Portul şi limba au avut la noi totdeauna analogie între sine şi vedera starea morală a naţiei. Strămoşii noştri, venind din Italia în Dacia, purta tunica, toga, coiful şi lancea, costium carele astăzi vedem numai pe icoanele sfinţilor.

Patricii noştri vorbea limba latină (sermo urbanus), plebeii acea rustică şi peregrină, care limbă astăzi trebuie să o învăţăm prin shoale. În acel costium şi cu acea limbă, plini de virtute şi curaj, dacoromanii învingea pre duşmani, mărea faima şi marginele imperiei romane, zidea cetăţile Ulpia Traiana, Muniţipium Iassiorum, Severinul etc., deschidea minele de la Torda, Auraria, Baia şi înarca peste Dunăre puntea cea ghigantică, a căria ruine pun pe lume în mirare.

De atunce de câte revoluţii s-au prefăcut limba şi portul patriciilor? Căci din Colona Traiană vedem că costiumul plebeilor era precum este astăzi şi di s-ar fi păstrat niscai papire (manuscrisuri) despre limba rustică, de bună seamă s-ar fi vederat limba noastră cea mai apropietă de dânsa.

În luptele lor cu barbarii şi nevoiţi de asprimea climei, ii au adoptat mai în urmă căciula dacică şi au înspătat burca caucazică, şi cu aceasta şi câteva nomenclature s-au alunecat în limbă. La străbaterea hunilor în Dacia, românii, încălţând cizme şi încingând brâul polon, au luat finale magiare şi litvane.

După asta vine epoha de primejdie şi de faimă, când domnii moldoromâni, în costium de păstori naţionali, înarmaţi cu curaj strămoşesc, se făcură scutul creştinătăţei în contra mahometanilor, prin râuri de sânge au răscumpărat naţionalitatea şi cu limba lor rustică au încheiet tractaturi cu cele întăi puteri ale Evropei de a cărora binefaceri şi astăzi ne bucurăm. În veacul al XVIIă-leaî se împlânta un ram de literatură naţională, dar fortunele nu-i îngădui a prinde rădăcină adâncă. România se cungiură de raiele, de unde, cu moda traiului asiatic, ni se hultuiră prinţipii cu cuvinte de şerbi, şi pasul cel slobod se încătuşă de încălţămintea târâitoare.

Un venin adânc străbătu fiinţa României şi limba, portul, precum şi multe alte, se molipsiră de el. Grecească se făcu limba diplomatică şi de salon, când cea română se respinsă în sânul sătenilor, carii o păstrasă în curs de 1700 ani. În codrii întunecoşi, între plaiurile munţilor, pe malul râurilor spumoase, unde cu simplicitatea patriarhală se îndeletnicea cu păstorie şi cu vânat, n-au străbătut săgeata tatarului, nici sunetul limbei sale, acolo în cursul fortunelor aprige s-au păstrat acest paladiu a naţionalităţei, aşteptând zile mai senine!

În timpurile nouă, armele străine, după fiecare campanie, lăsa în ţară some de monede cu câteva duzine de cuvinte şi câte o prubă de mode evropeie. Luminele Evropei începură a răzbate între români, cu limbele, ştiinţele şi costumurile ei.

Voiajorii noştri au cutezat a trece dincolo de marginea ţărei, ce o socotea non plus ultra! Reforma, înturnând driturile vechi, au agiuns a rechema din exil limba şi a-i înălţa altare de închinare. Costiumul asiatic cu deprinderile sale s-au strâns între rărităţi, încât după cufundarea vasului zbuciumat se văd încă ici-cole înotând în mare oarecare rămăşiţuri. Apparent rari nantes in gurgito vasto.

De atunce aretia, ce se părea la noi o zână mitologică, lăsă tronul ei virtuţei disţărate şi lângă ea, drept pază, timpul au cuprins postul vremei, şi domnul înteri pe bei. Astă reformă, întroducând pe români în familia evropeană, urzi mulţime de lucruri nouă. Cu costiumul nou dregătorii primiră în pripă streine expresii forenze şi administrative, dar nu târziu moldoromânii au simţit că tot aceeaş putere ce li-au înturnat pământuri împresurate, pronomii călcate, li dă dreptate a-şi dezşerbi şi limba de împresurări şi a o aduce la gradul perfecţ iei, întroducând cuvinte tehnice a maicei sau o sororilor ei, pentru că, dupre cum proverbia zice, „sângele nu se preface în apă.”

În asemănarea grecilor, carii, curăţând din limba modernă mixto-varvară cuvintele de element strein, videm stăruind pe literatorii români, adăpaţi cu studiile clasice şi păşind dupre acea sistemă, spre a agiunge la asemene scop. De aice trag despre o parte fanatismul latinităţei, franţeziei şi a italianiei, de aici şi critica împungătoare celor târzii, înfrânătoare celor prea înfocaţi, căci întru toate este mântuitor a păzi mijlocul. Medium tenere beati. Ca o critică, întru asta nemerită, cetim următoarele epistole, publicate în calendariul acestui an.

Urmează CORESPONDENŢIE ÎNTRE DOI AMOREZI SAU LIMBA ROMÂNEASCĂ LA ANII 1832 ŞI 1822, satira în versuri a lui Neculai Istrati.