I

La slujba ţării aşezat
Şi proslăvit e Damaschin;
Din toţi slujbaşii-n halifat
El, cel mai mare, e creştin;
Şi cârmuirea din oraş
El cu haliful o-mpărţeşte,
Şi-al stăpânirii lui părtaş
În toate cele-l sfătuieşte...
Grădinile-i nemărginite
'I-mbracă curtea în verdeaţă
Şi veşnic verzi şi înflorite
Slobod mirosuri de dulceaţă;
Lucesc într-a luminii raze
Safirii mulţi de pe pereţi
Şi-n valuri roşii-sângeroase
Rubinii stâlpilor măreţi;
De-a soarelui fierbinte-arsură
Găseşti odihnă ş-alinare
Sub a mătasei ţesătură,
În umbra ei răcoritoare.
Şi pretutindeni, zi şi noapte,
Printre-a verdeţii line şoapte
Şi printre flori, ce îţi zâmbesc,
Izvoare argintii ţâşnesc...
Dar fuge liniştea departe
De Ioan căzut pe gânduri,
Şi pieptul lui ca-n foc îi arde...
A nopţii liniştite vânturi
Îl duc încet pe altă cale:
Ar vrea să fie în pustie,
Să cânte Domnului cu jale,
Uitând de-a curţii bogăţie,
Sau într-un codru singuratic
Al vieţii fir să şi-l petreacă
În pacea sfântă, pacea dragă,
Vecin cu lupul cel sălbatic...

*

Cuvântul lui măreţ şi falnic
Sunase tare deseori,
Lovind eresul cel prădalnic
Al răilor prigonitori,
Ce ţara treierau bezmetici,
Bătându-şi de icoane joc,
Scoţându-le de prin biserici
Ş-arzându-le pe loc în foc.
Şi Ioan era vestit
De la Damasc la Ţarigrad
De-nvăţător neostenit,
Drept credincios înflăcărat...
Dar slava lumii nu-i prieşte:
O-ngândurare prea adâncă
Pe Ioan îl ţine-n cleşte
Şi-o scârbă mare îl mănâncă...
Aşa simţindu-se, el intră
Odată-n curtea cea crăiască
Şi-n faţa boierimii mândră
Începe tânga să-şi rostească:
— „Stăpâne, ascultă: a mea mărie,
Puterea mea nemărginită,
Nenumărata-mi bogăţie
Mi s-au făcut nesuferite.
Alt dor, puternic fără seamă,
Demult născut în pieptul meu,
De-aici mă mână şi mă cheamă:
Eu vreau să cânt lui Dumnezeu
În linişte, singurătate,
Căci răul veninos mă roade,
Pân-într-a inimii adâncuri,
Când şed în fruntea boierimii
Şi mă simţesc pierdut şi singur
În curtea judecătorimii;
Şi alte glasuri mi s-aud
Atunci în zgomotoasa curte,
Şi dorul lor mă face mut.
Urechea-mi face să asurde
La cârmuirea-ncredinţată;
Chemarea lor neîncetată
Cu foc nestins gândirea-mi arde
Şi-mi face pasul meu nemernic...
Dă-mi voie, craiule puternic,
Să plec din curtea ta departe"...

*

Şi drept răspuns aude-ndată:
„Te bucură, iubită slugă,
Şi fie-ţi scârba vindecată;
Dorinţa ta, ce te usucă,
Nu fie veşnica dorinţă;
Ai proslăvit a mea crăie
Tu prin slujirea cu credinţă
Şi-ai ridicat-o la mărire
Cu înţeleapta-ţi cârmuire...
Cu-a noastră tare stăpânire
Să lupte-acum cine încearcă,
Şi ce războinic îndrăzneşte
Hotarele să ni le şteargă?
Rămâi, te rog. Împărăteşte
Ţi-oi răsplăti slujirea ta
Şi-n străluciri necuvântate
Cu dragoste te voi scălda;
A-mpărăţiei jumătate
Ca să rămâi îţi dăruiesc
Şi negrăit te preamăresc"...
Dar Damaschin aşa-i răspunde:
„Stăpâne! eşti nespus de darnic,
Prin daruri eşti vestit oriunde;
Dar te sileşti acum zadarnic
Cu darurile să mă ţii,
Şi în deşert îmi zici: „rămâi!"
Eu nu pot... Alte glasuri sună
În sufletu-mi, ce viu tresare;
Cu alte firi mă împreună
A inimii înflăcărare.
Chemarea mea-i Fiinţa sfântă,
Viaţa mea-i cerescul cântec,
Şi dorul meu ce mă frământă,
Prin cântec numai pot să-l vindec.
Această lume nevăzută,
Ce în cântare fiinţează,
E veşnică, e nepierdută,
E de-o nespusă frumuseţe,
Măreaţă şi neschimbătoare,
De orice slavă mai înaltă,
Ca fulgerul scăpărătoare,
În străluciri cereşti se scaldă.
Şi-mpodobirea firii noastre
O are-n sine cu prisos:
Căci depărtările albastre,
Şi valul mării cel spumos,
Şi munţii nalţi, ce dorm în ceţe,
Pământul, soarele şi luna
Şi toate stelele măreţe,
Cu însuşi cerul fără fund —
Sunt numai slabe oglindiri,
Ce-n mintea omului pătrund, --
Sunt umbra veşnicei măriri...
Dar mintea unui cântăreţ
Nu umbra, chipul ei îl vede,
Lucirea sfintei frumuseţi,
Ce-n toată firea o prevede...
Şi să mă crezi, mărite crai,
Această nevăzută lume
N-o dau pe-mpărătescul trai,
Şi cel mai mare falnic nume,
Scânteia tainicului horn,
Ce chipul lumilor zideşte
Şi-n care firele se torn,
Acum în mintea mea luceşte.
Simţirea inimii mă arde
Şi-mi face pasul meu nemernic,
Dă-mi voie, craiule puternic,
Să plec din curtea ta departe!"
Şi-a zis haliful: „Dorul tău
Îl înţeleg. Şi iată-a noastră hotărâre:
Ioane, voie ai din târgul meu
Să pleci spre a chemării tale împlinire!"

*

Şi curţile lui Damaschin
Rămas-au pradă a uitării,
Ş-averea marelui creştin
În oarba voie a-ntâmplării:
Haznaua lui nenumărată
Pe la săraci de mult îi dată;
Paingul ţese pe perete,
Căci slugi ca altădată nu-s,
Şi unde-al lor stăpân e dus,
Nu ştie nimeni să arăte.
Şi pretutindeni e pustie stearpă;
Grădinile nu înfloresc,
Pe-acoperişuri creşte iarbă,
Izvoarele de-abia ţâşnesc,
Şi numai printre marmuri macul
'Şi-înalţă stibla ca toiagul,
Iar prin palaturi umblă vânturi,
Stârnind un roi de negre gânduri.

II

Vă binecuvântez, păduri,
Văi, dealuri verzi, ogoare, râuri,
Vă binecuvântez, pustiuri,
Ş-albastrul cer, şi munţii suri,
Sărăcăciosul meu toiag,
Şi straista sărăcăcioasă,
Şi câmpul ce-l privesc cu drag,
Şi nopţi şi zile luminoase,
Şi singuratica cărare,
Pe care merg de doruri dus,
Şi-n câmpuri fiecare floare,
Şi orice stea în ceruri sus!...
O, de-aş putea în a mea viaţă
Să fiu cu firea într-un gând!
O, de-aş putea-ntr-a mele braţe
Prietenii, vrăjmaşi şi fraţi
Şi toată lumea s-o cuprind!
Ca valul apelor spumoase,
Însufleţirea-n piept îmi creşte;
Ca nişte vânturi furtunoase,
Cântări în suflet îmi stârneşte;
Pe buze-mi tremură mărirea
A tot ce este vrednic, sfânt:
Ce fapte oare proslăvirea
Cânta-va pe acest pământ?
A dorului putere vie
Ce ţinte pentru cine cere?
A cui cânta-voi bucurie?
Voi plânge-a cui oare cădere?
Ferice cine-mpodobit-a
Viaţa cu măreţe fapte,
Dreptatea cine dobândit-a,
Tărie-având destul să rabde;
Ferice, cine adevărul
Neîncetat l-a căutat,
Şi-acel ce neclintit ca fierul
Viaţa pentru adevăr şi-a dat...
Dar slava cântecelor mele
Pe altul are să-l mărească:
El nu-i ostaş cu arme grele,
Nu-i cu cunună-mpărătească,
El vine nu strălucitor,
Ducând cu sine biruinţa,
Ci vine ca Mântuitor,
S-aşeze noua lui credinţă.
Prin ceaţa vremii îl zăresc
C-o gloată mică de pascari,
Ce-n urma Domnului plutesc
Prin pâinea lanurilor mari.
Şi vorbe sfinte, vorbe line
El toarnă-n inimi necăjite
Şi la izvoare vii, senine
Îşi duce oile trudite...
De ce atunci nu m-am născut,
Când El cu noi a vieţuit,
Când jertfă lumii a căzut
Şi de necaz ne-a izbăvit?...
De ce amarul crucii Tale,
O, Doamne,-n sine eu nu port,
Şi spinii frunţii ş-a Ta jale,
De ce cu Tine nu cad mort?
O, de-aş putea cu umilire
Să mă ating de haina sfântă,
Să umbl pe-acolo cu smerire,
Pe unde-a-mblat Fiinţa blândă --
Nădejdea mea şi apărarea,
Puterea şi-acoperământul!...
Eu Ţie toată cugetarea,
Dorinţa inimii şi gândul --
Ţi-aduc acuma drăgăstos...
Deci gura mea să amuţească,
Pe nimeni altul să-l slăvească,
Decât pe Domnul meu Hristos.

III

Şi zilele se scurg. A lor aripe
Cu repezime iute zbor,
Se schimbă grabnic a lor clipe
Şi ostenitul călător
Privelişti felurite vede:
Omătul sus pe munţi albind,
Mai jos al lor stâncos perete,
Ce stă încins de-nalţii chedri,
Iar Iordanul strălucind
Se-oglindă-n vale printre pietre;
Şi Marea Moartă-n depărtare
De-abia, de-abia doar se zăreşte
Şi într-o largă revărsare,
Ca un oţel bătut, sclipeşte...
Ş-oprit pe loc, ca-n aiurire
Mai vede larga şerpuire
A râpii râului Chedron,
Ce a secat şi nu mai fuge
Şi iar porneşte şi ajunge
La târgul muntelui Sion.
Amurgul vine. E tăcere.
Plutesc prin cer albastre ceţe,
Ard stelele la priveghere
Deasupra stâncilor măreţe.
S-arată luna. Valea-i strâmtă
Şi râpa râului adâncă.
Într-a-nserării taină sfântă
Chilii se văd săpate-n stâncă,
Mai jos al legii sfinte semn --
Sărăcăcioase cruci de lemn.
Aici, veniţi din multe ţări,
Părinţii sfinţi sălăşluiesc,
Fugiţi de-a lumii tulburări
Într-un lăcaş dumnezeiesc...
De sus pân-într-al râpii fund
Au înălţat un mare zid:
Cu el de hoţi s-au îngrădit,
Ce şi-ntr-un sfânt lăcaş pătrund.
În zid o poartă. La intrat
Un turn înalt îi stă de strajă,
Tot de călugări ridicat...
Şi iată într-a serii vrajă,
În blânda stelelor lucire
Coboară râpa Damaschin
Cu paşii grei de ostenire
Spre tainicul lăcaş creştin,
Şi glasul lui răsună frânt:
— „Lăcaş al limpedei ştiinţe;
Al dorului lumesc mormânt,
Izvor al veşnicei credinţe;
O, singuratică pustie,
La care ne-ncetat mă trag,
Venind, mă-nchin acuma ţie;
De-ntreg trecutul mă dezbrac
Şi desfătările lumeşti
Le lepăd la această poartă,
Rugându-te să mă păzeşti
De toată grija cea deşartă...
Şi cu smerire îţi aduc
Cântare-nsufleţirii mele,
Luând în schimb doritul jug
Al trudei ş-ascultării grele!"

IV

„Din valea lui Chedron, părinţi cucernici,
Egumenul pe toţi la sfat vă cheamă,
Toţi adunaţi-vă, cei slabi şi cei puternici,
Un frate nou ne vine fără teamă
Din depărtări. Şi mare-i e chemarea,
Dar trebui să-mplinească ascultarea,
Din toţi eu unuia-l încredinţez, --
El e bărbatul cel ce se vesteşte
De-nvăţător şi mare cărturar,
Ce adevărul legii îl păzeşte, --
E Ioan, acela zis statornic,
Ce-n tulburările ereticeştei goane
Rămas-a straja sfintelor icoane...
A-i da poveţe, cine este dornic?"...
Şi-ndată ce-a sunat acestul nume,
S-au tulburat călugării miraţi;
La cântăreţ se uită minunaţi
Şi şoapte trec prin adunata lume.
Şi capetele închinând în jos,
Răspund egumenului lor sfios:
„Blagoslovit să fie el, ostaşul
Lui Dumnezeu, ce vine-n mănăstire!
Dar cine oare din întreg lăcaşul
E vrednic de a da povăţuire
Acestui cântăreţ vestit şi sfânt,
Când nouă ni-i povaţă-al său cuvânt?"
Dar iată din călugărime-un frate,
Un stareţ iese, aspru la vedere,
Şi aspre-i sunt cuvintele-ndreptate
Lui Ioan, ce ascultare cere:
— „Noi posturi în chilii ţinem,
De alta nici nu ştim, nici n-ascultăm,
De vrei să fii tu sub a mea povaţă,
Aibi în vedere ce acum ţi-oi spune:
De cântecele tale te dezvaţă,
Lumeasca leapădă deşertăciune;
Căci duhul mântuirii ş-al ei rost
Se află numai în smeritul post.
Şi de-ai venit ca pustnic în pustie,
Tu trebui dorul lumii să-l omori,
Smerindu-te, uitând de fudulie
Sub al tăcerii jug mântuitor...
De vei tăcea, având răbdare lungă,
Vei împlini atunci a mea poruncă!"...
Sfârşit-a. Glasul lui neaşteptat
Pricinuit-a mare tulburare:
Un trăsnet parcă i-ar fi detunat,
Aşa stăteau cu toţi-în adunare...
Şi ochii cântăreţului aprinşi
S-au stins pe faţa-i împietrită...
Şi nemişcat, cu ochii tulburi, stinşi,
C-un glas adânc, din piept vorbit-a:
— „Să fie-aşa!... Puterea vieţii toată,
Tot cugetul ş-a inimii dorinţă
Am închinat cerescului meu Tată,
Slăvind în cânturi sfânta Lui credinţă.
Dar tu îmi porunceşti, scârbind, să tac,
Şi eu, părinte, te ascult pe tine, --
Porunca dată o primesc cu drag:
De-acum n-aude nimeni de la mine
Nici un cuvânt din cântecele-nalte;
Pecetea scârbei gura să-mi încuie,
Şi inima nu-mi îndrăznească să mai salte,
Iar buzele cântarea să şi-o spuie!...
Aici a fost să fie-a mea slujire,
Lui Dumnezeu de mult făgăduită!
Slăvirea Ta, a mea înveselire,
Drept jertfă, Doamne, ai binevoit-o:
Înceapă-se deci zilele tăcerii,
Cântarea inimii nu-mi mai răsune,
Uşorul zbor să-mi fie dat uitării,
Ce viu mişca a sufletului strune...
Să vie neagra noapte-ntunecoasă
Şi inima să-nghită a mea jale,
Iar psalmurile mele luminoase
Să-şi strângă raza strălucirii sale!
Şi stingă-se dorinţele vieţii —
Înviforarea gândurilor mele;
Aprindă-se în noaptea greutăţii,
Doar dragostea, ca focul unei stele.
Cântarea mea aceasta de pe urmă,
Îndurătorule! — acum mi-o iartă;
O clipă numai, cântarea mea se curmă
Şi inima de doruri se deşartă.
Sfârşitu-s-a! Privirea mi se stinge
Şi noapte-n firea mea mi se coboară
Şi sufletu-mi de pocăinţă plânge
Şi mă cuprinde scârba mea amară".

V

În valea umbroasă, ca cuiburi lipite
De pietrele stâncii, chilii înnegresc;
Tăcerea şi scârba domnesc mohorâte
Şi rar se aude vreun glas omenesc.
E pace şi numai atunci când s-adună
La sfintele slujbe părinţii smeriţi,
Cântarea cucernică surd le răsună
Şi iarăşi călugării tac osteniţi.
Iar sus, pe deasupra stâncoaselor râpe
Pustia cea moartă-şi întinde domnia.
Nu vezi nici o tufă. Şi moartele clipe,
Trecând, îşi alungă din piept bucuria.
Un leu câteodată bătrân şi flămând
Cu urletul său mai doboară tăcerea,
Şi iarăşi aripele ei se întind,
Din zorile zilei în ceţele serii;
Şi numai şoptirea uscatelor ierbe
Abia se aude — uşoară, mâhnită,
Când de sub pietre s-arată un şerpe,
Spinarea-ncălzindu-şi în colb tăvălită,
Ori când o lăcustă zburdalnică sare
Prin ierbile arse, sunând din aripă...
Şi numai arare pustia cea mare
Tresare de-un strigăt sălbatic în clipă;
Din malul prăpastiei jos, în strâmtori,
Cad pietre atunci, şi un cal se iveşte;
Călare pe dânsul un hoţ pierzător,
Ce drum printre stânci îşi croieşte,
Şi calul îşi măsură fiece pas,
Deprins cu cărări neumblate şi rele...
Şi iarăşi lăcaşul pustiu a rămas
Cu pacea lui sfântă. Doar mici păsărele
În focul amiezii plutesc în văzduh,
Iar seara în ceruri lumini se aprind...
Şi zilele pline de tângă se duc,
Simţirea şi gândul greoi apăsând...

VI

„Precum deasupra mănăstirii
Albi nouraşi trec uneori
Şi ţese, arătând privirii
Un rând de chinuri mişcător,
Astfel şi goana ne-ncetată
A gândurilor îmi aprinde
Închipuirea-mi apăsată,
Ş-un rând de chinuri mă cuprinde,
Urzite tot din amintiri,
Ce cu putere mă-mpresoară.
Învioaratele-oglindiri,
Ca stelele pe cer de seară,
La cântece vioi mă trag.
Dar chin mi-e darul de prisos,
Căci tace duhul meu sărac.
Fiind smerit şi sfiicios,
Abia arzând ca o scânteie,
Ce-aşteaptă baterea de vânt
Să se mărească şi să deie
Un foc, de care lumi întregi s-aprind, --
Aşa aşteaptă al meu dar
A-nsufleţirilor pojar.
Şi chipuri vii pe dinainte
Îmi trec în roiuri schimbăcioase
Şi-i gata versul în cuvinte
Să-mbrace psalmele frumoase.
Degeaba! Versul nu le-mbracă
Şi mi le lasă necântate,
Ca datoria să şi-o facă
A rugăciunilor curate...
Dar ascultarea mea cu greu
O împlineşte duhul meu,
Şi rugăciunea poruncită
Adesea o rostesc zadarnic;
Căci inima-mi însufleţită
O soarbe dorul meu amarnic
Ş-atuncea inima mea arsă
A sale psalmuri şi cântări
Abia-abia nu le revarsă
Preasfântul Împărat din cer!...
Lăcaş, unde-am înmormântat
Cuvântul viu de cântăreţ,
Te rog smerit, îngenuncheat,
Al meu tu suflet să-l păstrezi
De-a lumii doruri! Iar voi, vânturi,
Împrăştiaţi a mele gânduri!"...

VII

Dar el zadarnic se roagă ş-aşteaptă a scârbelor sale astâmpăr:
Vântul pustiei nu poate să-i vânture negrele-i gânduri...
Ani se pertec după ani, şi-alinarea-i departe de dânsul,
Căci tot mai greu îl apasă tăcerea mult chinuitoare...
Astfel odată şedea el la-ntrarea chiliei, cu mâna
Pusă pe ochii în lacrimi, zadarnic luptând cu cântarea,
Când deodată el vede venind un călugăre-frate,
Care a stat în genunchi şi i-a zis: „Am venit să-mi ajuţi, Ioane!
Ştii: mi s-a dus din viaţă un frate. El frate mi-a fost sufleteşte;
Şi mă mănâncă acuma amarul. Ş-aş plânge cu jale,
Dar s-au oprit ale ochilor lacrimi şi-n inimă scârba s-adună...
Tu ai putea să-mi ajuţi, dac-ai vrea, cu un cântec de jale,
Cântec de groapă-adormitului frate, ca eu auzindu-l,
Plânsul să-mi vărs şi durerea în piept să-mi slăbească"...
Blând l-a privit Ioan şi încet i-a răspuns:
„Nu ştii tu oare cu ce legământ sunt legat eu?
Stareţul aspru pe veci mi-a oprit ale mele cântări"...
„Ştiu", îi răspunde mâhnitul călugăr, urmând: „Despre asta
Stareţul tău nici nu află, fiind dus pe trei zile,
Iar răposatului mâine-i cântăm îngroparea. Te rog deci fierbinte
Linişte dă-mi în amar, în jelinţa mea cea fără nume"...
Şi nedorinţa văzându-i, din nou el urma amărât: „Ioane!
Ce-ai face tu, fiind doctor pe trupuri, văzând că mă sting?
Oare atunci n-ai căta să m-ajuţi? Şi acum oare nu vei răspunde
Domnului sfânt pentru mine şi moartea mea plină de scârbă?"
Vorbele astea rostite topitu-i-au inima moale,
Jalea aproapelui său într-o clipă umplutu-i-a duhul;
Sufletul lui s-a trezit, deşteptându-şi visările sale.
Rânduri de chipuri i-au stat înainte, şi sunete-n aer,
Limpezi, frumoase-au cântat, închegând o plânsoare de groapă.
Mult a şezut Ioan, ascultându-şi cântarea amară,
Şi în chilie intrând îşi făcu rugăciune în taină,
Iar mai apoi o hârtie luând a-nchegat al său cântec de jale
Ş-astfel, nevrând, cântăreţul ieşi din robia tăcerii...
Voiosul cântec al însufleţirii
Preasfântul nu-l opreşte;
Născut din zborul slobod al gândirii,
El veşnic înfloreşte.
Şi unde-i cel ce-n sufletul său dornic
Cântarea va lega-o?
Sau unde-i omul cel voinic, statornic,
Ce-n veci ar întropa-o?
De sus din munţi, ce în albastrul cer
Îşi vântură omătul, --
Furtunile, pornind din înălţări,
Umbla-vor cu încetul?
Şi apele pârăului de munte,
Ce curg, cântând vioi,
Sau soarele, ce calea îşi pătrunde, --
Veni-vor înapoi?

VIII

Răsună clopotul cu jale
În dimineaţă răcoroasă...
Venit-au fraţii cei din vale
În rânduri negre, tânguioase,
Pe răposatul l-au adus
Şi în biserică l-au pus.
Urmează slujba-ngropăminţii
Şi lumânările s-aprind...
În rânduri triste stau părinţii
În faţa negrului mormânt,
Iar Ioan cântarea-şi cântă
În pacea moartă-a mânăstirii...
Ş-ascultă adunarea sfântă
Troparul trist al odihnirii
Ş-un surd răsunet câteodată
Răsare din călugărime
Ş-a hangului sunare-nceată
Îşi face drumul prin frăţime.
Troparul
Ce desfătare în viaţă
Nu ştie de amărăciune,
Şi ce mărie, ce dulceaţă,
Rămâne fără schimbăciune?
Şi unde-i fericirea oare?
Ce munca noastră ş-alergarea
Câştigă pe acest pământ --
Sunt numai umbre, numai vânt...
Şi care slavă omenească
E veşnică şi neclintită?
Măria toată pământească
Pe veci uitării e menită.
Ca în vârtej pieri-vor toate --
Noi toţi, şi neamuri, şi noroade,
Şi robii slabi, şi crai puternici,
Neputincioşi, pierduţi, nemernici.
Viaţa e deşertul joc
Al năzuinţelor deşerte...
O, fraţi, nu credeţi în noroc,
Ce ţine clipe şi se pierde,
Căci oamenii toţi se îngrop,
Sălăşluind a lor morminte, --
Primeşte răposatul rob
Şi odihneşte-l, Doamne Sfinte!
Venit-a ca un prădător
Sfârşitul meu şi m-a răpit,
Mormântul cel necruţător
Viaţa mea mi-a înghiţit...
O, scumpe rude, fraţi iubiţi,
Păcatele vă curăţiţi,
Căci focul groaznicului iad
Pe mine rău m-a-nspăimântat.
Viaţa e deşertul joc
Al năzuinţelor deşerte:
Ce căutăm dar noi noroc,
Ce ţine clipe şi se pierde?
Măriile ni-s numai vis
Şi bogăţia-nfumurare,
Mormântul vecinic ni-i deschis
Şi-i gata-n clipa fiecare, --
Căci toţi la rândul lor se-ngrop,
Sălăşluind a lor morminte...
Primeşte răposatul rob
În cerul Tău, o, Doamne Sfinte!
Din oasele ce putrezesc,
Ce-i împăratul, ori ostaşul?
Ce-i vrednicul de dar ceresc,
Ori al bisericii vrăjmaşul?
Şi unde-i aur şi argint,
Mulţimea slugilor, strigarea?
În pacea negrului mormânt
Se pierde toată-nfumurarea, --
Căci toate sunt deşertul joc
Al năzuinţelor deşerte.
O, fraţi, nu credeţi în noroc,
Ce ţine clipe şi se pierde!...
Numai la Tine, Doamne,-n cer
Găsim lăcaş de mântuire.
În lumea asta toate pier,
Ce ne-au slujit de-nveselire,
Şi robii Tăi toţi se îngrop,
Sălăşluind a lor morminte,
Primeşte răposatul rob
Şi odihneşte-l, Doamne Sfinte!
Apărătoare tuturor,
Ce Te numeşti Fecioară Sfântă,
Pe fiul Tău Mântuitor
Fierbinte roagă-l, Maică Blândă,
Pe răposatul nostru frate,
Ce-n rând cu noi a vieţuit,
Să-l ierte pentru-a lui păcate
Cu mila lui făr' de sfârşit.
Viaţa îi deşertul joc
Al năzuinţelor deşerte
Şi ca un vânt i-al ei noroc,
Ce ţine clipe şi se pierde.
Când va veni necruţătoare
La noi nemilostiva moarte,
A pâinii la secerătoare,
Va fi atunci a noastră parte,
Căci pe pământ toţi se îngrop,
Sălăşluind a lor morminte...
Primeşte răposatul rob
În cerul Tău, o, Doamne Sfinte!
Mă duc în drum necunoscut
Plin de nădejde şi de frică,
Cu ochii stinşi, cu pieptul mut,
Cu geana ce nu se ridică,
Zac fără glas şi nemişcat,
N-aud nici plângerea de frate,
Tămâia ce s-a revărsat,
A mă trezi din somn nu poate.
Dar somnul meu fără deştept
N-adoarme dragostea mea vie
Printr-însa eu la toţi mă-ndrept,
La toţi ce inima mi-i ştie:
— „O, fraţi, nu credeţi în noroc,
Ce ţine clipe şi se pierde,
Viaţa îi deşertul joc
Al năzuinţelor deşerte...
De-aceea, scumpilor mei fraţi,
Pe Domnul Sfânt aşa-L rugaţi:
O, Doamne, la venirea Ta,
Sfârşitul pământescu-i veac,
Atuncea se va arăta,
Ce robii Tăi gândesc şi fac...
Atuncea cei ce se îngrop,
Vor învia toţi din morminte...
Primeşte-atunci pe al Tău rob
Şi odihneşte-l, Doamne Sfinte!"

IX

Aşa cântarea lui îi sună
În pacea vechii mănăstire
Şi adunaţii împreună
Ţin hangul ei cu umilire.
Dar iată că neaşteptat
Soseşte stareţul bătrân
Şi de mânie înfocat
Se-ndreaptă către Damaschin:
— „Tu, cântăreţule, aşa
Păzeşti a mele rânduieli?
În loc de a îmbrăţişa
Pe mort cu plâns şi tânguieli,
Tu de cântare te apuci,
Uitând de post şi de tăcere?
Monah nevrednic, să te duci
De-aici, din locul privegherii!"
Trăsnit de asprele cuvinte
Îngenunchează Ioan,
Şi rugămintea îşi aprinde
Spre-nvăţătorul său avan:
— „Părinte, iartă! Nici nu ştiu
Cum de-am căzut eu în ispită;
Din sufletul meu cel pustiu,
Din suferinţă negrăită
Nevrând luatu-şi-a zburare
Însufleţita mea cântare!"...
Şi-l roagă pe bătrân cu foc,
Picioarele-i îmbrăţişează:
„Părinte, iartă-mă, te rog!"
Dar stareţu-n răspuns: „Te depărtează,
Nevrednic ucenic, de-aici!
Cu fudulia ta lumească
Tu calci poruncile şi strici
Smerenia călugărească...
Din mânăstire du-te dar
Şi-a noastre leapădă chilii,
Ca să nu ştim de al tău dar,
Şi groaza relei fudulii"...

X

S-a răspândit degrabă prin lăcaş
Vestirea despre cele întâmplate,
Că Ioan, al sfintei legi ostaş,
A fost învinuit cu greutate
Şi izgonit. Deci toţi s-au întristat
Şi pentru el la stareţ s-au rugat...
Dar stareţul rămâne neclintit
Şi rugătorilor astfel răspunde:
— „Ce este-n lavră-odată poruncit,
Aceea se-mplineşte orişiunde.
Pe cei fuduli şi neascultători,
Ca spinii dintre flori, îi dăm afară;
Dar dacă de lăcaş lui Damaschin i-i dor,
Pedeapsa mea primind, se-ntoarce iară.
Deci, mergeţi, fraţi, şi-i spuneţi de la mine:
De-acuma, curăţind şi măturând ograda,
El va umbla cu mătura în mâine
Şi va căra gunoiul cu lopata.
Iar pân-atunci rămân făr' de schimbare
Cuvintele de gura mea rostite,
Nu poate să primească el iertare,
De nu-mplineşte cele hotărâte".
Tăcut-a, ş-ascultând cuvântu-i nemilos,
Împrăştiatu-s-a frăţimea-ntru Hristos.

*

Cuvântul a ajuns la Damaschin
Şi el, aflând despre epitimie,
Porunca grea a asprului stăpân,
Grăbitu-s-a îndată să o ţie.
Cu dragoste şi fără-amărăciune
Lopata el în mână a luat
Şi înjosindu-se, cu mare răbdăciune,
A sa slujire pentru Iisus şi-a dat.

*

Cel ce greul pătimirilor
Cu blândeţe l-a primit
Şi paharul înjosirilor
Pentru lume l-a sorbit;
Crucea şi cununa spinilor
Cu-al său sânge le-a sfinţit,
Şi vieţile creştinilor
Din necaz le-a izbăvit.
Pacea necăjiţilor,
Raza asupriţilor
Şi-a obijduiţilor
El cu crucea i-a umbrit.
Voi, a căror năzuinţele
Cele sfinte zac sub jug,
Credeţi, fraţi, că suferinţele
La lumină vă aduc...
Voi, pătimitorilor,
Voi, suferitorilor,
Voi, greu răbdătorilor,
Cei cu Domnul îngropaţi,
Toţi cu Domnul înviaţi.

XI

Amurgul vine. Albastre ceţe
Îmbracă valea. E tăcere.
Deasupra stâncilor măreţe
Ard stelele la priveghere.
Încet s-arată luna plină
În faţa vechii mânăstire.
Adâncă-i pacea serii lină
Şi-nnourată în mâhnire.
Demult plecat-a în chilie
Şi stareţul la rugăciune.
Lumina lunii argintie
N-atinge-a inimii lui strune,
Şi vârful muntelui stâncos,
Ce în lumină străluceşte,
Şi tot ce-i primprejur frumos,
Pe dânsul nu-l înveseleşte.
De viu s-a dus el din viaţă
Ş-acuma-i tuturor străin,
De toate-n lume lui i-i greaţă,
Ce oamenii păzesc şi ţin.
Şi numai una — sfânta cruce,
Îi mai hrăneşte tristul trai;
El înaintea ei aduce
Rugări plecate, fără grai,
Şi chinuindu-se a moarte
Neîncetat sfârşitu-şi cheamă,
Şi fruntea lui ca-n foc îi arde
De chinuri grele fără seamă...
Nemaiputând de osteneală,
Slăbit el cade la pământ...
Şi iată vede-n ameţeală
Că cerul arde scăpărând...
În străluciri nepământeşti
Şi în lumini tremurătoare,
Cu haine de-nstelări cereşti,
Fiinţa blândă a Fecioarei
Coboară-se cu Sfântul Prunc.
— „De ce-l goneşti pe Ioan?" --
Cuvintele la el ajung --
„Pe al bisericii oştean?
Al rugăciunilor lui cântec
Îi pământescul glas din cer;
Prin el s-alină şi se vindec
Toţi ce în deznădejde pier.
De ce i-ai îngrădit tu gura --
Adânc izvor a-nviorării,
Prin care-ar adăpa făptura
Cu ape vii a alinării?
Al duhului frumosul dar
Voi nu degeaba îl primiţi,
Ca fără roduri, în amar,
Să-l strângeţi şi să-l necăjiţi,
Căci Ziditorul Sfânt v-a dat
Îmbelşugare, ca şi firii,
Precum El larg şi-a revărsat
În mări lumina oglindirii.
El mişcă nourii pe sus,
Îndreaptă-al păsărilor zbor;
În dar el firii i-a adus
Covorul ei înfloritor.
De ce dar cântecul opreşti
Să curgă roditor şi viu
Prin valea scârbei omeneşti
Şi să adape-al ei pustiu?
Cuvintele lui Ioan
Vă fie a vieţii apă,
Ca fiecare pământean
S-adape inima lui slabă...
Câmpiile de înfloresc,
Putea-vei să le iei tu floarea?
Aşa cântările când cresc,
Tu nu le mai opri sunarea"...
Îndată visul s-a sfârşit,
Şi zarea cerului s-aprinde;
Şi-l cheamă stareţul uimit
Pe Ioan şi îl cuprinde:
— „O, fiul blând al lui Hristos,
Acuma rostu-ţi înţeleg,
Şi darul tău cel luminos
Al cântecelor ţi-l dezleg.
Deschide-ţi gura-nsufleţită,
De goana mea nu te mai teme,
Cântare, lui Hristos rostită,
Să-ţi sune-n fiecare vreme!
Cu sfânta dragoste, ce-ţi arde,
Revarsă-ţi sfânta cuvântare
Ş-aprinde-n sufletele moarte
Dumnezeiasca-nflăcărare,
Iar pentru-a mea ne-nţelepciune
Şi râvna ne-mpăcatei goane,
Te rog smerit, cu plecăciune,
Să-mi dai iertare, Ioane!"...

XII

Răsune dar vecinic cântările tale,
Podoaba vieţii creştine!
Cuvântul tău viu într-a plângerii vale
Revarsă-se-n sunete pline...
Pe cel ce zdrobit-a amara robie
Slăvească-l întreaga fiinţă,
Şi laude-l vecinic cereasca tărie,
Şi soarele, luna-ntr-a lor bucurie
Şi cei pe pământ cu putinţă.
Ferice-i acel care-acum fără teamă
Ţi-aduce, o Doamne, gândirea,
Şi-n calde rugări nesfârşite Te cheamă,
Şi-n luptă viteaz fără seamă
Doboară uşor învrăjbirea...
Răsune dar vecinic cântările tale,
Ca soarele-n cer, strălucească!
Cuvântul tău viu într-a plângerii vale
Şi-a nopţii puteri biruiască!...
Din stânca munţilor pietroşi
Nu-şi varsă apele izvorul,
N-alungă nouri furtunoşi
Şi negri vântul-zburătorul;
Păduri frumoase de stejari
Nu-şi culcă creanga la pământ,
Nu umblă-a mării valuri mari,
Făr' de-ncetare zgomotând:
E Ioan ce-şi spune cuvântarea
Şi plină de puteri cereşti
Răsună ea spre spulberarea
Credinţelor ereticeşti.
Nu-i dimineaţa luminoasă,
Primăvăratică şi caldă;
Pe faţa apelor frumoase
Un cârd de păsări nu se scaldă;
Privighetorile nu cântă
Prin lunci, chemând privighetori,
Şi clopotul vestirea sfântă
N-o dă în val tremurător:
E glasul adunării multe
Al bucuroşilor creştini,
Ce adunatu-s-au s-asculte,
De dorul cântecelor plini,
Pe Damaschin, care-L slăveşte
Şi-L laudă neîncetat
Pe Cel ce lumile zideşte
Şi cerul ce-a întemeiat,
Ce-i nepătruns de cugetare
Şi-n slavă vecinică nespus,
Mărit de fiecare floare,
De toată steaua-n ceruri sus...

1913, iulie; satul Prajila, ţinutul Sorocii