Iaşii a început de câtăva vreme să aţâţe curiozitatea publicului european, nu în chip excentric, prin el însuşi, ci ca scaun al principatului nostru şi deci ca un punct al marii chestiuni a Orientului.

Până în 1830, oraşul acesta — aşa de interesant prin moravurile tuturor popoarelor care au călcat pământul celor două principate, de la dacul rătăcitor şi sălbatic, de la romanul de pe Tibru, de la toate hoardele nomade care-şi croiseră prin vechea Dacie pierdută o cale sângerată spre a se năpusti în inima imperiului până la musulman, leah şi ungur, până la grec şi, în sfârşit, până la rusul de azi care se pretinde regeneratorul nostru politic, moravuri necunoscute adaptate la moravuri cunoscute, obieciuri barbare altoite pe obiceiuri antice, patriarhalismul pastoral topit în servitutea feudală, misterele creştinismului încrustate pe miturile păgâne, superstiţiile poetice ale evului mediu încrustate în secătuitoarea necredinţă a veacului, tot ce-i vechi şi ce-i nou, Occidentul şi Orientul, topite într-un tot nedespărţit, cimentate de vremi şi împrejurări aşa fel încât clădirea s-ar dărâma dacă ai scoate o singură piatră, -- Iaşii, încă o dată, până în 1830 nu era cunoscut lumii decât din buletinele armatelor imperiale ruseşti şi, în cercurile literare, din câteva relaţii scurte şi nu tocmai exacte ale câtorva călători, baronul Trott şi alţii. Un italian, de numele căruia nu-mi aduc aminte, care petrecuse în Moldova cu nădejdea vană de a strânge repede avere, în povestirile lui amestecă amărăciunea dezamăgirilor lui personale; consulul Wilkinson, afară de câteva generalităţi, e in exact; unul singur, un neamţ cu numele Wolf, în lucrarea lui a rezumat cu discernământ şi cu gust moravuri, istorie, caracter, guvern; dar cartea aceasta acuma e veche, şi, afară de oarecare lustru local, toate s-au schimbat. Wolf era bun pentru vremea în care scria; astăzi însă, când se judecă şi se privesc lucrurile dintr-un alt punct de vedere, ar duce în rătăcire, făr voie, pe cititorul care n-ar putea să-l puie faţă în faţă cu propria-i experienţă.

Totuşi, de la tratatul de Bucureşti, din 1812, de la lupta libertăţii şi emancipării elenice, a cărei primă scânteie pornită de pe malurile Prutului a făcut să îzbucnească imensul vulcan al Eteriei, în sfârşit de la cel din urmă război împotriva turcilor, oraşul nostru ieşi puţin din adâncul întuneric, din care nu l-a putut scoate nici moartea lui Potiomkin.

Tradiţiile populare, fragmentele informe şi risipite ale câtorva cronici vechi se contrazic fără încetare, şi se contrazic mai ales cu un rest de inscripţie găsită, nu de mult, pe o marmură ciuntită, în săpăturile vechiului fort roman Caput Bovis, la Galaţi. Tradiţiile duc întemeierea lui la nişte vremuri foarte depărtate: Cantemir, care e autoritate în ceea ce priveşte Moldova, pune obârşia lui în seama lui Ştefan al V-lea cel Mare, şi vorbeşte astfel în capitolul IV al Descrierii Moldovei:

"Acesta este scaunul ţării, pe care l-a mutat Ştefan-vodă acolo din Suceava, ca să poată apăra ţara mai bine din mijlocul ei, de cătră năvălirile turcilor şi ale tătarilor, pentru că el prea bine vedea că nu putea să se apere aşa lesne din Suceava, deoarece este depărtată de hotarul turcesc. Mai înainte de aceasta era târgul numai ca un sat prost, întru care abia se aşezase trei ori patru gospodari, şi avea şi o moară în care era un morar bătrân, căruia-i zicea Ion (sau, după cum se zice în limba proastă, Iaş). Numele acestui om, domnul l-a dat oraşului pe care l-a făcut, întru care a zidit întâi şi o biserică întru cinstea sfântului Nicolai, care este acum biserica cea mare, şi după aceea şi alte palaturi pentru dânsul şi pentru boierii lui a clădit. Iar Radu-voievod l-a împrejmuit cu zid..."

Astăzi nu se mai zăreşte nici urmă de ziduri şi alte înfrumuseţări de care vorbeşte Cantemir, afară de ruinele impunătoare ale palatului domnilor noştri, care însă nu e vechi şi a ars în 1827, în focul ce a distrus aproape în întregime târgul. Dintre biserici, vrednică de luare-aminte e Trei Ierarhi, prin îndrăzneaţa-i structură gotică, şi prin sculpturile bizare care-i împodobesc zidurile dinafară — cu atât mai mult, cu cât asemenea monumente sunt rare la noi. Cu privire la biserica aceasta, se povesteşte de un fapt destul de curios:

Evlavia domnilor şi boierilor împodobise Trei Ierarhii mai cu osebire între toate celelalte biserici. Zidurile pe dinlăuntru erau bogat zugrăvite şi aurite. Pe vremea Eteriei greceşti, turcii, pătrunzând cu puterea înlăuntru, îi dădură foc, socotind în neştiutoarea lor lăcomie că zidurile erau de aur masiv; dar văzând că aurul nu curge, stinseră ei singuri focul.

Iată acum pe ce se întemeiază cea din urmă părere, care pune în seama romanilor zidirea oraşului nostru şi care ar părea probată prin restul acela faimos de inscripţie găsit în ruinele cetăţii Caput Bovis:

----— HOC GRAT ----—

----— NUNTIA ----—

----— (LEG: ESSENS) ----—

----— QVARES HAN ----—

----— C. ROC ----—

Un patriot luminat, dl Săulescu, profesor la Academia din Iaşi, a demonstrat că, legiunea Iassii tăbărând în acest loc, s-a alcătuit aici un târg, care încet-încet ca şi alte oraşe dace, a dobândit de la Roma privilegiul de a fi recunoscut oraş municipal sub numele de Municipium Iassiorum.

Simţământul domnului Săulescu şi acel al lui Cantemir, oricât de depărtate ar părea unul de altul, se pot totuşi împăca destul de bine. E fapt cunoscut că după năvălirea popoarelor legiunile dace şi dunărene au fost retrase şi ţara rămăsese fără apărare. Iaşii, ca şi atâtea alte târguri, se supune soartei, şi aşezat fiind la marginile împărăţiei şi a Daciei, în drumul hunilor, slavilor şi tătarilor, se stinse cu desăvârşire. Aşa fel Ştefan cel Mare a putut să fie întemeietorul lui. Dată fiind lipsa de istorici, dat fiind întunericul neştiinţei şi al barbariei, nu-i de mirare să fi rămas ca o tradiţie nedesluşită numele Iaş, atribuit unui morar — nume pe care Ştefan l-a dat târgului său, fără să ştie că aşa îi zicea de veacuri. Când eroul leşilor, Sobieski, a pustiit Iaşii în retragerea lui din 1687, se mai puteau vedea încă urme de ziduri.

Dar lăsând feluritele păreri asupra întemeierii şi obârşiei Iaşilor şi încercărilor veacurilor, cărora sunt supuse toate lucrurile omeneşti, după eterna lege, să aruncăm o privire asupra aşezării, asupra moravurilor şi locuitorilor lui, asupra amestecului de inovaţii altoite pe vechile datini, care alcătuiesc un fel de mijlocie pitorească între moravurile asiatice şi moravurile Occidentului. Iaşii e ca maşinile acelea complicate, cărora trebuie să le cunoşti amănuntele şi resorturile ascunse, fără să-i pricepi ansamblul.

Regulamentele nouă care stăpâneau Moldova, atingerea cu armatele ruseşti, care au brăzdat Principatele, vizitele câtorva călători, roiul acela de tineri care au petrecut în oraşele europene în mijlocul unei vieţi şi al unor obiceiuri diametral opuse obiceiurilor şi vieţii liniştite şi aşezate din patria lor au schimbat faţa Iaşilor, introducând alte vederi, alte idei şi un alt fel de a privi lucrurile. Ca în orice ţară pe cale de regenerare, sunt la noi două principii care stau în luptă, o luptă înăbuşită, însă uriaşă şi necontenită, între bătrân şi tânăr, între obiceiul căzut şi veşted şi inovaţia cutezătoare, plină de putere şi de viaţă; o luptă de moarte între vechi şi nou, în care biruinţa greu câştigată va fi a celui din urmă. După părerea mea, aici e un vrednic subiect de cugetare pentru observatorul filozof: de o parte geniul unui secol care nu se sprijină decât pe amintirea trecutului, şi de alta geniul unui secol al vremii nouă, puternic şi nervos — deşi e înfăşurat încă în scutecele copilăriei şi ale imitaţiei necugetate. În punctul acesta am ajuns noi astăzi. Las pe altul mai dibaci decât mine să aleagă nuanţele şi să deducă urmările necesare şi fireşti. Tocmai în clipa regenerării noastre politice şi intelectuale a apărut printre noi dl Girardin. Scrisorile lui au dat Europei noţiuni precise, elocvente, însă nu în destul de întinse. Dl Girardin a dat probă de un mare tact, de observaţie fină, limpede, repede ca gândul şi adevărată, dar domnia-sa a petrecut prea puţin printre noi, ca să poată vedea contrastul oraşului nostru bizar. Moravurile, obiceiurile noastre, caracterul nostru sau acela pe care ni-l dau împrejurările ar fi un material nou, original; şi cu toate că până acum n-a apărut nimic în această privinţă, trebuie să nădăjduim că va veni într-o zi un român care va umbla prin ţară, cercetând toate pietrele, toate mănăstirile, întrebând amintirile înmormântate, întorcând poalele redingotei şi anteriului, benişul şi jiletca, calpacul umflat şi pantalonul modern, spre a le întreba de taina amestecului lor şi de soarta care le aşteaptă.

E supărător pentru noi că după dl Girardin am primit vizita domnului La Battu. Puţinele lucruri care privesc Moldova — cu părere de rău o mărturisim — sunt neexacte. S-ar părea că cei opt cai care purtau repede pe dl La Battu prin principate, l-au împiedicat să vadă ceva, şi frica de friguri, alungându-l din Iaşi după puţine zile, l-a făcut să nu-şi mai poată revedea notele. De altfel, aşa fac mulţi călători; câteodată proverbele au mult bun-simţ.

Iaşii se întinde domol pe spinarea uşor înclinată a unei coline lungi, îşi cufundă brâul în râuşorul Bahluiului, mâlos în cursul lui ca şi la izvor, şi se întinde până în mahalaua zisă a Tătăraşilor, unde oraşul se opreşte deodată, lângă o râpă adâncă, străbătută de o aţă de apă gălbie şi murdară, deseori secată. Nimic mai pitoresc primăvara decât priveliştea pe care o înfăţişează de departe acest Tătăraş, faimos între toate mahalalele oraşului, din pricini pe care nu-i nevoie să le mai înşirăm aici.

Grămezi de căsuţe albe şi cochete stau împrăştiate ici şi colo, înconjurate de pajişti verzi, de grădini, de arbori; câteva biserici contrastând cu micimea căsuţelor înalţă cruci argintii; şi deasupra crestei dimpotrivă un tufiş de copaci pe verdele câmpului stăpâneşte totul. Dacă ar fi o punte de sârmă peste râpă, ar fi Friburgul din partea de miazănoapte, fără sălbatica şi limpedea Sarină. Orice iluzie însă încetează pe dată ce încerci a intra în dedalul acelor aşa-zise străzi...

Iaşii însuşi este un monstruos amestec de clădiri masive ori elegante, de palate şi de magherniţi împrejmuite de ogrăzi nemăsurate; pe uliţele lui furnică lucruri de la ţară, lux îmbelşugat, echipaje repezi, livrele, toalete pariziene ori vieneze, zdrenţe franco-moldave, fizionomii vesele, aspre, originale, felurit îmbrăcate, ca pentru un bal mascat. Populaţia lui de 60.000 de suflete e tot aşa de felurită ca şi costumele, şi un observator de moravuri, stând la fereastră o jumătate de ceas, ar avea de observat destul ca să poată face cunoştinţă cu zece popoare şi să călătorească totodată în Franţa, în Germania şi în Orient.

Ici deosebeşti pe ovrei cu anteriul negru dintr-o stofă, căruia poporul îi zice pielea dracului, lipit de trup, cu cuşma blănită de osebite forme, cu cei doi zulufi indispensabili coborând în lungul tâmplelor şi încurcându-se de obicei într-o barbă pe care niciodată n-o rade. Pantaloni de nanchin cu nişte şuşăniţi care atârnă; colţuni şi papuci, care au fost odată albi, completează pe ovrei, afară de şărlătăniile, şiretlicurile şi înşelăciunile lui, care par a-i alcătui caracterul naţional. Totuşi ovreiul, această fiinţă degradată şi rătăcitoare, alungată de pretutindeni, vârându-se şi plictisind, fiinţa aceasta pe care societatea a pus-o la index şi totuşi nu se poate lipsi de ea (la noi, se-nţelege), — îţi insuflă milă; ovreiul e bătut şi batjocorit de mulţime, josnicia lui târâtoare stă în faţa netoleranţei şi a prejudecăţilor sălbatice ale norodului, el n-are demnitatea amară a raselor decăzute; frica lui a ajuns proverbială. Ovreicele sunt cunoscute în toată creştinătatea pentru frumuseţea lor, — numai trebuie să ai grijă să le speli, să le fereduieşti şi să le parfumezi, altfel e zadarnică orice iluzie.

Colo stă armeanul, adevărat copil al leneşului Orient, grav şi tăcut ca un turc, cu picioarele încrucişate pe tarabă; în îmbrăcămintea lui mai păstrează nepreţuiţii şalvari, în care la nevoie s-ar putea ascunde zece parizieni de-ai noştri, giubeaua largă şi anteriul elegant şi uşor. Dacă nivelarea înnoirilor a pătruns în magazia lui, stă lungit pe divan, cu un aer stângaci, fumând şi vânzând paşnic tutun turcesc, care aici se fumează în cantităţi uriaşe.

Ici vezi pe lipoveni, vechi sectari pribegiţi din Rusia. O ramură a lor numeroasă, fugită sub numele de rusnaci, a populat Galiţia. Sunt oameni nalţi, sălbatici la înfăţişare, şi-au păstrat îmbrăcămintea, adică o bluză în cadriluri coborând peste nişte pantaloni largi, zişi "pantaloni căzăceşti", şi poartă barba "mujicilor", sunt birjari, grădinari, zidari şi beau foarte mult precum arată şi o zicătoare moldovenească.

Uite dincolo neamţul, liniştit şi meşter, lucrând conştiincios, la perechea de ghete şi care, neavând bere de Ratisbona, îi place totuşi să tragă planuri de război pe masa umedă şi judecă campaniile lui Napoleon, deşertându-şi paharul de vin moldovenesc. Pentru dânsul toţi muşteriii sunt măria-ta, înălţimea-voastră ori domnul conte şi domnul baron; are mare dragoste pentru conţi şi baroni, măcar că la noi nu se află aşa ceva.

Pe ici, pe colo sunt semănaţi mii de indivizi, greci, sârbi, bulgari, neamuri corcite, care sunt băcani, pitari, hangii ori mai curând crâşmari-bucătari, mijlocitori, în luptă de moarte cu ovreii care se amestecă în orice meşteşug, în haine bizare, împrumutând de la un popor comănacul, de la altul surtucul, de ici anteriul pe pantaloni cu chingi.

În sfârşit, vin copiii faraonilor, enigmaticii egipteni, ori bohemieni, cum le zic franţujii, gitanos, zingari în spanioleşte, ţigani pe moldoveneşte, care au dat gata pe un tinerel fruntaş al literaturii naţionale ; amestecaţi cu sângele indigen ori cu alte rase curate, cu feţele arse şi întunecate, vorbind pe nas, cu pieptul descoperit, nepurtând alt veşmânt decât ceea ce trebuie pentru a nu călca cele dintâi principii ale bunei-cuviinţe, cu femeile lor neruşinate şi înspăimântător de murdare, popor ciudat cu care vieţuim de veacuri fără să-l cunoaştem încă, nenorocit şi gol, trăind totuşi vesel şi fără grijă sub cortul nomad, furând, cântând din scripcă prin crâşme, necunoscând altă religie şi altă patrie decât şatra şi cerul. Deşi reduşi la o robie adesea mai mult închipuită decât reală, ţiganii rătăcitori, adevăraţi beduini ai deşerturilor, sunt mai puţin dispreţuiţi decât ovreii, pe care-i dispreţuiesc. Porecla umilitoare de ţigani, care avea în ea tot ceea ce închipuirea castelor mândre voia să arate mai josnic, nu mai este în zilele noastre aşa de temută. Ţiganii se apropie pe nesimţite de localnici; cea mai mare parte dintre cei care locuiesc în oraş sunt potcovari, bucătari, slugi în casele stăpânilor şi lăutari minunaţi; dacă ar fi să credem ceea ce spune dl G., apoi sunt mai buni muzicanţi decât Couna, Schultzer, Verner şi alţii, care desfătează Iaşii. Ţiganii aceştia aşezaţi şi-au uitat limba lor.

Cu căciula pe-o ureche, nalt şi voinic, cu vorba deschisă, pitorească şi energică, vine daco-romanul, care a păstrat de la părinţii lui daci îmbrăcămintea şi de la romani graiul.

Odihna oraşului, belşugul prăvăliei, el le dispreţuieşte; lui îi trebuie aer; copil al lui Cincinatus, lui îi trebuie stuhul satului, îi trebuiesc boi, vaci, oi, turme mugitoare şi plugul hrănitor. O pădure de păr lung, castaniu, ras ori scurt, tăiat deasupra unei frunţi de mărime mijlocie, umbreşte un cap expresiv pe un gât mic, însă cu muşchi puternici, împlântat şi el pe un bust potrivit... În mişcări e domol; e liniştit, însă fără milă, brutal şi sălbatic, ca un puhoi revărsat când se răscoală pentru dreptul lui; ca un miel, când ştii cum să-l iai; ignorant nu din vina lui, ci din pricina unui lanţ lung de împrejurări, păstrând totuşi în ignoranţa lui un bun-simţ preţios şi o judecată dreaptă; adesea filozof cu atât mai surprinzător, cu cât mai puţin te aştepţi la aşa ceva; ascunzând sub învelişul acesta, care pare gros la prima vedere, simţământul soartei lui nedrepte; de altfel slobod în critica lui, îşi strigă cu glas tare tânguirile. Să dăm cârmuirii de azi dreptul ei: pe cunoştinţa caracterului şi simţămintelor poporului moldovenesc a aşezat orânduielile dintre proprietari şi vecini, cum şi la noi ţăranul nu e proprietate şi poate să se mute unde-i place, proprietarul care-şi înţelege interesele are totdeauna grijă să se poarte bine cu muncitorul de pământ. Îmbrăcămintea daco-romanului e simplă, ca şi moravurile-i pastorale; o cămaşă lungă cu mâneci slobode i se coboară până deasupra genunchiului, acoperind vara izmene largi şi iarna iţari strâmţi încreţiţi pe picior, şi peste acestea un chimir lat de piele de căprioară, împodobit cu felurite alămuri, după gusturi; un cuţit lung face parte numaidecât din îmbrăcămintea lui; mai adaugă la asta o lulea scurtă şi o pungă cu băieri; şi cele dintâi încălţări pe care le-au născocit ciubotarii pământeşti, opincile străvechi îi apără picioarele. Pe ploaie şi vreme rea, el aruncă în voie pe umeri un suman scurt, strâmt, dintr-o stofă de lână impermeabilă, pe care o fabrică ei singuri; iarna, ca şi ţăranii ruşi, poartă cojocul, care e o blană de oaie, cusută şi înflorită cu roş şi galben.

Alăturea de daco-roman, umblă femeia lui; după o datină moştenită, fără îndoială, de la vrednicele matroane romane, poartă capul îmbrobodit cu un ştergar lung, pe care biserica îl impune în clipa solemnă a cununiei, şi care totuşi nu ascunde totdeauna amatorilor o faţă albă, fragedă, obrajii rumeori, ochii vii, smalţul curat al dinţilor şi zâmbetul ruşinos şi cochet al ţărancelor. Fetele umblă cu capul gol — drept pe care abia aşteaptă să-l piardă. Îmbrăcămintea ş-a unora ş-a altora se alcătuieşte dintr-o cămaşă foarte curată, lungă până la glezne; o bârneaţă le încinge mijlocul, scoţând şi rotunjind sâni elastici, şi prinzând o catrinţă închisă la culoare, aşezată cu meşteşug şi aşa de strânsă pe şolduri, încât le zugrăveşte foarte bine toate formele bogate. Un picior când micuţ, când mare, după capriciul naturii, de obicei gol, intră într-un papuc. Cercei, şiraguri de hurmuz, amestecate cu salbe, fac parte din găteala lor. Vă încredinţez că sunt unele mândruţe din acestea strânse în catrinţe, care te pot face să-ţi pară rău că în Moldova, unde sunt destule obiceiuri şi frumoase privilegii, poporul n-a vrut niciodată să recunoască gingaşul "drept al seniorului".

Neamurile acestea amestecate vorbesc fiecare în limba lor: ruseşte, nemţeşte, greceşte, leşeşte, şi-n alte idiome stâlcite şi barbare ale tuturor limbilor şi ale tuturor timpurilor; peste toate stăpâneşte româneasca, limba limbilor pentru popor. Boierii cei mai de sus au dat limbii franţuzeşti stăpânire în saloane şi în corespondenţele intime; de graiul moldovenesc se slujesc la tribunale şi cu oamenii lor; iar greceasca o vorbesc numai acei care nu pricep nici franţuzeşte, nici moldoveneşte. După pilda damelor elegante şi fashionabile, boierimea de a doua mână nu vorbeşte decât de Balzac şi Soulie, de Lamartine şi Hugo, de Kock şi Dumas; mai ales pe Paul de Kock îl adoră! Păşind pe urmele boierimii de al doilea rang, boierii de treapta a treia, a patra, a cincea etc. (căci nu ştiu bine câte spiţe sunt la scara boierimii), n-au ajuns decât la clasici, aşa încât o să auzi în Iaşi pe toată lumea vorbind franţuzeşte fără să-nţelegi un cuvânt. Cei cărora le plac echivocurile au de lucru în Iaşi. Gramaticii găsesc o limbă minunată cu inversiuni poetice, cu construcţii îndrăzneţe, neauzite, amestecată cu nemţeşte, greceşte, ruseşte şi moldoveneşte. În general noi suntem vrăjmaşii purismului. Accentul grotesc şi schimonosirea de cuvinte a nemţilor şi mai cu seamă a ţiganilor şi ovreilor sunt puse zilnic la bir, şi de ele se leagă, cu vorbe vesele şi cu două înţelesuri, o mulţime de anecdote locale, expresive, dar cu neputinţă de tradus. Avem şi noi englezii noştri.

Între toţi oamenii aceştia se amestecă, care sus, care jos, o mulţime de profesori şi de artişti de tot felul şi din toate ţările, aducând şi ei figurile şi costumele lor între aceste costume şi figuri heteroclite. Dintre ei, prea puţini se întorc la penaţiilor, pentru că pe nesimţite iau şi ei înfăţişarea ţării şi caracterul pământean. În sfârşit, peste toate, înconjurată de toate prestigiile aristocraţiei de naştere, de bogăţie, de demnităţi, de slujbe, pluteşte rasa nobilă, rasă cu deosebire amfibie, care îşi petrece jumătate de vreme în droşcă şi cealaltă parte alene pe un divan moale.

Închipuiţi-vă acum amestecul tuturor acestor rase, popoare, caste, cu culoarea lor locală, cu costumele pestriţe, cu moravurile lor particulare, cu înfăţişările foarte deosebite, într-o atingere zilnică, întâlnindu-se, salutându-se pe uliţe, grămădindu-se într-o anticameră, strângându-şi mâna într-un salon, fără uimire şi curiozitate. Înfăţişaţi-vă pe cazacul cu pantaloni largi şi cu fireturi roşii bând c-un ţigan pe jumătate gol, pe grenadirul din oştire cu un ţăran, un cavaler modern umblând în trăsură alături de o antichitate a cărei haină este un vis al închipuirii pentru alte popoare; un boier cu anteriu dând o audienţă interesată unui ovrei ori armean. Caste, popoare, rase cu trăsături distincte, care ar merita fiecare câte o carte! Păcat că literatura indigenă nu exploatează mina fecundă pe care o are sub ochi şi petrece scâlciind producţiile străine! Poate aici e momentul prielnic să strecurăm câteva linii ale unuia dintre Dumaşii literaturii moldoveneşti: e o traducţie ad-litteram şi nimic mai mult:

"Nimic — zice dl N. într-o spirituală critică a societăţii ieşene — nimic nu-i mai plictisitor decât oraşul Iaşilor pentru un călător străin, care n-ar avea un nume cu particula de, şi care ar fi mai ales mai împovărat de afaceri şi nu şi-ar putea îngădui să cultive pe locuitorii semicivilizaţi ai acestei capitale. Dar dacă călătoreşte ca poet, ca artist, dacă are avantajul să fie colaboratorul vreunui vodevil monstruos, care s-a jucat la teatrul de varietăţi ieşan, dacă numele lui a fost găsit tipărit în coada câtorva versurele, într-o culegere ori într-un foileton în Journal des Debats, ce fericit muritor! Îndată e bine primit, sărbătorit, plimbat, cocolit; găseşte plăceri în societăţile acestea semieuropene; se obişnuieşte să bea cafea turcească, să fumeze dintr-un ciubuc lung, vede chiar multă poezie în forma işlicului (căruia un rus, om de spirit, i-a zis l'eteignoir du bon sens) şi în îmbrăcămintea antică, şi strigă şi el între bărbile bătrâne şi cărunte, numind vandalism mania grozavă a inovaţiilor care le atacă. În sfârşit, dacă e tânăr şi nu tocmai urât, n-o să se poată opri ca să nu mărturisească că străzile oraşelor Europei, trase la linie, au prea multă monotonie, pe când Iaşii, având puncte nouă de vedere din zece în zece paşi, arată o admirabilă varietate. După ce a umblat până la glezne prin colb, cu riscul de a fi călcat de căruţe şi droşte, scapă într-o ulicioară întortocheată a unei mahalale, ajunge la o căsuţă cunoscută unde era aşteptat, îşi scoate galoşii la scară, intră obosit, zdrobit, şi vede că i se înfăţişază tablaua cu dulceţi! Ce bun obicei!

La epoci apropiate, trei focuri grozave au distrus Iaşii. Ar fi putut fi reclădit pe un plan nou şi regulat, dar nimeni nu s-a sinchisit, şi după a noastră părere foarte bine s-a făcut. "Ce! să-mi clădesc o casă pe linie dreaptă, aşa ca zgomotul trăsurilor şi al gurilor-cască să-mi strice somnul de după-masă?!" Ieşenilor le place liniştea ş-un moale far niente, care alcătuieşte cea mai mare parte a existenţei lor; osteneala îi ucide. "De ce să umblu pe jos, dacă am trăsură?" Ce răspuns poţi găsi la o judecată aşa de dreaptă?

Oricum ar fi, bunul nostru oraş începe a-şi schimba straiul oriental; la drept vorbind, ne pare rău, căci e urât aşa, pe jumătate în haine europeneşti, jumătate cu şalvari roşii, întocmai ca ofiţerul acela pe care l-am văzut când cu formarea miliţiei, cu pinteni, c-o şapcă roşie şi c-o sabie încinsă peste blana roasă.

Atâta am găsit în repertoriul indigen, cu privire la localitate. Dacă din întâmplare faci o plimbare sentimentală pe colinele care încing Iaşii la apus, dacă-ţi dai osteneala să urci până la feluritele mănăstiri, şi cu deosebire de Galata, care, o spunem cu umilinţă, ţine de Sfântul Mormânt, dacă te opreşti la câţiva paşi de desubtul ruinelor palatului Ipsilanti, căzut în zorii lui, ca şi stăpânii, uimirea ce te cuprinde e mare pe cât de frumoasă e panorama pe care o desfăşoară Iaşii. Poetule, ascuţeşte-ţi creionul; artist, pregăteşte-ţi penelul... Apropiat de coborâşul repede al colinei, privirea se cufundă într-o largă şi nemărginită vale cu covor de iarbă, încărcată la hotarul ei din sus de bălţi întinse, pe faţa cărora vântul clatină pământurile gingaşe cu puf auriu ale unei păduri de stuh; din vreme în vreme, zboruri de raţe şi singuratice gâşte sălbatice, speriate cu nepusă masă de vreun vânător neamţ, se înalţă, chemându-se cu strigăte aspre. Mâlos, Bahluiul, ieşind din balta pe care a format-o, străbate domol câmpia, scăldând, la dreapta şi la stânga, fâneţe şi imaşuri, pe care pasc turme de oi, de vaci şi de bivoli hâzi, bălăcindu-se toată ziua în noroi; apoi atinge din fugă poala murdară a mantiei Iaşilor. Culcată alene pe colina ei, ridicându-se în amfiteatru, moale şi voluptuoasă într-o poză de curtezană, orientala cetate a Iaşilor zâmbeşte cochet de departe admiratorilor săi — surâs foarte perfid când o cunoşti de aproape — şi răsfrânge, fără altă simetrie decât capriciul întâmplării, crucile nenumăratelor ei clopotniţe în razele soarelui; zidurile albe, care se zugrăvesc în partea de sus a amfiteatrului, desemnează orizontul; întunecatele şi pitoreştile ruine ale palatului vechi pe o esplanadă prăpăstioasă, în josul căreia se adăpostesc bordeie umile, contrastează cu înfăţişarea proaspătă şi curată a locuinţelor care le împresoară. Apoi, la dreapta, vezi cum se alungeşte ca un şarpe în creţuri încolăcite şi fantastice un şir de coline, ale căror coaste şi vârfuri sunt ocupate de mănăstiri ascunse în vii şi de căsuţe boiereşti. Între aceste coline, sub o înălţime sombră, ruptă brusc din lanţ şi înaintând în promontoriu, se zugrăveşte graţioasă şi veselă vila domnească. Pe nesimţite, platoul înclinat al Iaşilor şi colinele acestea se apropie aicea şi, strâmtând valea, nu mai lasă decât o privire îngustă spre cerul albăstriu şi depărtat al Rusiei. Dar nici una din toate aceste împrejurimi nu înfăţişează acele grădini zâmbitoare, acele pavilioane pitoreşti şi lămpi vesele, care fac pe cei ce se plimbă să le placă împrejurimile Vienei, atrăgând mulţimea naivă a târgoveţilor; aici totul e sălbatic, câmpenesc şi incult. Rareori zăreşti câte un neamţ flegmatic cu pantaloni albi şi haină veche, care socoate să găsească pe-aci Hitzing ori Brigitenau.

Îndeobşte popoarele-copii sunt puţin pornite să se bucure de frumuseţile naturii; tot aşa e şi cu ieşenii, aşezaţi mai aproape de natură decât de civilizaţie. Din pricina unei manii, pe cât de proastă, pe atât de ridicolă, moldovenii boieri urăsc tot ce le aminteşte de ţară; mania aceasta au adus-o de contrabandă, aşa bănuiesc, cu multe lucruri bune de altminteri, câteva din somităţile noastre călătoare. Cum vrei dumneata să mă plimb? Dacă n-avem plimbări! — Blestem! Dar tot ce vă înconjoară nu e alcătuit din locuri frumoase, puncte de vedere când sălbatice, când înveselitoare; şi de păduri cu blânde taine, e adevărat fără artă, fără alei greblate şi nisipite, dar cu ascunzişuri umbrite de stejari, de tei mirositori, îmbălsămate de măcieşi şi toporaşi! Şi valea sfârşită cu iazul zis al Mitropolitului, aşa de poetic, aşa de plăcut în sălbătăcia lui, aşa de melancolic în asfinţit, când razele tremurătoare ale soarelui îşi sting în el ultimele lor focuri! Cu mare cheltuială, stăpânirea a plantat o grădină regulată, cu boschete, cu bănci, cu pavilioane, cu drumuşoare bine îngrijite, pe care picioarele delicate ale cucoanelor noastre pot să le atingă fără a-şi face rău. Ei bine, cea din urmă dată când am fost acolo, am găsit pe un biet neamţ care, fumând tutun turcesc, era desperat că nu găseşte bere Drei König, bucătăriţa unui vecin al meu şi doi ori trei cavaleraşi, slujbaşi prin birouri — altă rasă cu instincte particulare între rasele şi semirasele ciudatului nostru oraş. Domnitorul a deschis publicului grădina lui de la Socola, o grădină ca un trandafir de îngrijită, cu sere, cu ape ţâşnitoare şi răcoroase, cu izvoare care murmură, cu pâraie în cascadă. În cele dintâi zile era îmbulzeală şi toată fantastica bogăţie de costume se plimba grav în grupe pestriţe pe aleile cotite; acuma întâlneşti acolo numai târgoveţi cu caţaveică şi pantaloni strâmţi urmărind cu ochi miraţi plimbările frumoaselor lebede; somităţile puţine, care mai vin, plimbă un obraz morocănos şi plictisit, şi asta mai mult din politică decât din gust. Oare din pricina permisiunii care s-a afişat că nu e învoită plimbarea decât de două ori pe săptămână — să se fi încetinit înflăcărarea schimbătoare a publicului? Se poate. E şi asta în natura noastră, să părem nepăsători faţă de lucruri adese dorite, de care însă ni se hotărăşte să ne bucurăm de zile ori ceasuri anumite. De altminteri, o grădină, oricât de mare ar fi, dacă e închisă şi are margini, ne-ar expune semeţia noastră aristocratică să umble pe jos şi să se amestece cu făpturi obişnuite să se uite de jos la noi; atingându-ni-se hainele, am simţi atinsă mândra noastră demnitate şi, după cum se ştie, nu trebuie să dăm prilej prostimii, astăzi plecată, să se uite prea de-aproape la noi. Aşa încât boierimea a preferat grădinii publice, grădinii de la Socola, Copoul, aristocraticul Copou, pe care această boierime nerecunoscătoare îl acoperă de un ridicol care trebuie să cadă numai asupra ei, pentru că se bucură de el fără să-l înţeleagă. Copoul e o pajişte uşor înclinată, atârnată între râpa Cârligului şi larga vale a Bahluiului, pe care o dominează măreţ, oprind privirea asupra oraşului, asupra colinelor înconjurătoare, cu mănăstirile singuratice ca nişte măriri decăzute, şi asupra leicei întunecate a Socolei, alcătuită din coborâşurile verzi ale dealurilor. Mai mult lungă decât lată, această pajişte ţine de partea de sus a târgului, apoi se întinde, întâi goală şi neroditoare, şi se pierde în păduri tufoase. Ca şi gloriile în ruină, ori mai curând ca generaţiile caduce ale societăţii noastre, care nu mai trăiesc decât din amintiri risipite, Copoul n-are nici umbrare măreţe, nici tufişuri singuratice, nici alei cotite; ci este o câmpie lungă cu iarbă arsă, pe care roţile boiereşti întipăresc urme numeroase seara. Şi toată această simplicitate, la sfârşitul zilei, când obişnuiţii se plimbă în grupe izolate şi când vântul aduce miresme de flori şi parfumuri trecând prin părul frumoaselor noastre cucoane, când lumina îndoielnică se amestecă cu azurul sombru al munţilor şi răspândeşte aerul acela de voie bună şi de poezie cu neputinţă de exprimat, semănând cu energia unui om pe moarte, ale cărui puteri sporesc în clipa când au să tacă pentru totdeauna, Copoul îşi ridică parcă glasul şi murmură imnurile nopţii în domoala mişcare a caleştilor vieneze, care-şi măsoară umbletul după pasul pietonilor. Copoul, care împărţeşte pe şesul lui vanităţi, pretenţii ridicole, antice şi moderne, oameni mari şi boierime, femei cu sufletul înfocat şi celebrităţi ale zilei — este rând pe rând poetic, suav, tablou de moravuri, îmbrăcat cu haina bizară, care poate sluji de cheie caracterului naţional.

Dar pentru cea mai mare parte, Copoul este teatrul unde tânărul debutează în lume, sentimental culcat într-o elegantă caleaşcă, cu obişnuita ţigară în vârful buzelor, cu mâna sprijinită alene pe bastonaşul elegant, şi arătând trăsurilor care se încrucişează cel întâi pantalon al său, croit de dl Ortgier, croitor de Paris, pălăria vieneză de la magazinul Mecouli et Comp, ori de la fraţii Bogus, aşa-zise pălării venite de la Paris, după anume comandă. Copoul mai este arena în care cucoanele noastre, mari şi mici, tinere şi bătrâne, urâte ori frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor.

În sfârşit, e Tuileriile, Câmpiile Elisee, pădurea Bouloniei, bulevardele Iaşilor. Ce de-a mai toalete proaspete, ce de-a feţe gingaşe, ce de-a mai femei graţioase, ce de-a cochete, şi câtă caricatură, Doamne sfinte!