Legendă culeasă de la Bicaz

Vizitând valea Bicazului, care dă în valea Bistriţei, caii noştri se înşirau pe cărări înguste şi pietroase, conduşi fiind de un călăuz muntean. Acesta era tipul românului din Carpaţi, tânăr, vesel, sprinten, dibaci, lipsit de învăţătură, însă înzestrat cu bunul simţ al strămoşilor noştri. El îşi purta calul în joc şi ne povestea în graiul său poetic viaţa lui de copil al munţilor, vânătorile sale la urşi şi chiar îndrăgirile inimii lui, spunându-ne totodată numele piscurilor şi admirând ca noi măreţele aşezături stâncoase, care ne înconjurau ca un amfiteatru uriaş.

Strâmtoarea în care curge pârâul Bicazului este una din cele mai frumoase din Carpaţi; natura pare că a voit a aduna la un loc tot ce a putut crea mai graţios, mai pitoresc şi mai grozav.

Tablou magic şi demn de penelul lui Salvator Rosa. Soarele asfinţind într-un ocean de lumină înfocată; câţiva plăieşi trecând printre copaci; câţiva vulturi, zburând roată împrejurul vârfului Ceahlăului, şi jos, lângă o naltă stâncă, caii noştri adăpându-se în apa limpede a Bicazului!

— Priviţi — ne zice călăuzul nostru — acea pădure neagră ce se întinde în dreapta şi în stânga, colo în zare, spre Ceahlău... Ea este linia hotarului Moldovei şi în ea facem adese vânat la căprioare, la urşi... ba chiar şi la unguri câteodată.

— La unguri?

— Da. Plăieşii noştri din timpurile vechi şi până în timpurile de azi au preschimbat glonţuri cu catanele nemţeşti... Hei!... mulţi brazi ascund la rădăcina lor trupuri omeneşti şi printre răsunetele sperioase, ce ies noaptea din codri, trebuie să fie şi glasurile celor ucişi.

— Bine, dar pentru ce acele ucideri?

— Pentru ce?... Pentru un cuvânt, pentru o căprioară care trece hotarul, pentru ura contra secuilor ce ne pradă pământul pe nesimţite.

Această expresie energică a prădării pământului ne făcu să gândim cu mâhnire la nepăsarea guvernului care permite vecinilor de a strămuta necontenit linia de fruntarie a ţării în paguba noastră.

Unul din noi însă, mai mult admirator de podoabele naturii decât de faptele oamenilor, întrebă pre călăuzul nostru cum se numea stânca dreaptă, ca un zid, lângă care ne aflam.

— Piatra Corbului, răspunse el.

— Are vreo legendă?

— Ce să aibă, domnule?

— Are vreo istorie, vreo basnă, vreo...

— A! înţeleg; are, ca toate stâncile câte le vedeţi.

— O ştii?

— Cum nu?... Ce nu ştiu eu?

— Spune-o... spune-o... ziserăm cu toţii, apropiind caii noştri de ai lui. Românul îşi clătină pletele, ţinti ochii săi vultureşti pe vârful stâncii şi povesti:

— Stânca asta încununată cu plopi şi mesteacăni, precum o vedeţi, a fost martor unei întâmplări foarte jalnice, de care se pomeneşte la noi din neam în neam.

Cică pe timpul strămoşilor, un străin, pribegind de la dealul Corbului dinspre Borsec, a venit să se aşeze la Bicaz. El îşi dură o căsuţă mai deoparte, pentru că pe aicea, pe la noi, fiecare cotun e locuit de un singur neam, şi străinii nu sunt primiţi în sânul lui.

Pribeagul avea o fată, căreia bistriţenii îi daseră numele de Corbiţa, întru aducerea-aminte a dealului unde ea se născuse. ...Ce fată! ce bujor de copilă!... Cică era sprintenă ca o căprioară! cică guriţa ei era un fagur de miere; cică ochii ei străluceau ca focurile, ce le aprind ciobanii noaptea în întunericul codrilor.

Mulţi flăcăi umblau să-i vâneze dragostea; mulţi cântau doine în childa ei, dar din toţi numai unul, un plăieş cu pletele lungi şi cu chipul de Făt-Frumos, avu norocul să cadă drag Corbiţei. Părinţii lor se primiră a se încuscri şi îi logodiră după obicei.

Pe atuncea, spun bătrânii că se făceau adese năvăliri de tătari în ţară şi că în urma lor rămânea numai cenuşă şi sânge. Păgânii dracului!... cică mâncau carne de cal şi beau lapte de iapă.

Într-o zi, o ceată de tătari, pătrunzând în munţi, ajunseră până în valea Bicazului, prădând, arzând, ucigând tot ce era în calea lor. Tatăl Corbiţei şi logodnicul ei căzură morţi lângă copila pe care ei voiau să o apere, căci tătarii auziseră de frumuseţea ei şi aveau de gând să o ducă poclon hanului de la Bugeac.

Corbiţa însă scăpă ca apa printre degetele lor şi o apucă la fugă spre munte, urmărită de tătari, ca o ciută hăituită de lupi. Biata fată alerga pe după copaci, pe după stânci şi din când în când se oprea puţin, ca să se mai răsufle, dar n-avea vreme să înghită măcar o duşcă de aer, căci tătarii îi călcau pe urme.

Corbiţa, înspăimântată, nebună de groază şi de durere, se îndreptă spre stânca asta şi ajunse curând pe marginea ei. Aicea ea se opri o clipă şi cătă în urmă. Tătarii se apropiau cu fuga.

Atunci ea căzu în genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să-i vie-n ajutor... Zadarnică rugăminte!... Mâna unui tătar se întinse să o apuce, însă ea, ridicându-se drept în picioare, cu părul despletit de vânt, cu ochii aprinşi, cu faţa albă, ca un crin, zise: "Atunci s-ajungeţi voi, când îţi pune mâna pe Corbiţa!" — şi deodată ea se aruncă în prăpastie. Trupul ei se cufundă în apa Bicazului, zdrobindu-se de bolovani, iar tătarii rămaseră încremeniţi şi fură ucişi chiar pe muchea stâncii de o ceată de plăieşi, care alergaseră în ajutorul Corbiţei.

De atuncea locul acesta se numeşte: Stânca Corbului! În zilele de sărbători, pe când fragii sunt copţi, fetele de prin cotunele învecinate se adună pe piscul stâncii şi cântă doina Corbiţei; iar în nopţile luminoase ale primăverii păstorii zăresc adese o umbră albă clătinându-se pe vârful stâncii şi apoi lunecând de-a lungul ei până-n apa Bicazului.

Călăuzul tăcu, lăsându-ne sub o impresie adâncă; şi nu ştiu cum se întâmplă, căci în noaptea aceea somnul nostru, legănat de vuietul valurilor Bistriţei, fu totodată şi frământat de visuri neplăcute. Pare că o stâncă mare ne apăsa pieptul, în vreme ce o ceată de tătari ne ameninţa scrâşnind din dinţi, şi o copilă gingaşă întindea mâinile spre noi.