De o bucată de vreme încoace o ameninţare înfricoşată se leagănă pe populaţiile Europei. Ca şi ciuma în timpurile trecute, ie, şi mai mult decât ciuma, holera îşi întinde stăpânirea pe toate ţărmurile, înfruntă toate climele şi se joacă de toate pregătirile. Paza sau nepaza, răceala sau căldura, dieta sau năvala n-o cheamă, dar nici o alungă. Vine, se duce cu pricină şi fără pricină, se întoarce neaşteptat, zboară sau cloceşte... când îşi alege prada... când o iade-a valma.

Moldova a văzut holera de două ori şi n-o mai uită... ea, care a uitat ciuma, ea a avut-o veacuri... căci holera este legată cu cronicile timpului nou.

Iar începe a se vorbi de grozavul rău prin preajma noastră; holera a bătut ţara leahului, Galiţia, se presupune pe une locuri în ţara neamţului. Teama a fost mare mai deunăzi şi mult se lungise; holera a slujit de vorbă prin salonurile Ieşului. La acest prilej am auzit multă aducere-aminte a amânduror holere din Moldova. Din două sute de oameni, boieri şi feciori de boieri, nici unul nu s-a găsit să nu fie voinicul unui episod, însă eu, care am avut nenorocirea de a rămânea singur viu din patruzeci persoane ce locuiau într-o casă, să spun drept că nu cred episoadelor nouă de la 1848. Dar frica trezită în voinicii noştri cetăţeni mi-a adus aminte de o baladă şi de un om... cinstit...

La întâmplări mari se arată fizionomia popoarelor şi se poate măsura puterea sufletească a omenirii. Atuncea se dezveleşte dacă un popor îi dobitoc sau om. Aşadară, pe când treptele ridicate ale societăţii fug, se vaietă, se înflănelesc, pe când doctorii lipsesc şi spitalurile se închid, fizionomia obştii rămâne tot serioasă şi neschimbată... ca fatalitatea... zeul cel mare al strămoşilor noştri...Dogma zisă a Orientului, nu ştiu de ce, este religia popoarelor..."De este să fie, tot a fi..." şi cu vorba aceasta românul horăieşte liniştit, măcar să piară lumea...

Însă în toată această stoică linişte, inima se moaie. Relaţiile zilnice se prefac mai iubitoare, mai duioase. Cât de mare este nebăgarea în seamă externă a năravurilor, la întâmplări care covârşesc închipuirea omenească şi o ţintuiesc într-o nemărginită neputinţă, un ce nespus şi neputincios a spune aruncă o măreaţă şi jalnică apropiere. Doi prieteni întâlnindu-se se strâng mai tare de mână, şi de intră în vro crâciumă nu numai închină paharele cu seriosul cunosut al românilor, dară fac o adevărată libaţie morţii: "Să ne întâlnim pe ceea lume, măi frate".

Balada care ne dovedeşte aceste două feţe grave şi simţite ale medaliei numită românul, ca toate baladele populare, începe cu expunerea cea măreaţă în două linii a cugetului, de care numai zicătorii satelor şi Homerii ştiu taina... "Sus pe malul Oltului, La casele Vâlcului, Vâlcu bea şi veseleşte, De holeră nici gândeşte."

Vâlcu "bea şi veseleşte", Vâlcu, românul care nu-şi schimbă nici faţa, nici obiceiurile în fiinţa primejdiei ce ameninţa curtea şi bordeiul, se găteşte de dus în câmpie la agonisit pentru copii după mustrarea maicii sale bătrâne care-i zice: "— Tu bei şi te veseleşti Şi de holeră nu gândeşti."

Dar balada urmează: "Iată holera că sosea..."

La expresia aceasta nu-ţi aduci aminte cum ne închipuiam în frageda noastră copilărie fiinţa ciumei?... o femeie mititică la stat, îmbrăcată de sus până în picioare într-o pânză albă feştelită, înfăşurată până sub gâtiţă într-o cârpă iarăşi albă, încât nici obrazul, nici ochii, nici gura nu se vedea, o închipuire poporală, ca să tălmăcească că boalele sunt oarbe şi seceră tot, bunul şi răul, câteodată mai mult pe bunul, bătrânul şi tinereţea, şi pe cel nevoiaş, şi cel care nu cere altă de la Dumnezeu decât viaţă îndelungată. De multe ori am visat chipul ciumei şi pe ţiganca cea naltă-naltă ca copacii, care se primblă prin poiene cu desaga de-a umere de-amiază şi se uită în ţarină peste garduri...

Holera sosi... Aicea începe duelul între epidemie şi puterea sufletească. Aici obrazul cel de bronz al românului se topeşte şi rămâne omul cu simţirile lui... Orbul sau cerşetorul care a cântat întâi cântecul Holerei, prin o tranziţie minunată, se ridică de la metamorfoza ovidică şi mărimea epică a micului poem la ceea ce inima unui om are mai simţit şi mai dureros. Românul cel nepăsător, românul care, deşi se veseleşte când lumea se sfarmă, Vâlcu întreabă cu şaga cea vicleană care o cunoaştem toţi: — "He, Holeră, ce cauţi pe la noi?" — "Am venit — răspunde baba încârpuită — am venit să-ţi iau copilele." Vâlcu ştia că poate să moară şi nu-i păsa: "Dar de copile nu gândea..."

Românul piere, omul şi părintele se iveşte, balada nu se încurcă în analiză, trece repede la ţelul ei, căci ştie marele poet că omul se mişcă întâi la întâmplări, şi apoi vin reflecţiile. Gândul, adică reflecţia, nu este în obiceiurile românului, balada ne-a spus-o din capul locului. Vâlcu intră în tocmală cu Holera... o trăsătură foarte repede, dară foarte caracteristică a neamului nostru. Vâlcu plângeşi intră în tocmală... vrea să deie ruşfert răului... şi ce ruşfert... ruşfert părintesc.

"Lasă copilele,:Că mi-s dragi ca soarele,:Şi-mi ia zilele."

Părintele şi românul au vorbit, căci la român, după copil, ce este în rândul dragostei decât natura, câmpul, codrul şi soarele!...

Holera cea puternică nu se îndură de lacrimile românului... Vâlcu, omul care a gândit că nimic nu este mai scump decât bucuriile sufletului, de la ruşfertul moral pică la ruşfertul cunoscut... el vrea să deie carul... boii... oile... tot... numai să scape copilele... care-i sunt dragi ca soarele...

Dialogul cu Holera se mântuie în repetiţia acestei comparaţii, şi un rând mai jos, după ce ne arată Holera făcând semne cu mâna la portiţă unei copiliţe bălăioare, balada adaugă fără altă zicere: că "sus pe malul Oltului" a rămas pustie: "casa Vâlcului"!...

Aţi văzut canavaua baladei, să vorbim şi de omul cinstit, aista-i un episod... dară adevărat.

Pe la anul 1838 sau 1839 mă întâmplasem într-o după-masă la polcovnicul M., unde o numeroasă adunare de militari şi particulari se îndeletnicea a bea ciubuce pe nişte lungi divanuri în odaia cea mare, care pe atuncea încă nu se chema, peste tot locul, salon. Fumul întuneca odaia şi vorba felurită se curmezeşea. În mijlocul vuietului, uşa se deschise şi dl Maior B... intră. Un ura îl primi şi vorbele îşi luară iar cursul lor. Iaşul la 1839, ca şi astăzi, nu se deosebea prin vreun entuziasm straşnic pentru nici o individualitate sau vro pricină. Primirea dlui B. mă mira... şi este de mirare, căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană societăţii Iaşului. Nici înrâurire... nici bogăţie... nici linguşire... nici tinereţe, nici scandaluri politice sau amoreză; cronica Iaşului, aşa de bogată pe acea vreme, nu-l ştia. Nesimţitor nu era maiorul, căci îşi întorcea capul când întâlnea o femeie bătrână sau slută, iar cu cele frumoase vorbea multă vreme şi altele... Ce era dară domnul B., să insufle o aşa dragoste... Era pentru mulţi un original şi pentru toţi... lucru rar... un om cinstit!... Domnul B. era de mijloc la făptură, dară aşa de ţigărit şi de slab, că se vedea printr-însul, şi se părea un uriaş; o pereche de pantaloni largi peste toată măsura lui putea ascunde fusele ce-i slujeau de piciore. Când se primbla, mâinile mergeau într-o parte, picioarele în alta, iar capul se legăna în toate părţile; întâlnindu-l pe uliţă dând peste trăsuri, încurcându-se în pavelele şi butucii cu care era podit Iaşul, se părea o stahie... Capul era dezbrăcat de păr şi numai în vârf viţe surii şi strălucitoare se clătinau, fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfârşită cu o pereche de sprâncene tufoase ca secara de la Sfînta Elena, se lega cu un nas coroietic. Ochii mititei şi scânteietori şi mustaţa sa neagră ca pana corbului şi dreaptă ca părul ariciului zburlit, doi favoriţi puternici cuprinzând ovalul obrazului, arat de vine albastre, făceau din dl B. o fizionomie neuitată. Pe lângă acestea era plin de distracţii, moale în mişcări, glasul întunecat şi slab, şi îşi mânca nesfârşit mustăţile. Sufleteşte dl B. era bun, de treabă, harnic şi cinstit, de plesneai de ciudă.

Mi se pare că îl văd încă. Cum şedeam trântiţi pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ţinea în picioare în apropierea unei mese, pe care îşi sprijinea o mână lungă şi dispoiată, pufăind nemţeşte dintr-un ciubuc. La şegile noastre de taifetul său tutungeresc, întrolocate de reflecţii filozofice asupra fumului şi a măririlor, căci erau tineri toţi pe atuncea, maiorul zicea cu zâmbetul lui: "Totu-i fum în lume, fum pentru fum, mai bine îmi place a trage cătinel şi multă vreme din pipa asta, decât iute şi să se scurgă repede. Cei care se suie vârtos pe o roată se scoboară aşijderea." O rază de soare se juca pe fizionomia maiorului şi se asemăna, aş zice dacă le-aţi cunoaşte, cu zugrăvelile lui Rembrandt, iar fiindcă mulţi nu cunosc acele zugrăveli, el se aseamănă cu un chip din altă lume. Fiecare din noi făcea monografia tutunului, spunea ziua,ceasul şi prilejul când începuse a deprinde puturosul nărav.

— Eu — zicea maiorul — nici gustul, nici pilda, nici îndemnul vreunei femei nu m-au adus la aceasta... căci sunt femei care s-ar socoti necinstite să iubească un om care nu juca biliard şi cărţi şi nu trăgea tutun... Dar nevoia holerei m-a silit. Chemat de slujba mea de a vedea şi a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, aridica străjile ce picau, a îngropa fără deosebire soldaţii şi civilii,rugasem pe doctorul ştabului să-mi deie vreun leac, socotind şi eu că ar putea fi vreun leac. Aşa-i omul!... când zidirea lumii se sfarmă,omul cel mai tare seamănă (a) copil, necredinciosul aleargă la doctori, pe care înainte şi în urma primejdiei îi chemăm şarlatani. Câtu-i viaţa înflorită, o cheltuim nebuneşte; când moartea bate la uşă, stăruind la leacul hotărât ca un creditor îndărătnic, ne rugăm să mai aştepte o minută. Doctorul îmi dădu râzând un şipuşor şi-mi prescri să beau tutun: "Holera — zice el — e boala văzduhului,fumul îl curăţă; fumă şi nu te teme... căci dacă e pe moarte, apoi holera nimereşte şi în curţile aerisite şi curate şi te uită şi lângă un bolnav; în mâna lui Dumnezeu e taina şi leacul..." Întărit asemenea de facultate mă dădui îndatoririlor mele, fără a mai gândi la primejdie. Pipa în dinţi, în buzunări leacuri şi flanele, doctoream şi încurajam soldaţii, care de multe ori mureau în braţele mele. Într-o zi însă am crezut că rândul meu sosi...

Un soldat adusese holeră în Iaşi, într-o clipală moartea îşi întinse aripile asupra marelui oraş. De multe ori slobozind unui soldat foaia la spital, se ducea la groapă. La început ocârmuirea, spre liniştea poporului, ascundea răul, dară răul îndoindu-se, însutindu-se în puţine zile, spaima apucă orăşenii; începură oamenii a fugi ca în bejăniile tătărăşti, cei care rămâneau se înarmau şi se străjuiau prin casele lor. Norodul rămase singur. Miliţia, încă tânără,fu scoasă la Holboca; şi ca să nu rămâie târgul fără pază, se rânduise din cincisprezece în cincisprezece zile câte o roată de grenadiri.

Dar roata cea întâi rânduită, surpată de boală, nu întârzie a-şi cere schimbători... Generalul M. se făcu Dunăre... "De ce — striga ofiţerul cu raportul — de ce ai îmbrăcat uniforma... nu ştii că datoria către patrie se arată nu numai pe câmpul bătăliei, dară orişiunde se cere jertfa vieţii?... Soldaţi de-o zi, trebuie să vă botezaţi uniforma în orice primejdie." Iar ochii generalului fugeau când pe raport, când pe uliţă... Uliţele erau ceva de speriat, Iaşul, cu cinci zile mai înainte strălucitor de trăsuri, livrele, toalete, uniforme aurite, Iaşul în care se plimba serile pe toate uliţele cu ghitara şi muzicile regimenturilor, cu râs, cu şagă şi amoruri, acum se zbuciuma în ceasurile cele de pe urmă. Se auzea numai un vuiet înăduşit, pe care glasul clopotelor de moarte (îl) covârşea înfiorător. În toate părţile se întindeau bolnavii cerând ajutor, mame despletite strângând copiii lor morţi, scene de deznădăjduire, chicote drăceşti prin cârciume şi birturi, mulţi arşi de sete să târâiau pe la fântâni, se culcau în glod,mulţi mureau, câţiva se duceau sănătoşi. Înfricoşat lucru e boala prin oraşe! Pe toate uliţele, care pline de trupuri, cu picioarele,mâinile şi capetele în toate părţile bălăbănind după umbletul nepotrivit. În zilele liniştite, auzirea morţii de-abia îţi lasă o impresie tristă, dară să vezi cum duce la groapă sute de mii, să vezi oameni tăvălindu-se în glod, să simţi că pier familii întregi, şi uitându-te împrejuru-ţi să nu mai întâlneşti un prieten măcar sau o cunoştinţă,este peste închipuire de a spune şi, ce e mai de jale, poate că astăzi nici nu ne mai aducem aminte de aceste jertfe.

La cea vreme venise şi rândul meu, deşi răul contenise. Eram leitenant; într-o zi, ducându-mă în târgul de jos la o spiţerie,întâlnisem un subofiţer, care se sculase de pe boală; era slab, ostenit,cu faţa galbenă şi mai mult mort. Împotriva descripţiei doctorului,şi în primejdie de a-l întoarce boala, subofiţerul se târâise până la spiţerie, unde avea un prieten. "Cum — îi zisei văzându-l -îndrăzneşti să ieşi?... Chirurgul te-a oprit." — "Dar!" — "Bine, nu te temi?" — "Pe viaţa mea, domnule leitenant, aşa mi-e de scârbă să trăiesc singur, că mai bine moartea. Nu mai pot."

Aşa de slab, aşa de mâncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. Îl suii în trăsură lângă mine, ţinându-l strâns de mână, căci cel mai mic hop îl doboră, de-abia pornisem şi văzui pe tânărul unterofiţer gălbenind ca ceara şi învârtindu-şi ochii. — "Ce ai?" strigai. — "Nimic — răspunse un glas murind — o ameţeală..."

Dară nu sfârşi, că capul îi juca în dreapta şi în stânga şi apoi pică pe piept, şi în sfârşit trupul, ca un sac nesprijinit, se lăsă pe perinile de dinainte; fără a mai gândi mai departe, cu mâinile mele îi făceam un brâu şi strigai vezetiului să fugă la polcovnicul L...,care şedea în apropiere.

În minutul acela o frică nespusă mă luă în spate. Un ce rece îmi trecu prin vine şi o tremură mă cuprinse, dar, domnilor, o frică grozavă, sângele se oprise în mine şi simţeam cârcei în picioare,muream...

Maiorul se opri în spunerea lui, sau pentru a se mai răsufla, sau pentru a depărta vreo impresie puţin veselă, căci îşi trecu de vro trei ori degetele lui ascuţite, prin rarele viţe, tuşi până din fundul pieptului.

— Vedeţi — urmă maiorul râzând de un râs care numai maiorul îl avea — vedeţi gălbiciunea mea... nu-i nimica pe lângă gălbiciunea ce aveam după spusa celor ce mă cotorăsiră de subofiţerul meu...Întors acasă mă apucam la frecat şi la învelit cu toate flanelele ce puteam găsi, dară ideea că aveam holeră mă urmări şi după ce trecu holera... începui a fi fricos; numai gândeam la bietul subofiţer,şi mi se încreţea carnea pe mine.

Unterofiţerul se însănătoşi de al doile şi în curând cu o mare bucurie mă dusei la Holboca.

— Într-o zi după-masă — adăugă maiorul — fusesem trimis în târg cu un raport către generalul M. Nu sunt în stare, domnilor, să vă descriu tăcerea şi mâhniciunea ce înfăţişa Iaşul. De-abia de la margine până la cvartirul generalului întâlneam când şi când câte un chip de om. Era ceva în aer şi pe uliţe din pustietăţile de care vorbesc scripturile; în locul mulţimii de trăsuri, neguţitori, de miimile de jidovi, domnea tăcerea grozavă a unui oraş de şaptezecimii de oameni, ce se rumpe numai de cârâiturile cioarelor, de urletul turmelor de câini sălbătăciţi şi de călcătura calului meu.

Vă scutesc, domnilor, de reflecţiile mele... dară mare jale este pe vremi nenorocite, când un târg sau o ţară se topeşte într-o clipală. Vă doresc să nu ajungeţi asemenea zile... atuncea se cunoaşte câte de scumpă o vorbă, ce este o strânsură de mână şi câtă puţină deosebire este în oameni mari şi mici... "Nenorocirea ne reboteză iarăşi pe toţi fraţi..."

Naraţia maiorului ne cam întristă şi conversaţia rămase mai liniştită.