(A treia carte a Împăraţilor, 19, 11-13)

Eu am văzut îmtunecime
În cer — şi surd gemea pământul.
Furtuni, a ceţilor desime,
Urlând, ducea cu sine vântul
Păduri voinici, ca-n secerare,
Şi munţi în ape au căzut...
Spre cer strigat-am cu glas tare,
Dar în furtuni şi tulburare,
Pe Dumnezeu nu L-am văzut...
Şi iată: — Văi nemărginite
Şi dealuri-nalte, depărtate,
Cu stânci de munte-acoperite
Şi zori, ca-n fum înfăşurate,
Deodată ochiul mi-a zărit;
Şi tresărind cu frică mare
Spre cer am îndreptat chemare,
Dar urma sfintelor picioare
Eu nici aicea n-am găsit.
Şi iarăşi văd minune nouă:
Roş-sângeratic cerul arde
Dintr-însul ploi de fulger plouă,
Ducându-se-n vârtej departe.
Şi toate ard, de foc aprinse,
Şi sufletu-mi înspăimântează,
Dar focuri şi săgeţi nestinse,
Pe Domnul nu-L înfăţoşează.
Dar iată — linişte cerească;
Sunt plin de sfinte presimţiri --
La răsărit încep să crească
Lumini de aur, străluciri.
Dorinţa tainică mă face
Acolo sufletul să-mi zboare:
În raze vii, strălucitoare,
În sfântă linişte şi pace,
Eu, împăcat, voios Îl simt
Pe Cel din vecinicie sfânt.

Mai 1912