Revista nouă, an. VII, nr. 3, decembrie 1894.

Avez-vous entendu, quand la nuit est sans voiles
La vaste mer chanter sa chanson aux ètoiles?
Quelle musique, amis! Dieu parle en cette voix.
Sublime créateur de l’infini — son monde —
Dieu prête à l’océan cette basse-profonde
Et l’océan chante ses lois.
Bonsoir, amis! Ce Dieu, par qui le flot murmure,
Par qui tout prend naissance, et vit dans la nature
Qui fit ce qu’on ne peut ni comprendre ni voir,
Comme les flots des mers, comme les choeurs des anges,
Bénissez-le sans cesse et chantez ses louanges.
Au clair de lune, amis, bonsoir!

Iulia Hasdeu, Au bord de la mer

Aş vrea să smulg din mine un cântec, numai unul,
Un singur de pe urmă: copil întârziat
Ce nu se naşte încă, dar, totuşi, plin de viaţă,
Duioasa mumă-l simte sub inimă zvâcnind.

Un cântec, numai unul, acum la cărunteţe,
Ca Făt-Frumos din basmul cu "fost-au fost un moş".
E gârbovit bătrânul, dar fiul cât un munte
Miratei lumi va zice: dintr-însul m-am născut.

Un cântec, numai unul... Când soarele-asfinţeşte
P-un alt tărâm să treacă, eternul călător
Pământului îi toarnă lumini mai arzătoare
Şi pleacă, iar odihna s-aşterne pe pământ.

Un cântec, numai unul! Dar rima cea cochetă
Aleargă după tineri, şi eu s-o prind nu pot;
Iar când, răutăcioasa, s-apropie de mine,
Gândirea mi-o ciopleşte ieşind ceva mai mic.

A, rimă răsfăţată! Crezi tu că far’ de tine
Bătrânul nu-i în stare să-şi taie din granit
Un cântec ce nu piere, un imn ursit pe veacuri,
Păretele ciclopic durat făr’ de ciment?

O rimă, ce-i aceea? E haina de paradă
C-un cârd de decoraţii smălţat şi poleit,
Sub care toţi d-a rândul îţi par că-s dopotrivă,
Ş-adesea chiar piticul se leagănă măreţ.

Nu-i poezie rima. Homer şi-Anacreonte,
Virgiliu şi Horaţiu n-au stat a făuri
Pe "Tisa — plânsu-mi-s-a...", sonoare chiţibuşuri
Pe-o cârtiţă menite s-o schimbe-n elefant.

Artistic e terţetul poemelor danteşti,
Nu-i însă pentru Dante. Gigant cu zurgălăi!
Divina-i Comedie ar fi şi mai divină
De i-ar lipsi aceste broboade pământeşti.

Shakespeare, Shakespeare cel mare, Shakespeare cel fără seamăn,
Al cărui geniu soarbe tot neamul omenesc
Precum cristalul prismei îl vezi sorbind lumina,
Shakespeare, când cată rimă, vai! nu mai e Shakespeare.

Tu fugi de mine? Fie! îţi mulţumesc. Odată
Fugit-ai şi de Milton cel orb şi prigonit,
Ş-atunci, din neputinţă croindu-şi o putere,
A scris el fără rimă sublimul Paradis.

Da, tu-mi plăceai şi mie în vremile trecute.
Când te-acăţam la versuri, cum fetele din sat
Acaţă la cosiţe câte-un boboc de floare,
Măcar că fără benghiuri frumosu-i mai frumos.

Drăguţă-i garofiţa cu frageda-i catrinţă
Din roşu şi din galben, bucăţi de catifea;
Drăguţ e fluturaşul, garoafă zburătoare,
Catifelat şi dânsul, şi dânsul efemer;

Dar nu-i garoafă bradul, nici acvila nu-i flutur
Lor nu le trebui roşu şi galben şi pestriţ:
Prin singura-i mărime, se-nalţă cel ce-i mare;
Cel mic se-nzorzonează, căci e pipernicit...

Un cântec, numai unul şi cel mai de pe urmă,
Aş vrea să smulg din mine... Dar unde-i? Nu-l brodesc;
Acum îl simţ aice, şi-l simţ deja departe,
Şi-l simţ că-i pretutindeni, şi simţ că-l simţ mereu.

Eu nasc o cugetare, şi dânsa-şi ia avântul,
Nemic n-o mai opreşte în spaţiu sau în timp;
A mea-i şi parcă-i alta, căci este fără margini;
A mea-i, şi-i infinită, plutind-în univers,

E infinit în mine, nu omul cel de carne,
Nu hârca-i infinită, ci cugetarea mea:
Artistul făr-astâmpăr ce nentrerupt îmi joacă
Pe clapele din creier, cântând ca p-un clavir.

Şi clapele tocite se prennoiesc, se schimbă;
La locu-i nu rămâne nici una dup-un an;
Dar eu sunt tot acelaşi prin tot ce cugetasem,
Prin tot ce cugeta-voi pe clape noi sau vechi.

Clavirul, când se strică, eu mă silesc a-l drege
Că m-am deprins cu dânsul, mi-e drag, m-am nărăvit
Când nu se mai acoardă, îl spulber cu mânie,
Sau fără supărare îl părăsesc şi plec.

Şi pleacă cugetarea-mi să-şi cate alte clape
P-un alt clavir...
Poete! păşeşte mai încet!
Nu dezvăli deodată altarul nemuririi:
Lumina-i ameţeşte pe cei nedumeriţi.

În mine-i infinitul!... Dar eu şi hotentotul
Un Cezar, un Platone, un Kant şi-un eschimos
Suntem aceeaşi viţă: la cel mai crud sălbatec
S-ascunde-n cugetare ceva nemărginit.

Când ţes aceste strofe, eu simt că-i lângă mine
Un scapăr, o scânteie cu chipul lui Darwin,
Ş-adie peste capu-mi, şoptindu-i: "omu-i muscă!
Ce-i musca? ce-i o iarbă? şi ce-i un bolovan?..."

Şi-a dispărut; iar glasu-i, mai răsunând în juru-mi,
Cuvinte răsturnate mi-aduce: "musca-i om!
Din cremene-i o plantă, din plantă-i animalul,
Din om un înger naşte, din înger un Isus...!"

Şi cufundat în gânduri, privind cu zăpăcire
O peatră la picioru-mi rostogolită jos,
Eu o luai în palmă ş-o netezii cu milă,
Zicându-i: chiar în tine-i un punct din infinit!

Prin punct se-ncepe lumea. Un punct dimensii n-are,
Nemic mai fără formă şi mai nepipăit;
Dar pune-l în mişcare, şi linia se-ntinde,
Şi linia-ţi dă totul: deci, totul e-ntr-un punct.

Natura, firmamente, sistemele solare,
Cu toate câte-n ele şi printre ele sunt,
Cu-ncetul se dezvoltă din puncturi ce se mişcă,
Din puncturi ce se mişcă plecând din Dumnezeu.

Din Dumnezeu plecate, şi ele-s infinite:
Un punct nu se măsoară, fiind neţărmurit;
Din Forţa cea mai forţă plecând, şi ele-s forţe:
Un punct zideşte sfera, căci este centrul ei.

Nu-l înţelege mintea, nu poate să-l cuprinză,
Atât de mare este şi-i pare-atât de mic:
Minunea fără care în veci nu s-ar pricepe
Tot ce se-ntemeiază pe-acest nepriceput!

Aşa-n orice ştiinţă izvoru-i poezia.
Chimistul şi-astronomul încalecă pe sfinx,
Împinşi prin miriade de micuri infinite
Ce-i duc la infinitul cel mare: Dumnezeu.

Şi ceea ce născuse p-acele miriade,
Şi ceea ce le-nnoadă cu Unul infinit,
Şi ceea ce le-atrage unite laolaltă,
Cea mai supremă lege e legea d-a iubi!...

Un cântec, numai unul şi cel mai de pe urmă,
Voind să-l smulg din mine, l-am azvârlit în cer;
Din cer mi-l crâmpoteşte în creier cugetarea,
Dar nu-i întreg: sfârşitul rămase-n cer pribeag.

Şi cugetarea-mi plânge, tânjind de umilinţă:
"Pân’ la final — îmi zice — nu-i chip să mă rădic;
Extazul singur numai atât de sus se-nalţă;
Extazul, care leagă pe-un om cu Dumnezeu!"

Extazul.... ce-i extazul? O clipă seculară,
În care vezi atâtea trăite şi trăind,
Încât un veac îţi pare, nu vrei să crezi, şi totuşi
Ştiinţa-i nevoită să murmure: aşa-i!

Când omul cade-n apă şi-i gata să se-nece—
Trecând în panoramă pe denaintea sa
Întreaga-i viaţă, viaţa-i întreagă d-amăruntul
O simte-n clipa ceea, o clipă, nu mai mult.

Când p-un bolnav l-adoarme un doftor ca să-l taie,
Îi ciopârţeşte trupul, doar sufletu-n extaz
Nu ştie de durere, petrece, cântă, joacă,
Trăieşte luni o clipă, o clipă, nu mai mult.

Extazul n-are-a face cu clapele din creier,
Deşi-n clavir răsună, spunându-i ce-a simţit:
O povestire lungă, cuvinte şi cuvinte,
Măcar c-a fost o clipă, o clipă, nu mai mult.

Extazul mă răpeşte. Aud Divinitatea:
"Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc.
De n-aş urzi, pe cine Mi-aş revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâşii, urzind din Mine lumi!

Tot ce urzesc din sânu-Mi, e urzitor la rându-i.
Pornind din Mine, este un microcosmic Eu,
Ce l-am născut să crească în plină libertate:
Să se renască singur, mai sus şi iar mai sus.

Un germen de voinţă se mişcă chiar în peatră.
E adormit, e leneş; o umbră de impuls;
Dar când se redeşteaptă, mijeşte-n peatră muşchiul,
Iar de la muşchi la Spirit — se-ntinde scara-n timp.

Cu cât voinţa este mai forte, mai călită,
Cu-atâta se iuţeşte s-ajungă mai curând,
Căci orice punct se-ntoarce pe sânu-Mi: să se-nşire
În salba de luceferi un nou mărgăritar.

Mi-e dragă chiar o peatră; dar un arhanghel! Dânsul
Din muşchi, prin suferinţe de secoli necurmaţi,
Reintră iar în Mine, iubirea înmiită
Din tot ce el iubise în sutele de vieţi!

Atâţia taţi şi mume! atâţia fii şi fiice,
Surori şi fraţi şi soaţe şi neamuri şi amici:
Iubiri de el trăite, trăite şi rămase
Un ocean într-însul, iubit şi iubitor!

Ş-aceste oceanuri se tot desfundă-n Mine.
Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc
De n-aş urzi, pe cine Mi-aş revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâşii, urzind din Mine lumi!

Arhangelii, din sânu-Mi porniţi ca neşte puncturi
De mii şi mii de veacuri, apoi filtraţi pe rând
Prin petre şi prin plante, prin animali, prin oameni
Când se rentorc în Mine, triumfători atleţi,

Cea rază de iubire, primită la plecare,
Mai vie şi mai vie ş-acuma curcubeu,
Îi zbuciumă, îi fierbe, îi face să urzească,
Şi Eu: din nebuloase îi las a cerne sori!

Iar când o omenire pe vruna din planete,
Căzuta-n deznădejde, Mă strigă-n ajutor,
Dintre arhangheli unul, ca Mesia, s-avântă,
Jertfindu-se să scape nevinovate oi!

Şi jertfa-i îmi închină miresme iubitoare....
Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc,
De n-aş urzi, pe cine Mi-aş revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâşii, urzind din Mine lumi..."

Şi când vorbea, Cuvântul, urnind acele puncturi,
Le răspândea din suflu-i, şi fiecare punct
Lua câte-o figură, un calapod, o formă:
Materia se-ncheagă având o forţă-n ea....

Extazul încetează. Poetul se deşteaptă.
Mai luminos se simte: şi-n el, şi-n preajma lui.
Frânturi din amintire în creieru-i s-aşează,
Şi gândul, ca să toarcă, apucă noul fir.

Materie şi forţă! Din Forţa cea supremă
Ce-i numai forţă, una, monadă fără ţărm,
Orice se desfăşoară, orice se desdrumează,
Rămâne forţă, însă c-un strai de individ.

Şi straiul se transformă. Prin vieţi evolutive
Treptat se subţiază, ajunge străveziu,
Nepipăit, elastic, întreţesut cu forţa,
A carii e pojghiţă: un corp molecular.

Naturalistul, care din jos în sus învaţă,
Materie visează în universu-ntreg.
Din sus în jos cu fală priveşte filosoful,
Şi-i pare numai forţă. Se-nşeală amândoi.

Poetul singur ştie, extaticul prin care
În jos zâmbeşte cerul, pământul plânge-n sus;
Şi el, plăpândă harpă, vibrează totodată
Cu Dumnezeu-iubirea şi cu iubirea-om...

Un cântec, numai unul şi cel mai de pe urmă,
Voind să-l smulg din mine, îl azvârlii în cer;
Şi ca să prind fugarul, zburat-am după dânsul:
Văzui eternitatea... De ce m-am mai întors?

De ce? Căci fiecărui e dată o solie.
Mai are pân’ la ţintă apostolatul meu.
Răbdare, şi-nainte! Când voi sosi la capăt,
Să cânt cu serafimii:
O, Dumnezeule!