În acest moment apărui eu, parcă trecând din întâmplare, fără însă a mă uita la actorii scenei.

– Domnule Ghiţă! zise cu tulburare Micuţa. Dumneata mă cunoşti şi, prin urmare, eşti dator a mă apăra.

– Până la moarte, domnişoară! Cine eşti, domnule? adausei, punând mâna pe umărul baronului şi măsurându-l cu mândrie de la cap până la picioare. Cine eşti? răspunde!

– Ia, sunt o mască, precum mă vezi, şi te poftesc, prietene, să-mi slăbeşti umărul, căci, zău, nu sunt prea răbdător!

– Mă jur că nu te voi lăsa să faci un pas - auzitu-m-ai? - mai-nainte de a-mi declara numele tău.

– Această declarare oare va avea ea urmări? Trebuie s-o ştiu pentru ca să nu-mi pierd vorba în vânt, domnul meu.

Baronul îmi întinse carta sa, şi eu, lăsându-i umărul, îi detei p-a mea.

– Mâini la opt ceasuri ne vom întâlni, domnule baron.

– Pentru plăcerea dumitale, domnule Tăciune..

Am rămas iarăşi faţă-n faţă cu Micuţa; dar, mulţumită politicii mele, împrejurările s-au schimbat cu desăvârşire. Acuma frumoasa mea privea în mine pe un cavaler din evul mediu, gata a jertfi zilele pentru o singură slabă mişcare a mânuţei sale.

"Cine ştie - gândea ea în sine - dacă-l voi mai vedea vreodată! cine poate ghici dacă mâine dimineaţă glonţul sau sabia adversarului nu-l vor întinde mort pe câmpul luptei: şi eu, numai eu sunt cauza..."

– Ghiţă! zise cu-nduioşare Micuţa, tu nu trebuie să te baţi, eu nu vreau, eu nu-ţi dau voie.

Precum vedeţi, într-o scurtă minută, din "domn" am devenit Ghiţă; din "dumneavoastră", tu.

– Ce auz, Marie? Nu mă-nşel oare? Tu ai vrea să trăiesc? tu mă iubeşti?

– Făgăduieşte-mi că nu te vei bate.

– E cu neputinţă! onorul mai presus de toate! fi-voi demn de dragostea ta dacă me-i vedea tremurând ş-ascunzându-mă dinaintea armei unui om, provocat de către mine însumi?

– Dar dacă el te va ucide?

– Voi pieri voios, ducând cu mine în mormânt credinţa că mor iubit de tine!

– O, Doamne!

– Această întâlnire, oh! poate să fie pentru noi cea de pe urmă, Marie; de aceea, am o rugăminte...

– Ce să fac! nu ştiu ce să zic!

– Dacă baronul mă va ucide, trimite la tatăl meu, a cărui adresă o vei găsi între hârtiile mele, acest inel cu marca familiei, care trece în neamul nostru de la părinţi la fii. În saltarul de sus al biroului vei afla zece mii de fiorini în bilete de bancă şi actul de danie pe numele tău...

Să nu gândiţi, domnilor, cum că, în adevăr, saltarele mele ar fi văzut vreodată măcar zece mii de parale; însă, în ajunul unei morţi care nu era să se-ntâmple, interesul meu cerea ca să dau o idee cât mai frumoasă despre starea mea financiară. În aşteptarea biletelor promise în nefiinţă, prezintai acum Micuţei inelul meu; ceea ce era încă o viclenie, căci de pe tăciunele marcei, iubita mea recunoştea, fără ca să i-o fi spus eu însumi, călcându-mi oarecum fireasca modestie, cine anume e dănuitorul celebrului nécessaire.

Micuţa plângea sub mască.

– Recondu-mă acum la mama; şi...

Aici glasu-i s-a rupt ca o coardă din care artistul voieşte a scoate nişte sonuri mai presus de puterea instrumentului.

– Şi? ai zis "şi", sufletul meu? n-ai sfârşit...

– Şi dacă moartea te va cruţa...

– Îţi voi jertfi rămăşiţa vieţii.

– Nu-ţi vei întoarce cuvântul?

– Nici în astă, nici în ceea lume!

După un jurământ atât de pompos, începurăm a căuta prin saloane pe rătăcita doamnă Pacht, pe care am găsit-o, în fine, întrigând pe un consilier de stat cu capul alb şi pleşuv ca al sfinţilor.

Aici ne-am mai strâns de mână ca nealtădată, şi mă depărtai, după ce auzisem cuvintele Micuţei către doamna Ana:

– Hai acasă! mă doare capul...

"Bravo! iată ce se cheamă a face treburi! Ulise în Odiseea n-a fost mai isteţ în născocirea şi gruparea stratagemelor!"

Astfel cugetam eu cu mândrie, căutând pe feciorul meu în toate unghiurile clubului, până ce-l zării, în fine, tocmai în salonul al treilea, strâmtorat într-un colţ de cătră amăgita Victoria, care, luându-l de pe costum drept mine, îi povestea ruseşte, franţuzeşte, leşeşte şi nemţeşte conversaţia sa cu Rosen, şi-n zadar cerea de la el povăţuiri mai departe, căci ascultătorul Ditrich, ţiind aminte porunca, nu răspundea nici prin cel mai mic cuvânt.

– Ah, iată şi dumneata, domnule Ghiţă! Fiindcă-mi cunoşti taina, spune-mi, pentru mila lui D[umne]zeu, ce s-a întâmplat oare cu prietenul dumitale? Închipuieşte-ţi că de două ceasuri întrebuinţez în deşert toată elocuinţa mea pentru a scoate din gura lui măcar un singur son.

– Aşa-i politica amicului meu, dragă măscuţă. El va vorbi la timpul oportun, iar pân atunci nu vei putea stoarce de la dânsul nimic, căci amicul meu e mare diplomat!

Şi plecându-mă la urechea lui Ditrich, care asculta cu uimire laudele ce-i dam şi cari el nu le înţelegea, îi zisei: