string(7) "library" string(8) "document"
1385
1832
1504
1475
82
1639
80
1574
1410
1711
1466
940
1307

Cine sunt albanesiĭ?

1 2

În acelaşi interval de timp, înainte de împĕratul Aurelian, sub Marc-Aureliŭ, Dione Cassiŭ dice că Germanii Astingĭ aŭ năvălit şi aŭ isbu-tit a cuprinde ţéra Costobocilor (71, 12, 1: «την των Κοστουβώκων χώραν «τοίς δπλοις κτησόμενοι, νικήσαντες δε εκείνους και την Δακίαν ουδέν ήττον έλίπουν.») În acest mod, Roma trebuià să facă una din douĕ: saŭ să lase pe toţĭ Costobociĭ a se aşezà în Dacia Traiană peste provinciali, orĭ să-ĭ mute peste Dunăre. Eĭ aŭ fost dară duşĭ în Mesia, şi împinşĭ apoĭ până în Epir, unde însă nicĭ acolo eĭ n'aŭ încetat de a se burzului mereu. In adevĕr, contimporanul Pausanias, după anul 150 din era nóştră, se plânge că Costobociĭ aŭ năvălit hoţesce departe în Ellada: « δε Κοστοβώκων των ληστικών το κατ'εμέ την Ελλάδα έπιδραμον άφίκετο καΐ επί τήν Έλάτειαν » Iată dară puternicul trib dacic al Costobocilor la cós-tele Greciei, lângă Fokida, tocmaĭ acolo unde locuesce astădzĭ ramura cea toscă a némuluĭ albanes. Însuşĭ numele actuial al acestor Albanesĭ Tosco nu este decât o simplă metatesă din Costo, asemenea metatese fiind obicinuite la Albanesĭ, de ex. ιχνάρε=χιλνάρε, φελτόνjε=λεφτόνjε, etc, după cum observă Camarda: «Le metatesi, sia di consonanţi, sia di vocali, o di sillabe intiere, sono tra le affezioni, che molto spesso si manifestano nei vocaboli albanici.»

A doua mare migraţiune a Dacilor, spre acelaşi punct teritorial cu Costobociĭ saŭ ce-và maĭ sus, dar în orĭ-ce cas în vecinătate, aŭ fost Daciĭ Carpĭ saŭ Carpianĭ saŭ Carpodacĭ, «Καρποι, Καρπιανοι, Καρποδακαι», după cum îí numesc autorii grecĭ. Despre Carpĭ, ca şi despre Costo-bocĭ, textul contimporan e fórte limpede. Aurelius Victor vorbesce despre împĕratul Diocleţian: «caesi Marcomanni, Carporumque natio translata omnis in nostrum solum, cujus fere pars jam tum ab Aureliano erat.» Prin urmare, întréga naţiune a Carpilor, «natio omnis», a fost mutată peste Dunăre de cătră Diocleţian, după ce în parte o mutase dejà Aurelian.

Şi fiind vorba de împĕratul Aurelian, aci este locul de a pricepe faimosul pasagiŭ din Flavius Vopiscus, citat într'una şi neînţeles până acuma: «Quum vastatum Illyricum ac Moesiam deperditam videret, provinciam trans Danubium Daciam a Trajano constitutam sublato exercitu et provincialibus reliquit, desperans eam posse retineri: ab-ductosque ex ea populos, in Moesiam collocavit, appellavitque suam Daciam...» Despre acest text, Nisard dice cu drept cuvînt: «tout ce passage est un peu obscur dans notre auteur.» Ba s'ar puté dzice chiar: «trés obscur» în tóte ediţiunile obicĭnuite, carĭ reproduc orbesce pe aceea a luí Puttmann din 1774. Pasagiul însă e fórte clar în ediţiunea cea veche, pe care eŭ o găsesc la Wolfgang Lazius, Reipublicae Romanae commentariorum libri duodecim, Francofurti 1598, p.34: «Quum vastatum Illyricum ac Moesiam deperditam videret, provinciam trans Danubium Daciam, a Traiano constitutam, sublato exercitu, provincialibus reliquit, desperans eam posse retineri. Abductosque ex ea populos, in Moesiam collocavit, appellavitque suam Daciam.» În ediţiunea din Lazius fiind introdusă o punctuaţiune corectă, şi maĭ ales desfiinţându-se absurdul et între «exercitu» şi între «provincialibus», sensul devine cât se póte de lămurit, şi anume: socotind că oştirea nu maĭ e în stare să maĭ apere Provincia Traiană, unde provincialii, adecă colonii Romani şi Daciĭ ceĭ romanisaţĭ, eraŭ expuşĭ nu numaĭ la năvăliri din afară, dar şi la popórele dacice cele nesupuse, Aurelian a retras de acolo oştirea şi a scos din Dacia pe Daciĭ ceĭ periculoşi pentru Provincie, cu atât maĭ mult că Iliria şi Mesia aveaŭ trebuinţă de locuitori, fiind pustiite. Cuvintele: «provincialibus reliquit Daciam», faţă cu «populos abduxit ex Dacia» lămuresc cu perfecţiune totul. Între Daciĭ ceĭ mutaţi în pasagiul din Vopiscus, figuréză şi acea «parte din Carpĭ», «pars nationis Carporum», în pasagiul din Aurelius Victor tocmai despre Aurelian. Unul completéză pe cel-lalt.

Dintre Daci, Carpiĭ aŭ fost tot-deauna duşmanii ceĭ maĭ neîmpăcaţĭ aĭ Romeĭ, «qui saepe Romanis infesti sunt», după cum dzice Iornandes.

E remarcabilă inscripţiunea de la Alba-Iulia din Transilvania, unde un Roman, Gaius Valerius Serapides, mulţumesce deilor că a scăpat téfĕr din mâna Carpilor: «a Carpis liberatus». Tocmaĭ din causa extremeĭ energiĭ a Carpilor, «Carporuni naţio omnis» din Aurelius Victor nu se póte luà într'un sens literal, ci trebue să înţelegem că cel maĭ mulţi aŭ fost scoşĭ din Dacia, nu toţĭ însă. Un numĕr óre-care aŭ rămas în adăpostul cel inaccesibil al munţilor, şi aŭ maĭ reapărut la Zos-simus (IV, 34), în epoca Hunilor în alianţă cu alţĭ barbari; dar toiul Carpilor aŭ trecut odată Dunărea şi nu s'aŭ maĭ întors, păşind spre Illiria pe urmele fraţilor lor Costobocĭ, lângă carĭ eĭ aŭ format ramura cea nordică a Albanesilor: Gheghĭ.

Numele Carp însemnă la Albanesĭ «vultur», cuvînt rĕmas până astădzĭ sub forma aprópe intactă: karbă «aigle, Adler» în cântece poporane la Culuriotis. Acest nume de «vulturi» saŭ «aquile», pasere răpitóre, erà fórte potrivit pentru un trib muntos, cel maĭ crud şi cel maĭ neînfrî-nat dintre Dacĭ. Este de observat că şi la Albanesiĭ actuali, la Ghe-ghiĭ în specie, numele lor cel obicĭnuit Şkĭipetar vine din şkĭipă «vultur». Şkipetar e pur şi simplu un sinonim cu «Carp»: «die Skipetaren als das Adlervolk erscheinen», dice albanistul Stier.

Este important de a constatà, că Gheghiĭ, posteritatea Carpilor, nu pórtă eĭ-înşişĭ numele de Ghegă, pe care i-1 daŭ Toskiĭ cu un fel de dispreţ, după cum ne-o spune Hahn: «diese Benennung wird eigen-tlich nur von dem Sŭdalbanesen gebraucht, der Gege halt sie fuer unehrenhaft und nennt sicii selbst Skipetar.» Numele dară cel vechiŭ al Gheghilor este numai «vultur», fie Carp, fie Schipetar, douĕ forme pentru unul şi acelaşĭ sens. Termenul karp «aigle» devenind rar în graiŭ, Gheghiî n'aŭ făcut alt-ce-và decât a-l înlocui prin sinonimul cel rĕspândit: şĭcĭipă «aigle», fondul rĕmânênd identic.

Dintâiŭ Costobociĭ, apoĭ Carpiĭ, douĕ dialecte deosebite dejà în epoca dacică, s'aŭ stabilit în Illiria, înfiinţând acolo noua naţiune a Albanesilor în ambele lor ramurĭ: Toscĭ şi Gheghĭ, dejà înainte de anul 300. Un al treilea trib dacic plecase din Dacia cam tot pe timpul împĕratuluĭ Aurelian. dar a zăbovit maĭ multă vreme pe ţĕrmul sudic al Dunării, şi în urmă a maĭ poposit în Rodop. Aceştia aŭ fost aşà numiţii Bessĭ, carĭ eraŭ Dacĭ curaţĭ; nu trebue confundaţi prin urmare cu Bessiĭ ceĭ anteriori, descrişi la Erodot: Tracĭ şi aceia, dar nu Dacĭ. în epoca luĭ Cesar, Daciĭ constituiaŭ un puternic imperiŭ în regiunea Carpaţilor, decĭ eraŭ şi Daciĭ Bessĭ între dînşiĭ, pe când tot atŭncia — la contimporanul Strabone (VII, 12) — Tracii Bessĭ locuiau departe de Dunăre în Balcani, unde geograful lămuresce fórte precis hotarele lor.

D-l Tomaschek comite o eróre capitală de a nu-ĭ deosebi pe Dacii Bessĭ de Tracii Bessĭ; mai bine dzicênd, eminentul profesor de la Viena comite aci una din erorile cele capitale, carĭ sunt cam multe în studiile sale succesive despre Bessĭ. Constat dar din capul locului, că noi în casul de faţă avem a face numaĭ cu Dacii Bessĭ, pe carĭ Ptolemeŭ îi pune nu aiurea decât în CarpaţI: «Bíîcjcjoi napà tóv Kaproxirjv opoc», pe carĭ decĭ Traian îĭ găsise printre Dacĭ, şi pe carĭ tot printre Daci noĭ îĭ vedem figurând în epoca răsboiuluĭ marcomannic la Capitolinus, după cum o mărturisesce în trécĕt însuşĭ d-l Tomaschek.

Numele acestor Bessĭ din Dacia amintesce immediat vorba albanesă bessă, care însemnéză «credinţă» şi care circulă necontenit în gura Albanesilor ca cel maĭ familiar iurămînt al lor. Rĕposatul Ioan Neniţescu, în călĕtoria sa prin Turcia (p. 478) ne spune: «Călĕtorul străin, când umblă prin părţile Albaniei de Nord, îşĭ iea de conducĕtor un Albanes, care, după ce ĭ-a dat cuvîntul sĕŭ: bessa—bess, este dator să móră apĕrându-l.» Ca dacică, vorba bessă cu acelaşi sens de credinţă, cu acelaşi us de jurămînt, s'a păstrat la Românĭ ca un provincialism poporan. In preţiosul dicţionar român-bănăţén, scris lângă Lugoş saŭ Caransebeş pe la 1670, figuréză cuvîntul abesh fără explicaţiune. Cercetând, am putut verifica că până astădĭ el se aude forte des în partea rĕsăriténă a Banatului. Bănăţénul Sofronie Liuba din Maidan îmi scrie: «Abeş se întrebuinţéză în vorbire ca adverb afirmativ. De ex.: abeş că-ĭ dic omenii prost, că nu-ĭ dzic în zădar. De asemenea, unul vorbind ce-và, cel-lalt afirmă vorba, dicĕnd: abeş!» Prin urmare, abeş însemnéză: pre lege, pe cinste, pe credinţă, «ma foi, en vérité», adecă întocmai adverbul afirmativ albanes : bessa-bess! bessă păr bessă! Printr'o scăpare din vedere, eŭ am spus în Etymologicum magnum că bessă se conservă la Albanesĭ numaĭ în dialectul toskic. Nu e aşà. Cuvîntul e de o potrivă răspândit în dialectul gheghic, fiind comun tuturor Albanesilor. Românii adăugĕnd preposiţiunea a (=lat. ad), bănăţénul abeş va să dică literal: «ad fidem», pe când albanesul păr bess = «per fidem».

După trecerea peste Dunăre, Bessiĭ nu se grăbiră de a se depărtà. Un interval óre-care eĭ rĕmaseră aprópe de marele fluviŭ. Iornande, în secolul VI, scià dintr'o fântână anterióră că numele Dunării se póte explica prin limba Bessilor: «Danuvius qui lingua Bessorum Hister vocatur» (XXXVII, 12). Acéstă glossă este de o importanţă extremă. Nu Bessiĭ aŭ numit Ister, care există din timpuri ante-istorice de prin epoca Argonauţilor; dar Iornande ne spune că în graiul Bessilor se află cuvîntul Ister cu un sens aplicabil la acest rîŭ. în adevĕr, albanesce i-sterhă este un adjectiv articulat, care însemnéză «fórte negru» «tiefschwarz», «adânc» în privinţa apeĭ, după cum şi la Eleni o apă adâncă se dicea «négră» : «μέλαν ΰδωρ». In I-ster la Bessĭ vedem dar nu numaĭ adjectivul albanes ster, dar până şi articolul prepositiv adjectival i al Albanesilor de astădzĭ: I-ster = cel adânc. Pasagiul din Iornande aruncă o vie lumină asupra identităţii linguistice între aceĭ Bessĭ şi Albanesĭ. In loc de albanesul ister, d-1 Tomaschek alergà cu glossa bessică la Ossetiniĭ ceĭ din Caucas!

Tot Iornande vorbesce despre împăratul Leon Tracul din jumătatea secolului V: «Leo, Bessica ortus progenie», adecă «erà Bess de ném». D. Tomaschek maĭ adaugă că şi bizantinul Malala îl numesce pe împăratul Leon tot Bess: «o Βησσος». Α uitat însă în acéstă privinţă fântâna cea maĭ însemnată, anume pe Candidus Isauricus, istoric contimporan cu însuşi împăratul Leon, despre care ne spune că erà Dac din Illiria: «δς fjν εκ Δακίας της εν 'Iλλυρίοίς», nu din Balcani, nicĭ din Rodop. Acest Bess din Illiria erà decĭ Albanes, ca şi Costobociĭ şi Carpodaciĭ. Bessiĭ nu maĭ eraŭ atuncĭ lângă Dunăre, ci în direcţiunea Măriĭ Adriatice.

Tot ce ne póte interesà din cercetările d-luĭ Tomaschek despre Bessĭ este numaĭ dóră culegerea datelor relative la creştinarea acestui po-por, de unde le-a reprodus apoĭ iesuitul belgian Van den Gheyn. Ambii însă se feresc mereŭ de a pune punctul pe i, că aceştĭ Bessĭ eraŭ Daci veniţĭ anume din Dacia luĭ Traian.

Pe timpul luĭ Herodot, Daciĭ şi Daco-Bessiĭ nu puteaŭ locuĭ în Carpaţĭ, de óre-ce. locuià acolo un ném eterogen al Agatirşilor. Eĭ se aflau încă la Sud de Dunăre; dar sub ce fel de nume óre printre cele-lalte popóre tracice? Dacă vom admite că în acel period din istoria lor eĭ eraŭ «ΔΓοι, θράκες τοϋ Διάκου γένους» la Thucydide (VII, 27), care îĭ distinge printre Tracĭ ca «Δϊάι μαχαφοφόροι» (II, 96), adecă «purtători de săbiĭ», o armă atât de caracteristică a Dacilor pe Columna Traiană, în acéstă ipotesă vom admite de asemenea pe Daco-Bessĭ sub numele de Diobessi (=Dio-Bessí) la Pliniŭ, unde nicĭ acolo eĭ nu se confundă cu Bessiĭ ceĭ propriŭ dişĭ. Orĭ-cum ar fi, teoria cea pan-bessică a d-luĭ Tomaschek se distruge printr'o linie de demarcaţiune forte rigurósă între Traco-Bessĭ şi între Daco-Bessĭ, aceştĭ din urmă strîns legaţĭ cu Costobociĭ şi cu Carpiĭ ca străbuni aĭ Arnăuţilor.

Aceştĭ Arnăuţĭ, forte vitejĭ ca tot-deauna, se maĭ menţionéză sub numele de Bessĭ nu odată, fie ca ostaşĭ isolaţĭ, fie ca cete numeróse, în scriitorii bizantini până la jumătatea secolului VI, ca o naţionalitate cu totul deosebită de cele-lalte naţionalităţi de pe Peninsula balcanică, şi chiar ca o naţionalitate separată de ceĭ-lalţĭ Tracĭ, anume la Theophanes: «στρατί» Γότθ-ων τε και Βεσσων και έτερων Θρακών έθνων.» La anul 539, numele de Bessĭ dispare, şi peste cincĭ secole, la 1079, apare în istoria bizantină numele de Arnăuţĭ: Άρβανΐται.

Iată dar întréga genesă a Albanesilor: treĭ popóre dacice — Costo-bocĭ, Carpĭ şi Bessĭ, pribegiţi din Carpaţĭ în epoca împăratului Au-relian, după ce maĭ întâiŭ, în curs de 150 de anĭ, eĭ conlucraseră dejà aicĭ în Dacia Traiană la formarea naţionalităţii române. De la anul 300 până la marele Scanderbeg, eroul naţional al Arnă-uţilor, trecuseră aprópe 1200 de anĭ. Într'o asemenea duzină de secole, stând nestrămutaţi pe acelaşi loc în Illiria, nu e de mirare că posteritatea Dacilor aŭ ajuns a se crede autoctonĭ pe ţĕrmiĭ Adriatice, ast fel că Scanderbeg scrià cătră un principe italian: «Tu nu cunoscĭ pe Albanesiĭ meĭ! noĭ ne tragem din aceĭ Macedonĭ, carĭ cu Alexandru al nostru biruiseră India.» Astădĭ istoria desminte macedonismul Ar-năuţilor, dar le recunósce totuşĭ o viţă nu maĭ puţin ilustră. Un noŭ Scanderbeg le-ar puté dzice: «noĭ suntem némul luĭ Decebal, care făcuse tributar imperiul roman şi speriase pe însuşĭ Traian !»

Mĕ opresc acĭ. Voiŭ reveni în studiul meu ulterior: «Cine sunt Serbii şi Bulgarii?» maĭ cu samă însă în conferinţa: «Românii din Pannonia», unde vom analisà noul text confirmativ al Bizantinului Kekaumenos.

Albanesiĭ dară nu sunt rude cu noĭ, Românii, ci ne sunt chiar fraţĭ bunĭ, fraţĭ din acelaşi sânge dacic. Albanesiĭ sunt pentru noĭ ceea-ce sunt Celţiĭ pentru Francesĭ.

Terminând, voiŭ trage douĕ conclusiunĭ de actualitate:

1°. Orĭ-care filolog român, fie cât de serios, fie cât de metodic, va rătăci cu desăvîrşire, maĭ ales în privinţa gramaticei, dacă nu va studia maĭ întâiŭ limba albanesă în tóte dialectele sale, precum şi folklorul albanes;

2°. Naţiunea română e datore a susţine frăţesce pe Albanesĭ, după cum susţine pe Macedo-românĭ, carĭ şi eĭ, Macedo-româniĭ şi Albanesiĭ, s'aŭ iubit tot-deauna uniĭ pe alţiĭ şi ar puté la olaltă fórte bine, «Daci redivivi», să formeze într'o di un frumos regat neo-dacic de 3—4 milióne, alăturea cu actualul regat neo-ellenic.

Proverb albanes: ghĭaku ŭĭă s'bănetă = românesce din punct în punct: sângele apă nu se face.

1 2