Gramaticile îmi par nişte seci disertaţiuni de limbistică latină, franceză, italiană... însă nu adevărate gramatici româneşti. Cercetez literatura şi dau de o amestecătură indigestă de limbile neolatine, de o sumă de idei luate fără nici un sistem de la străini, şi prin urmare nu-i găsesc nici un caracter original.

Unde este dar românismul? Unde să-l caut, pentru ca să-mi fac o idee exactă de geniul român? Din întâmplare mă primblu într-o zi într-un iarmaroc şi deodată mă cred în altă lume. Văd oameni şi haine ce nu văzusem în oraşe; aud o limbă armonioasă, pitorească şi cu totul străină de jargonul cărţilor. De unde eram la îndoială dacă românii sunt o naţie sau o colonie cosmopolită modernă, un soi de Algerie franco-italiano-grecească, încep a întrevedea adevărul.

Iată un om cu fizionomia veselă. El intră într-o colibă de frunze, scoate de sub suman un instrument ce-i zice lăută, şi se pune a cânta. Mulţime de oameni se îndeasă împrejurul lui şi îl ascultă cu dragoste, căci el zice balade strămoşeşti!...

Ochii-mi se deschid; o naţionalitate întreagă se dezvăluie în graiul, în hainele, în tipul antic, în cântecele acelor oameni. Lăutarul cântă:

Pe câmpul Tinechiei,
Pe zarele câmpiei,
Răsărit-au florile
Odată cu zorile?
N-au răsărit florile,
Şi-a scos badea oile
De-au umplut văile... etc.

şi dinaintea mea se desfăşoară un tablou care mă încântă; mai pe urmă lăutarul, vrând să mă aducă în extaz, începe balada Mioriţei:

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei... etc.

Şi când el sfârşeşte, toată nedumerirea s-a şters din minte-mi; rămân convins de naţionalitatea română, de geniul român, de adevărata literatură română.

Înţeleg dragostea românului pentru ţara lui; îl înţeleg de ce zice el:

În neagra străinătate
Dorul m-apucă de spate.

Înţeleg puterea legăturilor de familie, când el suspină în modul cel mai poetic:

Bate vântul printre brazi
Şi-mi aduce dor de fraţi;
Bate vântul printre flori,
Îmi dă dor de la surori;
Bate vântul printre munţi,
Îmi dă dor de la părinţi... etc.

Iată poezie! iată adevărata literatură, de care se pot mândri românii! Fie forma versurilor uneori defectuoasă, ele îmi par mie poleite cu razele geniului. Privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul ei este din rai!