dar el ca gladiatorul curajos, ce păşeşte întâiaşi dată pe arenă în lupta cu fiarele, nu se îngrijea de viaţa lui, ci de viaţa iubitei sale, căci pe el îl aştepta biciuiala, iar pe ea tăiatul părului din cap şi predarea pentru desfătarea cazacilor tineri. Astfel de pedeapsă compunea o formulă a statutului penal aşezat de boierimea stăpână asupra robilor culpabili. Cu aceste gânduri se încordau ochii lui Hriţko şi cu o durere de desperare strângea la pieptul său capul Catrinei, ca şi când ar voi să deschidă acel piept şi să o ascundă în el. Apoi cătinel plecându-se spre buzele ei niţel deschise, depuse o sărutare şi rămase cu o plăcere ne­spusă în acea poză încremenit, sorbind a ei răsuflare. Deodată tresări, ridicând capul şi trăgând cu urechea. În acelaşi moment calul său, ce păştea în poiană, ridică asemenea capul şi, aţâţând urechile, necheză încet.

Se auzi tropotul a o mulţime de călăreţi din toate părţile. Călăreţii se apropiau cu repejunea unui vifor, compunând un cerc, în care trebuia să fie închis fugarul.

Hriţko înţelese îndată tactica lor hâtră şi, sculându-se cu grăbire, trezi pe Catrinuţa din somn. Ea cu ochii somnoroşi se sculă uitându-se în jur şi neînţelegând nimică.

— Să fugim, strigă Hriţko, călăreţii ne ajung! De-acuma ori moarte ori viaţă, cu aceste cuvinte şi cu dibăcia unui clovn sări pe cal, trăgând după el pe Catrinuţa, apoi în fuga mare porni spre codru.

Dar era prea târziu. Glasurile sălbatice ale cazacilor răsunau în tăcerea nopţii, căci îl zărise şi, îndemnându-se unul pe altul cu hule şi chiote, se siliră a-i tăia drumul aşa, că în mijlocul acestor pustiuri ale codrilor seculari începu un crunt vânat al omului după om fără îndurare, inspiraţi unii de dorul premiului, alţii de dorul a-şi păstra viaţa. De mai mult timp şansele se combinau deopotrivă, căci nenorocitul fugar, prevăzând că nu are scăpare, în fuga mare îşi încolăci gâtul cu părul iubitei sale făcând din el un laţ bine strâns, apoi îndreptă calul îndărăt spre stânca prăpăstioasă.

Cercul cazacilor se îngusta cu iuţeală, unul din ei se apropie aşa de aproape, încât întindea chiar mâna să-l apuce de plete; dar fugarul sări cu calul drept pe vârful stâncii, apoi, înfigându-i pintenii în coaste, îl sili să păşească înainte. Bietul dobitoc, simţind pericolul, se ridică în două picioare tremurând din tot trupul şi, tresărind de lovitura biciului lui Hriţko, îşi pierdu cumpătul, dispărând în prăpastie cu sarcina pe el... O clipă şi din apele râului Ross se auzi zbucnetul unui corp greu ce picase dintr-o mare înălţime.

IV

A doua zi pescarii Niprului, aruncând mrejele în apele râului, scoase la mal cadavrele înecaţilor. Hriţko era legat de legăturile Hymeneii ţesute de natură din părul miresei sale, unindu-se cu ea precum pe pământ asemenea şi în împărăţia drepţilor.

Tot în acel loc, unde au fost ei găsiţi, se află şi astăzi o peşteră adâncă, pe jumătate înecată în apă, numită peştera Sirenei. Iar când vântul zbuciumă apele râului, valurile se izbesc cu plesnet în întunericul acelei văgăuni, şi atunci din fundul ei se aude un sunet trist şi melodios, ca şi cum ar fi de sub pământ. Locuitorii malurilor râului cred cu superstiţie în legenda că acea voce e vo­cea sirenei Niprului ce ademeneşte pe călător aproape de mal ca să-i încolătăcească părul şi să-l ducă în fundul apelor în palaturile sale de rubini şi de topazi.

Peste câteva zile se duse unul din pădurarii codrului boierului Klimenko să vadă pe camaradul său Nikita. Dar în loc de bojdeucă găsi numai o grămăjoară de cenuşă. El se opri uimit, uitându-se în jur, când atenţiunea sa fu atrasă de o ceată de corbi, care cu cârâituri asurzitoare se învârtea în aer deasupra stâncii de lângă bojdeucă. El se sui pe vârful stâncii şi plecându-se se uită în jos. Atunci zări cadavrul sângeros al bietului Nikita, care, rostogolit prin bolovanii ascuţiţi cu mădulărele zdrobite, spânzura de cămaşă deasupra prăpastiei. Iară un vultur, înfigându-şi căngile în orbitele ochilor, cu aripile întinse îşi apăra nutrimentul sângerat de asaltul corbilor, care cârâind de invidie îi trimiteau ale lor sudalme.

Deci cuvintele profetice ale bătrânului se împliniră. Sufletul lui a zburat să întâmpine în spaţiul ceresc sufletul iubitei sale fiice, al floricelei codrului.

Note

Povestirea a apărut iniţial în limba rusă cu titlul Zâna Niprului (Dneprovskaia rusalka. Ukrainskaia leghenda, Odesa, 1887; Chişinău, 1890). În româneşte a fost inclusă în culegerea Trei suveniri, editată de C. Stamati-Ciurea la Cernăuţi în 1890, apoi în volumul Caleidoscop literar, Cernăuţi, 1895, de unde am preluat-o pentru ediţia de faţă. Condamnând şerbia, scriitorul a prezentat prin contrast viaţa desfrânată a boierilor şi viaţa oamenilor simpli — purtători ai adevăratelor virtuţi: onestitatea, înaltul simţ al demnităţii, dragostea de libertate.

1 O lucrare cu acest titlu — Memorii dintr-o călătorie în Rusia, 1852, — nu e cunoscută.

2 Ultimul rege babilonean (sec. al VI-lea î.e.n.).

3 Zeiţa justiţiei.

4 Ultimul rege al Lidiei (Asia Mică), sec. al VI-lea î.e.n., considerat cel mai bogat om din lumea antică, numele său devenind simbol al bogăţiei.